Nava încetini, aparent din propria sa dorinţă, şi se introduse cu precizie prin uşă... intrând... lunecând în interior... Poarta se închise în urma ei, apoi se deschise o alta, în faţă. Intră prin a doua poartă şi pătrunse într-o sală gigantică, ce părea săpată în interiorul muntelui.

Far Star se opri, şi toţi cei din interior se grăbiră spre camera de presurizare. Nici unuia dintre ei, nici măcar lui Trevize, nu-i trecu prin minte să verifice dacă afară era o atmosferă respirabilă ― sau dacă era atmosferă.

Totuşi, era aer. Respirabil şi agreabil. Priviră în jurul lor cu expresia oamenilor mulţumiţi care ajunseseră acasă. De-abia într-un târziu remarcară prezenţa unei siluete care îi aştepta politicos să se apropie.

Era înalt, cu o expresie serioasă. Avea părul de culoarea bronzului, tăiat scurt. Pomeţii erau largi, ochii strălucitori, iar îmbrăcămintea avea stilul celor văzute în vechile cărţi de istorie. Deşi părea robust şi viguros, avea o aură subtilă obosită.

Prima reacţiona Fallom. Cu un chiot puternic, ascuţit, alergă spre bărbat, dând din mâini şi strigând cu sufletul la gură:

― Jemby! Jemby!

Nu încetini cursa, şi când ajunse destul de aproape, bărbatul se aplecă şi o ridică în aer. Ea îl cuprinse de după gât, plângând, strigând în continuare, sugrumată:

― Jemby!

Ceilalţi se apropiară într-un ritm mai decent şi Trevize spuse, rar şi clar (omul ăsta putea înţelege Galactica?):

― Ne cerem scuze, domnule. Acest copil si-a pierdut protectorul şi îl caută cu disperare. Ne uimeşte faptul că s-a repezit la dumneavoastră, având în vedere că ea caută de fapt un robot; un lucru meca...

Omul vorbi pentru prima oară. Vocea sa era mai degrabă monotonă decât muzicală, şi purta o vagă notă arhaică, dar vorbi Galactica cu o uşurinţă perfectă.

― Vă întâmpin cu toată prietenia, spuse el.

Şi părea fără îndoială prietenos, deşi faţa sa continua să poarte expresia de seriozitate.

― Cât despre copil, arată probabil o perspicacitate mai mare decât vă închipuiţi, deoarece sunt robot. Numele meu este Daneel Olivaw.

CAPITOLUL 21

Căutarea ia sfârşit

101

TREVIZE era într-o stare de completă uluială. Îşi revenise din euforia ciudată pe care o simţise înainte şi după aterizarea pe Lună ― o euforie care, bănuia acum, îi fusese indusă de acest aşa-zis robot din faţa sa.

Îl fixa în continuare, şi cu mintea acum perfect lucidă şi neatinsă, rămase cuprins de uimire. Vorbise plin de uimire, făcuse conversaţie plin de uimire, de-abia înţelesese ce spusese sau auzise în timp ce căuta în înfăţişarea acestui aparent om, în comportamentul său, în modul de a vorbi, ceva care să trădeze robotul.

Nu-i de mirare, gândi Trevize, că Bliss detectase ceva ce nu era nici om, nici robot. Dar care, după spusele lui Pelorat, era “ceva nou”. Nimic rău în asta, deoarece îi condusese gândurile într-o zonă mai luminoasă.

Bliss şi Fallom plecaseră să se familiarizeze cu împrejurimile. Fusese sugestia lui Bliss, dar Trevize avu impresia că venise după un schimb de priviri, rapid ca un fulger, dintre ea şi Daneel. Atunci când Fallom refuză şi ceru să rămână cu fiinţa pe care se încăpăţâna să o numească Jemby, un cuvânt din partea lui Daneel şi ridicarea unui deget fură de ajuns pentru a o face să demareze imediat. Trevize şi Pelorat rămaseră.

― Ele nu fac parte din Fundaţie, domnilor, spuse robotul ca şi cum asta explica totul. Una este Gaia, iar cealaltă, Spaţiană.

Trevize păstră tăcerea în timp ce erau conduşi spre un copac sub care se găseau scaune foarte simple. Se aşezară, la un gest al robotului, şi după ce şi acesta luă loc, cu 6 mişcare perfect umană, Trevize spuse:

― Eşti cu adevărat robot?

