― De aici, de jos, clădirile nu mai par atât de bine conservate, aşa cum păreau din aer, spuse Trevize. Sunt crăpate şi stau să se prăbuşească. Ăsta este rezultatul modificărilor de temperatură, cred, şi ciclurilor zilnice de îngheţ şi dezgheţ ale apei, care durează poate de douăzeci de mii de ani.
― Sunt câteva litere gravate în piatra de deasupra intrării, spuse Pelorat, dar eroziunea le face greu de citit.
― Le poţi descifra, Janov?
― Un fel de instituţie financiară. Cel puţin, pot descifra un cuvânt care ar putea fi
"bancă".
― Ce e aia?
― O clădire în care bunurile se depun, se retrag, se schimbă, se împrumută... dacă
este vorba de ceea ce cred eu.
― Un întreg edificiu pentru aşa ceva? Fără computere?
― Cu computere, dar care nu se ocupă de toate problemele.
Trevize ridică din umeri. Detaliile istoriei antice nu i se păreau deosebit de interesante.
Îşi continuară drumul, mărind din ce în ce mai mult pasul, petrecând din ce în ce mai puţin timp în dreptul fiecărei clădiri. Tăcerea, moartea, erau de-a dreptul deprimante.
Colapsul lent, durând de milenii, făcea ca acest loc să pară cadavrul unui oraş, din care nu mai rămăseseră decât oasele.
Se aflau la o latitudine mare în zona temperată, dar Trevize avu impresia că simte căldura soarelui în spate.
Pelorat, aflat la aproximativ o sută de metri în dreapta, strigă deodată:
― Priveşte aici!
Vocea lui răsună puternic în urechile lui Trevize, care spuse:
― Nu striga, Janov. Îţi pot auzi foarte clar chiar şi şoaptele, indiferent cât de departe ai fi. Ce este?
Pelorat spuse, coborând imediat vocea:
― Această clădire este "Casa Lumilor". Cel puţin, asta cred că înseamnă inscripţia.
Trevize veni lângă el. În faţa lor se afla o clădire pe trei nivele, cu un acoperiş
neregulat. Acesta era presărat cu mari fragmente de piatră, ca şi cum pe vremuri acolo se aflase o sculptură, acum prăbuşită în bucăţi.
― Eşti sigur? întrebă Trevize.
― Dacă vom intra înăuntru, vom afla.
Urcară cinci trepte scunde, largi, şi traversară o piaţă enormă. În aerul rarefiat, tălpile lor metalice produceau o vibraţie slabă.
― Acum înţeleg ce-ai vrut să spui prin "impozante, inutile, şi costisitoare", murmură
Trevize.
Intrară într-un hol, vast şi impunător; lumina pătrundea prin ferestre înalte, luminând prea puternic suprafeţele pe care cădea, lăsând restul în obscuritate. Atmosfera rarefiată difuza foarte puţin lumina.
În centru se afla o siluetă umană mai înaltă decât un om obişnuit, sculptată în piatră
sintetică. Un braţ îi căzuse. Celălalt braţ era crăpat de la umăr. Se dădu înapoi, ca şi cum apropierea l-ar fi putut ispiti să comită un vandalism incalificabil. (Se gândise că dacă ar atinge braţul crăpat, acesta s-ar rupe.)
― Mă întreb cine-o fi? spuse Trevize. Nici o inscripţie, nicăieri. Probabil cei care l-au sculptat erau siguri că faima lui nu mai avea nevoie de nici un semn pentru identificare, dar acum...
Simţi că e pe cale să alunece pe panta consideraţiilor filozofice, şi îşi îndreptă atenţia
în altă parte.
Pelorat privea în sus. Trevize îi urmări unghiul capului. Pe perete se aflau inscripţii ―
gravuri ― pe care el nu le putea citi.
― Incredibil, spuse Pelorat. Vechi, poate, de douăzeci de mii de ani, şi, aici, protejate împotriva soarelui şi a umezelii, sunt încă lizibile.
― Pentru mine, nu, făcu Trevize.
― Scrierea este veche şi ornamentată. Hai să vedem... şapte... unu... doi...
Vocea sa se stinse într-un murmur, apoi vorbi din nou.
― Sunt listate cincizeci de nume, şi este vorba despre cele cincizeci de lumi Spaţiene, aceasta fiind "Casa Lumilor". Presupun că numele sunt listate în ordinea colonizării. Aurora este prima, iar Solaria ultima. Dacă observi, sunt şapte coloane, cu câte şapte nume în primele şase coloane, şi cu opt nume în a şaptea. Ca şi cum ar fi conceput o grilă de şapte-pe-şapte, şi după aceea au adăugat Solaria, forţaţi de realitate. Părerea mea, bătrâne, este că această listă a fost concepută înainte ca Solaria să fie terraformată şi populată.