― Aşa deci. Pel va sta cu bătrânul; eu, cu o bătrână. Iar tu te vei sacrifica şi vei rămâne cu această tânără fermecătoare, sumar îmbrăcată. Mi se pare o diviziune a muncii foarte rezonabilă.
― Întâmplător, Bliss, este rezonabilă.
― Dar nu-ţi pare deloc rău că responsabilităţile trebuiesc astfel împărţite.
― Nu. Pentru ce să-mi pară rău?
― Într-adevăr, pentru ce?
Hiroko se întoarse, şi se aşeză din nou.
― S-a aranjat totul, spuse ea. Respectatul Dr. Pelorat va fi condus la Monolee; iar respectata Doamnă Bliss, împreună cu copilul ei, avea-vor o companie. Aş putea deci avea onoarea, respectat Domn Trevize, să continui conversaţia cu tine, despre acest Vechi Pământ cu care tu...
― Să pălăvrăgim? întrebă Trevize.
― Nu, spuse Hiroko râzând. Dar dreptate ai să îţi râzi de mine. M-am arătat nepoliticoasă până acum răspunzând în felul ăsta la întrebările tale. Ar fi fain să mă răscumpăr faţă de tine.
Trevize se întoarse spre Pelorat:
― Fain?
― Adică ar fi bucuroasă, spuse încet Pelorat.
― Domnişoară Hiroko, spuse Trevize, nu am simţit deloc nepoliteţe, dar dacă asta te face să te simţi mai bine, voi fi bucuros să vorbim.
― Eşti foarte bun. Îţi mulţumesc, spuse Hiroko ridicându-se în picioare.
Trevize se ridică şi el.
― Bliss, spuse el, ai grijă de Janov.
― Nici o problemă. Cât despre tine, tu ai...
Şi arătă cu capul spre holsterele lui.
― Nu cred că voi avea nevoie de ele, spuse stânjenit Trevize.
O urmă pe Hiroko afară din sala de mese. Soarele urcase pe cer, şi temperatura crescuse. Simţea un miros de lume străină, ca peste tot, de altfel. Îşi aminti că mirosul fusese vag pe Comporellon, un pic mucegăit pe Aurora, şi foarte plăcut pe Solaria. (Pe Melpomenia fuseseră în costumele spaţiale, şi nu îşi putuseră mirosi decât propriile corpuri). În orice caz, mirosul dispărea în câteva ore, pe măsură ce centrii osmici ai nasului se saturau.
Aici, pe Alfa, mirosul sugera o prospeţime plăcută a ierbii încălzită de razele soarelui, şi Trevize se simţi puţin trist ştiind că şi acesta va dispare în câteva ore.
Se apropiară de o locuinţă micuţă, construită din ipsos de culoare roz-pal.
― Aiasta, spuse Hiroko, casa mea este. A aparţinut surorii mai mici a mamei mele.
Intră, îndemnându-l pe Trevize să facă la fel. Uşa era deschisă; sau, observă Trevize după ce intră, era mai corect să spună că nu exista deloc uşă.
― Ce faci atunci când plouă? întrebă Trevize.
― Suntem pregătiţi. Va ploua peste două zile, timp de trei ore înaintea răsăritului de soare, când este cel mai răcoare. Atunci nu voi avea de făcut decât să trag aiastă draperie, atât grea cât şi impermeabilă, peste uşă.
În timp ce vorbea, trase draperia. Părea făcută dintr-o ţesătură groasă.
― O voi lăsa aşa, spuse ea. Vor şti cu toţii că sunt înăuntru dar nu pot fi deranjată.
― Nu pare o protecţie foarte eficientă pentru intimitate.
― De ce nu? Nu vezi, intrarea este acoperită.
― Dar oricine o poate da la o parte.
― Fără să ţină cont de dorinţele ocupantului?
Hiroko părea şocată.
― Pe lumea ta se fac asemenea lucruri? întrebă ea. Barbar ar fi.
Trevize zâmbi:
― Era doar o întrebare.
Ea îl conduse în ultima din cele două camere. Trevize fu invitat să ia loc pe un scaun tapiţat. Era ceva claustrofobic în strâmteţea şi singurătatea camerelor, dar casa părea destinată doar izolării şi odihnei. Deschiderile pentru ferestre erau mici şi apropiate de tavan, dar pereţii erau tapetaţi cu fâşii de oglinzi aranjate cu grijă, care reflectau o lumină difuză. În tavan erau practicate fante prin care pătrundea aerul proaspăt. Trevize nu văzu semne de iluminare artificială, şi se întrebă dacă Alfanii se sculau la răsăritul soarelui şi se culcau la apus.
Tocmai vroia să întrebe, dar Hiroko vorbi prima, spunând:
― Doamna Bliss este compania ta?
Trevize spuse, prudent:
