― Nu sunt sigur cât de neinteligentă este. Bliss, îmi imaginez, va spune că şi asta are conştiinţă... dar Bliss pretinde că până şi piatra ar avea conştiinţă.
― Crezi că muşchiul acesta atacă piatra?
― Nu m-ar mira să ajute la procesul de erodare. Planeta are lumină solară din belşug, şi ceva apă. Jumătate din atmosferă este formată din vapori de apă. Restul, din nitrogen şi gaze inerte, şi o urmă de dioxid de carbon, care ar putea duce la ipoteza că nu există viaţă
vegetală ― dar este posibil ca dioxidul de carbon să fie scăzut din cauză că este practic în întregime incorporat în crusta de rocă. Dacă roca are ceva carbonaţi, acest muşchi o descompune secretând acid, după care se foloseşte de dioxidul de carbon eliberat. Muşchiul ar putea fi ultima formă predominantă de viaţă pe această planetă.
― Fascinant, spuse Pelorat.
― Fără îndoială, spuse Trevize, dar nu cine ştie ce. Coordonatele lumilor Spaţiene sunt mai interesante, dar noi dorim de fapt coordonatele Pământului. Dacă nu sunt aici, ar putea fi în altă parte a clădirii ― sau în altă clădire. Haide, Janov.
― Dar ştii..., începu Pelorat.
― Nu, nu, spuse nerăbdător Trevize. Discutăm mai târziu. Trebuie să vedem dacă
această clădire ne mai poate oferi ceva. Temperatura creşte.
Privi micul indicator de temperatură de pe dosul mănuşii stângi, apoi spuse:
― Haide, Janov.
Hoinăriră prin camere, păşind cât mai uşor posibil. Nu pentru că făceau zgomot în sensul obişnuit al cuvântului, sau pentru că îi putea auzi cineva, ci pentru că nu îndrăzneau să mai provoace vreo stricăciune prin vibraţia datorată paşilor.
Lăsau urme, ridicând praful care plutea puţin la mică înălţime, şi apoi se aşeza repede prin aerul rarefiat.
Din când în când, în vreun ungher umbrit, unul dintre ei arăta cu degetul spre alte câteva pete de muşchi. Prezenţa vieţii le dădea o oarecare senzaţie de reconfortare, care, oricât de slabă ar fi fost, mai atenua sentimentul apăsător, sufocant, al trecerii printr-o lume moartă. Moartă acum, deoarece construcţiile arătau că odată, cu mult timp în urmă, societatea fusese vie şi foarte dezvoltată.
Apoi Pelorat spuse:
― Cred că asta este o bibliotecă.
Trevize privi împrejur, curios. Erau rafturi şi, privind mai atent, descoperi video-cărţi.
Se îndreptă spre unul dintre rafturi, cu băgare de seamă. Erau late şi grosolan făcute. Apoi îşi dădu seama că avea de-a face cu simple cutii. Încercă, cu degete groase şi neîndemânatice, să deschidă una, şi înăuntru văzu mai multe discuri.
― Incredibil de primitiv, spuse el.
― Sunt vechi de mii de ani, spuse Pelorat pe un ton de scuză.
Parcă lua apărarea vechilor Melpomenieni împotriva acuzaţiei de înapoiere tehnologică.
Trevize arătă spre muchia cutiei, unde se găseau curbele subţiri ale literelor ornamentate folosite de antici.
― Ăsta este titlul? Ce spune?
Pelorat cercetă cu atenţie:
― Nu sunt foarte sigur, bătrâne. Cred că unul dintre cuvinte se referă la viaţa microscopică. Ar putea însemna "microorganism". Bănuiesc că sunt termeni tehnici din microbiologie, pe care nu îi înţeleg nici măcar în Galactica Standard.
― Tot ce se poate, făcu morocănos Trevize. Şi, la fel de probabil, nu ne-ar folosi la nimic chiar dacă le-am putea descifra. Nu ne interesează microbii. Fă-mi plăcerea, Janov, uită-te prin câteva din cărţile astea, şi vezi dacă găseşti vreuna cu titlu interesant. Între timp, eu voi cerceta aceste proiectoare de cărţi.
― Deci asta sunt? se miră Pelorat.
Erau obiecte plate, paralelipipedice. Aveau un ecran înclinat deasupra, şi o extensie
curbată pe părţile laterale superioare, pe care se putea pune cotul sau un electro-carnet de însemnări... În caz că se inventase aşa ceva pe Melpomenia.
― Dacă este o bibliotecă, spuse Trevize, trebuie să aibă proiectoare de cărţi, sub o formă sau alta, iar acestea par cele mai adecvate scopului.
Înlătură praful de pe ecran, cu mare grijă, şi răsuflă uşurat când văzu că ecranul ―
nu ştia din ce era făcut ― nu se năruise la atingerea mâinii. Manevră uşor comenzile, una după alta. Nu se întâmplă nimic. Încercă un alt proiector, apoi un altul, mereu cu acelaşi rezultat negativ.
Nu era de mirare. Chiar dacă aparatul era capabil să se menţină în stare de funcţionare timp de mii de ani într-o atmosferă rarefiată, şi era rezistent la vaporii de apă, rămânea totuşi problema sursei de alimentare. Energia, în orice formă ar fi fost stocată, se pierdea pe diferite căi, odată cu trecerea timpului. Fenomenul nu putea fi oprit. Acesta era încă un aspect al legii a doua a termodinamicii, atotcuprinzătoare, irezistibilă.
Pelorat era în spatele lui:
― Golan?
― Da.
― Am aici o video-carte...
― Ce fel?
― Cred că este o istorie a zborului spaţial.
― Perfect... dar nu ne va fi de nici un folos dacă nu putem face proiectorul să