65
Bliss spuse, cu o voce în care răzbătea îngrijorarea:
― Fallom este convinsă că o vom duce înapoi la Jemby, robotul ei.
― Hummm, spuse Trevize studiind suprafaţa planetei care luneca pe sub nava aflată
în zbor.
Apoi ridică privirea:
― Păi, este singurul părinte pe care-l cunoştea, nu-i aşa?
― Da, desigur, dar crede că ne-am întors pe Solaria.
― Dar ce, seamănă cu Solaria?
― Cum ar putea ea să îşi dea seama?
― Spune-i că nu este Solaria. Uite; am să-ţi dau una sau două video-cărţi, cu ilustraţii. Arată-i imagini luate de la mică înălţime pe diferite lumi locuite, şi explică-i că
există milioane de astfel de lumi. Vei avea suficient timp. Nu ştiu cât ne va lua, mie şi lui Janov, să cutreierăm împrejurimile, după ce alegem o zonă adecvată aterizării.
― Tu şi cu Janov?
― Da. Fallom nu poate veni cu noi, chiar dacă aş vrea, ceea ce s-ar întâmpla doar dacă sunt scrântit la cap. Pe lumea aceasta este nevoie de costume spaţiale, Bliss. Nu există
aer de respirat. Şi nu avem vreun costum spaţial pe măsura lui Fallom. Aşa că ea şi cu tine veţi rămâne pe nava.
― De ce eu?
Buzele lui Trevize se întinseră într-un zâmbet din care lipsea buna dispoziţie.
― Recunosc, spuse el, că m-aş simţi mai în siguranţă dacă ai veni şi tu, dar nu o putem lăsa pe Fallom singură în navă. Poate strica ceva, chiar şi fără intenţie. Janov trebuie să mă însoţească pentru că el este în stare să descifreze inscripţiile arhaice pe care le-am putea descoperi. Asta înseamnă că tu va trebui să rămâi cu Fallom. Mă gândeam că-ţi va face plăcere.
Bliss părea nehotărâtă.
― Uite ce e, spuse Trevize. Tu ai vrut ca Fallom să vină cu noi, nu eu. Eu sunt convins că nu ne va face decât necazuri. Deci... prezenţa ei aici implică nişte constrângeri, şi va trebui să te adaptezi. Ea rămâne aici, deci şi tu va trebui să rămâi aici. Asta este situaţia.
― Bănuiesc că nu am de ales, oftă Bliss.
― Exact. Unde este Janov?
― Este cu Fallom.
― Foarte bine. Mergi şi înlocuieşte-l. Vreau să vorbesc cu el.
Trevize continua să studieze suprafaţa planetei. Pelorat intră, dregându-şi vocea pentru a-şi semnala prezenţa.
― E ceva în neregulă, Golan? întrebă el.
― Nu chiar în neregulă, Janov. Sunt doar nehotărât. Această lume este ciudată, şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Mările trebuie să fi fost întinse ca suprafaţă, judecând după
bazinele pe care le-au lăsat în urma lor, însă erau puţin adânci. Pot spune, după urmele lăsate, că aceasta a fost o planetă desalinizată, şi plină de canale... sau poate că mările nu erau foarte sărate. Dacă nu erau sărate, se explică absenţa depozitelor masive de sare din bazine. Sau, atunci când oceanul a dispărut, conţinutul lor sărat a dispărut şi el... ceea ce seamănă cu certitudine a acţiune umană.
Pelorat spuse, şovăielnic:
― Scuză-mi ignoranţa în astfel de probleme, Golan, dar ceea ce-mi spui tu acum are vreo importanţă pentru misiunea noastră?
― Presupun că nu, dar nu-mi pot stăvili curiozitatea. Dacă aş şti măcar cum a fost terraformată această planetă pentru a deveni locuibilă, şi cum arăta înainte de terraformare, poate aş înţelege ce s-a întâmplat cu ea după ce a fost abandonată... sau, poate, chiar şi mai înainte de a fi abandonată. Dacă am şti ce s-a întâmplat cu ea, am putea fi preveniţi împotriva surprizelor neplăcute.
― Ce fel de surprize? Este o lume moartă, nu-i aşa?
― Suficient de moartă. Foarte puţină apă; atmosferă rarefiată, nerespirabilă; iar Bliss nu detectează nici un semn de activitate mentală.
― Asta clarifică lucrurile, după părerea mea.
― Absenţa activităţii mentale nu implică obligatoriu şi absenţa vieţii.
― Cu siguranţă, implică absenţa vieţii periculoase.
― Nu ştiu... Dar nu în această problemă vroiam să te consult. Sunt două oraşe care se arată potrivite unei prime inspecţii. Par a fi în formă excelentă; ca şi restul oraşelor, de altfel. Aceste două oraşe sunt deosebit de mari. Însă cel mai mare dintre ele pare lipsit de spaţii libere. Există cosmoporturi la periferie, dar nimic în oraşul propriu-zis. Cel mai puţin întins are spaţii libere, aşa că va fi mai uşor de aterizat în centrul său, deşi nu există vreun cosmoport... dar cui îi pasă?
Pelorat se strâmbă:
― Şi vrei ca eu să iau decizia, Golan?
― Nu, decizia o voi lua eu. Vroiam să ştiu doar ce gândeşti.