Luna era o suprafaţă pustie. Trevize privi cum sub ei alunecă porţiunea strălucitoare. O panoramă monotonă formată din cratere şi zone muntoase, şi din umbre negre pe fundal luminos. Solul prezenta schimburi subtile ale culorilor, şi rare întinderi plate întrerupte de cratere.

Pe măsură ce se apropiau de emisfera întunecată, umbrele creşteau în lungime până când, în cele din urmă, se contopiră. O vreme, în urma lor, vârfurile munţilor străluciră în lumină, ca nişte stele mari, eclipsându-şi suratele de pe cer. Apoi dispărură, şi cerul fu luminat doar de razele ceva mai slabe ale Pământului, o sferă mare albastru-albă, plină ceva mai mult decât jumătate. Apoi nava lăsă în urmă Pământul, care se scufundă sub orizont astfel încât rămaseră în întuneric beznă dedesubt, iar deasupra doar cu o pulbere vagă de stele, care pentru Trevize, crescut pe lumea lipsită de stele a Terminus-ului, erau şi aşa suficient de fascinante.

Apoi, în faţă, apărură noi puncte luminoase, la început una sau două, apoi altele, mărindu-se, îngroşându-se, fuzionând. Şi, imediat, depăşiră terminatorul intrând în emisfera luminată. Soarele răsări cu o splendoare infernală, în timp ce ecranul se schimbă, cercetând suprafaţa solului de dedesubt printr-un filtru polarizant.

Trevize îşi dădea bine seama că era inutil să spere a găsi o cale de intrare în interiorul locuit (dacă exista aşa ceva) printr-o simplă examinare făcută cu ochiul liber. Avea de examinat o suprafaţă imensă.

Se întoarse pentru a o privi pe Bliss, care stătea lângă el. Ea nu privea ecranul; de fapt, ţinea ochii închişi. Părea mai degrabă că se prăbuşise în scaun, nu că stătea pe el.

Trevize, întrebându-se dacă nu cumva adormise, spuse încet:

― Detectezi ceva?

Bliss dădu uşor din cap.

― Nu, şopti ea. N-a fost decât acea adiere slabă. Mai bine m-ai duce înapoi acolo. O mai poţi găsi?

― Computerul ştie unde se află.

Era ca şi cum ar fi încadrat o ţintă, lunecând încoace şi încolo, apoi o găsi. Suprafaţa în cauză se afla în continuare cufundată în noaptea adâncă, şi, în afară de faptul că Pământul strălucea foarte jos pe cer dând suprafeţei dintre umbre o tentă cenuşie şi fantomatică, nu se putea distinge nimic, deşi luminile din cabina de pilotaj fuseseră stinse pentru a creşte vizibilitatea.

Pelorat se apropiase şi stătea neliniştit în pragul uşii.

― Am găsit ceva? şopti el răguşit.

Trevize ridică mâna pentru a-l face să tacă. O privea pe Bliss. Ştia că vor trece câteva zile până când lumina soarelui va atinge acest petic de pământ de pe Lună, dar ştia de asemenea că pentru ceea ce încerca Bliss să detecteze, lumina, de orice fel, nu avea importanţă.

― Este acolo, spuse ea.

― Eşti sigură?

― Da.

― Este singurul punct?

― Singurul pe care l-am detectat. Ai survolat toată suprafaţa Lunii?

― Am trecut peste o mare parte din ea.

― Ei bine, până aici nu am putut detecta decât acest punct. Acum este mai puternic, ca şi cum lucrul acela ne-a detectat pe noi, şi nu pare periculos. Am sentimentul că suntem bineveniţi.

― Eşti sigură?

― Ăsta este sentimentul pe care îl detectez.

― Poate că simulează, spuse Pelorat.

Bliss spuse, cu o urmă de semeţie:

― Aş detecta un fals, te asigur.

Trevize murmură ceva despre excesul de încredere în sine, apoi spuse:

― Ai detectat inteligenţă puternică.

― Detectez o inteligenţă puternică. Numai că...

Vocea sa căpătă o notă ciudată.

― Numai că ce?

― Şşşt. Nu mă deranja. Lasă-mă să mă concentrez. Ultimul cuvânt îl deduseră din mişcarea buzelor. Apoi spuse, uşor surprinsă:

― Nu este fiinţă umană.

― Nu este umană, repetă Trevize cuprins de o uimire mai mare. Avem din nou de-a face cu roboţi? Ca pe Solaria?

― Nu, spuse Bliss zâmbind. Nu este nici robot.

― Trebuie să fie ori una, ori alta.

― Uite că nu este.

Bliss chicotea.

― Nu este om, spuse ea, şi totuşi nu seamănă cu nici un robot pe care l-am întâlnit până acum.

― Aş vrea s-o văd şi pe-asta, spuse Pelorat.

Dădu energic din cap, cu ochii înnecaţi în plăcere:

― Ar fi nemaipomenit. Ceva nou.

― Ceva nou, murmură Trevize.

El însuşi deveni mai bine dispus... străfulgerat de lumina unei neaşteptate descoperiri.

100

Coborâră spre suprafaţa Lunii, aproape jubilând. Chiar şi Fallom li se alătură şi, cu entuziasmul tinereţii, se lăsă purtată de o bucurie aproape insuportabilă, ca şi cum se întorcea cu adevărat pe Solaria.

Cât despre Trevize, simţi în sine o undă de luciditate care îi spunea că era ciudat ca Pământul ― sau ce-o fi provenit de pe Pământ şi se afla acum pe Lună ― care luase măsuri atât de drastice pentru a-i ţine pe toţi ceilalţi departe de el, lua acum măsuri pentru a-i atrage. Scopul putea fi acelaşi, în ambele cazuri? Era un caz de “Dacă nu-i poţi face să te evite, atunci atrage-i şi distruge-i”? În ambele cazuri, secretul Pământului rămânea neatins.

Dar acest gând păli şi pieri în valul de bucurie care creştea continuu pe măsură ce se apropiau de suprafaţa Lunii. Totuşi, dincolo de bucurie, reuşi să se agaţe de momentul de iluminare pe care îl avusese chiar înainte de a începe coborârea.

Părea că nu are nici un fel de îndoială încotro se îndrepta nava. Acum se aflau chiar deasupra vârfurilor colinelor, şi Trevize, la computer, nu simţea nevoia de a face ceva. Ca şi cum el şi computerul, amândoi, erau dirijaţi, şi nu simţi decât o imensă euforie pentru faptul că greutatea responsabilităţii îi fusese ridicată de pe umeri.

Alunecau paralel cu solul, spre o stâncă ce se înălţa înaintea lor ca o barieră ameninţătoare; o barieră strălucind slab în lumina Pământului şi în fascicolul luminos al lui Far Star. Perspectiva unei coliziuni păru să nu aibă importanţă pentru Trevize, şi deveni conştient, deloc surprins, că porţiunea din stâncă ce se afla chiar în faţa lor coborâse, şi că un coridor, strălucind în lumina artificială, se deschisese pentru ei.