― Într-adevăr, domnule, spuse Daneel.

Figura lui Pelorat strălucea de bucurie.

― În vechile legende, spuse el, există referinţe la un robot numit Daneel. Eşti numit astfel în cinstea lui?

― Eu sunt acel robot, spuse Daneel. Nu este o legendă.

― O, nu, spuse Pelorat. Dacă eşti acel robot, ar trebui să fii vechi de mii de ani.

― Douăzeci de mii, spuse calm Daneel.

Pelorat părea stânjenit. Îl privi pe Trevize, care spuse, cu o urmă de mânie:

― Dacă eşti robot, îţi ordon să spui adevărul.

― Nu am nevoie să mi se ceară să spun adevărul, domnule. Eu trebuie să spun adevărul. Deci, domnilor, aveţi în faţă trei alternative. Fie sunt un om care vă minte; fie sunt un robot care a fost programat să creadă că are o vechime de douăzeci de mii de ani, însă în realitate nu are această vechime; fie sunt un robot într-adevăr vechi de douăzeci de mii de ani. Trebuie să hotărâţi ce alternativă acceptaţi ca fiind adevărată.

― Problema s-ar putea lămuri în cursul conversaţiei, spuse sec Trevize. De exemplu, este greu de crezut că acesta este interiorul Lunii. Nici lumina...

Ridică în acelaşi timp privirea, căci lumina era aproape identică cu lumina difuză şi blândă a soarelui, deşi pe cer nu se vedea soarele, ba mai mult, nu se vedea nici cerul.

― ...nici atracţia gravitaţională nu par credibile. Atracţia gravitaţională la suprafaţa acestei lumi ar trebui să fie mai mică de 0,2 g.

― Atracţia gravitaţională normală la suprafaţă ar fi de fapt 0,16 g, domnule. Însă cea de aici este creată cu ajutorul aceloraşi forţe care vă dau dumneavoastră, pe navă, senzaţia greutăţii normale, chiar dacă sunteţi în cădere liberă sau în mişcare accelerată. Alte necesităţi energetice, inclusiv lumina, sunt satisfăcute tot pe cale gravitaţională, deşi, acolo unde este mai avantajos, folosim energia solară. Materialele necesare sunt asigurate de solul Lunii, cu excepţia elementelor uşoare ― hidrogen, carbon şi azot ― pe care Luna nu le posedă. Acestea le obţinem capturând câte o cometă ocazională. O astfel de captură o dată la un secol este mai mult decât suficientă pentru satisfacerea nevoilor noastre.

― Înţeleg că Pământul este inutilizabil, ca sursă de aprovizionare.

― Din nefericire, aşa este, domnule. Creierele noastre pozitronice sunt tot atât de sensibile la radioactivitate ca şi proteinele umane.

― Foloseşti pluralul, şi clădirea din faţa noastră pare vastă, minunată, rafinată... cel puţin, văzută din exterior. Deci mai sunt şi alte creaturi pe Lună. Oameni? Roboţi?

― Da, domnule. Avem pe Lună o ecologie completă, precum şi o cavitate vastă şi complexă care adăposteşte această ecologie. Creaturile inteligente sunt însă toate roboţi, mai mult sau mai puţin asemănători mie. Cu toate acestea, nu veţi vedea nici unul. Cât despre această locuinţă, este folosită doar de mine, şi este o construcţie care o imita exact pe cea în care am trăit acum douăzeci de mii de ani.

― Şi pe care ţi-o aminteşti în amănunt, nu-i aşa?

― Exact, domnule. Am fost construit, şi am existat o perioadă ― cât de scurtă mi se pare, acum ― pe Aurora, una dintre lumile Spaţiene.

― Cea cu...

Trevize se opri.

― Da, domnule. Cea cu câinii.

― Eşti la curent?

― Da, domnule.

― Şi cum ai ajuns aici, dacă la început ai trăit pe Aurora?

― Domnule, am venit aici la începuturile colonizării Galaxiei, pentru a împiedica crearea unui Pământ radioactiv. Împreună cu mine venise un alt robot, Giskard, care putea percepe şi modifica minţile.