Pelorat tăcu, dar nu se mişcă. Continuă să privească, în timp ce Trevize studia imaginea planetei, care pe ecran se prezenta mai mult de jumătate luminată de soare.
Pentru Pelorat, nu avea nimic remarcabil, dar ştia că Trevize, unit cu computerul, o vedea din unghiuri multmai favorabile.
― Văd un abur, şopti Trevize.
― Deci trebuie să existe o atmosferă.
― Nu cine ştie ce. Nu suficientă pentru a menţine viaţa, dar suficientă pentru a se putea produce un vântuleţ care să ridice praful. Este o bine-cunoscută caracteristică a planetelor cu atmosfera rarefiată. Ar putea exista chiar micuţe calote polare. Un pic de apă
condensată în gheaţă, la poli. Lumea aceasta este prea caldă pentru dioxid de carbon solid... Va trebui să comut pe cartografierea prin radar. Voi putea lucra mai uşor în partea
întunecată.
― Serios?
― Da. Ar fi trebuit să încerc de la început, dar cu o planetă care practic nu are aer, deci nici nori, încercarea cu lumina naturală vizibilă s-a impus de la sine.
Trevize rămase tăcut o vreme îndelungată, în timp ce ecranul deveni neclar, cu reflecţii radar care generau un fel de planetă abstractă, semănând cu opera unui artist din perioada Cleoniană. Apoi spuse: "Ei bine..." surprins, prelungind cuvântul; după care tăcu din nou.
În cele din urmă, Pelorat întrebă:
― Cum adică "E bine"?
Trevize îl privi scurt:
― Nu văd nici un crater.
― Nici un crater? E bine?
― E total neaşteptat, spuse Trevize.
Apoi figura i se transformă într-un zâmbet:
― Şi foarte bine. De fapt, s-ar putea să fie chiar minunat.
63
Fallom rămase cu nasul lipit de hublou, acolo unde se putea vedea cu ochiul liber o mică parte din Univers, fără posibilităţile de mărire şi filtrare oferite de computer.
Bliss, care încercase să-i explice, oftă şi spuse încet spre Pelorat:
― Nu ştiu cât de mult înţelege, Pel dragă. Pentru ea, întregul Univers era alcătuit din locuinţa părintelui ei şi o mică parte a moşiei în care se află această locuinţă. Nu cred că a ieşit vreodată noaptea la suprafaţă, sau că a văzut stele.
― Chiar aşa?
― Da. Nu am avut curajul să-i arăt ceva din Univers până nu a învăţat suficiente cuvinte pentru a mă înţelege cât de cât... şi ce noroc că tu poţi vorbi cu ea în propriul ei limbaj!
― Problema este că nu mă pricep chiar foarte mult, se scuză Pelorat. Iar Universul este greu de înţeles atunci când îl abordezi dintr-o dată. Mi-a spus că dacă acele luminiţe mici sunt lumi gigantice, fiecare cât Solaria ― sunt mult mai mari decât Solaria, desigur ―
nu ar putea să atârne în gol. Ar trebui să cadă, aşa spune ea.
― Şi are dreptate, prin prisma a ceea ce ştie. Pune întrebări inteligente, şi încetul cu încetul va înţelege. Bine măcar că manifestă curiozitate şi nu frică.
― Problema este, Bliss, că şi eu sunt curios. Uite-l pe Golan, cum s-a schimbat după
ce a aflat că pe lumea spre care ne îndreptăm nu sunt cratere. N-am nici cea mai mică idee în ce sens s-au schimbat lucrurile. Tu ai?
― Deloc. Totuşi, el ştie mult mai multe lucruri despre planetologie decât noi. Noi nu putem să presupunem decât că ştie ce face.
― Aş vrea să ştiu şi eu.
― Foarte bine, întreabă-l.
Pelorat făcu o grimasă:
― Întotdeauna mă tem să nu-l deranjez. Sunt sigur că, după părerea lui, eu ar trebui să ştiu lucrurile astea fără să mi se spună.
― Este o prostie, Pel, spuse Bliss. El nu ezită deloc să te întrebe despre orice aspect util al miturilor şi legendelor Galaxiei. Tu eşti întotdeauna gata să-i răspunzi şi să-i explici; de ce n-ar fi şi el la fel? Du-te şi întreabă-l. Dacă asta îl va deranja, atunci va avea ocazia să
exerseze sociabilitatea, lucru care nu îi poate fi decât de folos.
― Vii şi tu cu mine?
― Nu, bineînţeles că nu. Vreau să rămân cu Fallom şi să încerc să-i bag în cap conceptul de Univers. Îmi vei putea explica după aceea... după ce îţi explică el.
64
Pelorat intră cu sfială în cabina de pilotaj. Fu încântat să remarce că Trevize fluiera de unul singur, evident bine dispus.