― Iertarea îţi implor, respectată doamnă, spuse ea. Nu m-am gândit la necesităţile copilului, nici la ale voastre. Fost-am prea acaparată de acest eveniment neobişnuit. Vreţi ― cu toţii ― ca vizitatori şi oaspeţi, să intraţi în refectoriu pentru a lua masa de dimineaţă? Vă putem însoţi şi noi, pentru a vă servi, ca gazde?
― Foarte amabil din partea voastră, spuse Bliss.
Vorbise încet şi pronunţase cu grijă cuvintele, sperând să le facă mai uşor de înţeles.
― Ar fi totuşi mai bine, continuă ea, dacă ai servi doar tu singură ca gazdă, de dragul copilului, care nu este obişnuit să stea laolaltă cu mulţi oameni.
Hiroko se ridică în picioare:
― Va fi aşa precum ai spus.
Îi conduse, fără grabă, prin iarbă. Câţiva Alfani se apropiară. Păreau interesaţi în special de îmbrăcămintea noilor veniţi. Trevize îşi scoase vesta uşoară şi o înmâna unui bărbat care se întorsese spre el şi îndreptase un deget întrebător în direcţia vestei.
― Uite, spuse el, cerceteaz-o, dar să mi-o dai înapoi.
Apoi, către Hiroko:
― Ai grijă să mi-o dea înapoi, Domnişoară Hiroko.
― Îţi va fi înapoiată, respectat domn.
Tânăra dădu din cap cu seriozitate.
Trevize zâmbi şi îşi continuă drumul. Se simţea mai bine fără vestă, în briza uşoară şi călduţă.
Nu văzuse arme în jurul său, şi i se păru interesant că nimeni nu arăta vreun semn de teamă sau de jenă faţă de ale lui. Nici măcar nu manifestară curiozitate vizavi de ele. Era posibil ca ei să nu-şi fi dat seama că acele obiecte erau arme. Din cele văzute deocamdată, Alfa era o lume pe care violenţa nu-şi avea locul.
O femeie, deplasându-se rapid înainte pentru a ajunge în faţa lui Bliss, se întoarse pentru a-i examina bluza cu atenţie:
― Ai sâni, respectată doamnă?
Şi, ca şi cum nu mai putea aştepta un răspuns, puse uşor mâna pe pieptul lui Bliss. Bliss zâmbi şi spuse:
― După cum ai descoperit, am. Probabil că nu sunt la fel de frumoşi ca ai tăi, dar nu acesta este motivul pentru care îi ascund. Pe lumea mea, nu se cade descoperiţi cu ei să stau.
Şopti spre Pelorat, care era alături:
― Ce zici de mine, cum mă descurc cu Galactica Clasică?
― Te-ai descurcat foarte bine, Bliss, spuse Pelorat.
Refectoriul era spaţios, cu mese lungi care aveau de fiecare parte bănci la fel de lungi. Era clar, Alfanii luau masa în comun.
Trevize se simţi mustrat de conştiinţă. Cererea lui Bliss de a rămâne singuri rezervase acest imens spaţiu doar pentru cinci oameni şi îi obligase pe majoritatea Alfanilor să rămână afară. Totuşi, câţiva se aşezară la o distanţă respectuoasă faţă de ferestre (care nu erau decât găuri practicate în perete, fără perdele), probabil pentru a-i putea privi pe străini cum mănâncă.
Fără să vrea, se întrebă ce s-ar întâmpla dacă ar începe să plouă. Desigur, ploaia venea doar atunci când era nevoie, uşoară şi blândă, fără vânt puternic, şi dura până când cădea o cantitate suficientă de apă. Mai mult, venea întotdeauna la momente cunoscute, astfel încât Alfanii erau pregătiţi pentru ea.
Fereastra din faţa sa dădea spre mare, şi departe, la orizont, Trevize avu impresia că distinge o masă noroasă asemănătoare celor care acopereau întregul cer al acestei planete, cu excepţia acestui mic loc din Eden.
Controlul asupra vremii avea, desigur, multe avantaje.
În cele din urmă, fură serviţi de o tânără care se deplasa în vârful picioarelor. Nu fuseseră întrebaţi ce preferinţe aveau, fură serviţi, pur şi simplu. Era un pahar mic cu lapte, unul mai mare cu suc de struguri, şi unul şi mai mare, plin cu apă. Fiecare primi două ouă mari fierte, încadrate cu felii de brânză albă. Mai primiră câte o farfurie mare de peşte la grătar cu cartofi prăjiţi tăiaţi subţiri, aşezaţi pe foi de lăptucă, verzi şi proaspete.
Bliss privi cu disperare cantitatea de mâncare din faţa ei; nu ştia de unde să înceapă. Fallom nu-şi făcea complexe. Bău însetată sucul de struguri, apoi se apucă să mănânce peştele şi cartofii. Avea de gând să-şi folosească degetele în acest scop, dar Bliss îi întinse o lingură mare cu margini zimţate, care putea servi la fel de bine şi ca furculiţă. Fallom o acceptă.
Pelorat zâmbi satisfăcut şi atacă ouăle fără întârziere.
― Aproape că uitasem ce gust au ouăle adevărate, spuse Trevize.
Apoi îl imită pe Pelorat.
Hiroko, uitând să-şi mănânce propriul mic dejun privind fascinată la modul în care mâncau ceilalţi (pentru că până şi Bliss începu să mănânce, cu o evidentă poftă) întrebă:
― Este bun?
― Este bun, spuse Trevize printre înghiţituri. Din câte se pare, insula aceasta nu duce lipsă de mâncare... Sau ne-aţi servit pe noi cu mai multă mâncare decât de obicei, din politeţe.
Hiroko îl ascultă cu o privire atentă, şi păru să fi înţeles, pentru că spuse:
― Nu, nu, respectat domn. Pământul nostru este darnic, iar marea îl depăşeşte chiar în generozitate. Gâştele ne dau ouă, caprele brânză şi lapte. Avem lanuri cultivate cu grâne. Şi mai presus de toate, marea noastră este plină cu nenumărate soiuri de peşte, în cantităţi interminabile. Întregul Imperiu ar putea mânca la mesele noastre fără a se termina peştele din mare.
Trevize zâmbi discret. Evident, tânăra Alfană nu avea nici cea mai mică idee despre adevărata dimensiune a Galaxiei.
― Hiroko, acestei insule îi spuneţi Noul Pământ, o aborda el. Unde ar putea fi Vechiul Pământ?
Ea îl privi, nedumerită:
― Vechiul Pământ, ai spus? Iertarea îţi implor, respectat dorim, dar nu înţeleg ce doreşti să spui.
