― Şi care este planeta pe care ne aflăm acum? Îţi poţi da seama?
― Ai să remarci că al cincilea nume, de sus în jos, în a treia coloană, spuse Pelorat, al nouăsprezecelea de la începutul listei, este gravat cu litere un pic mai mari decât celelalte.
Cei care au făcut lista trebuie să fi fost destul de orgolioşi, manifestând un anume şovinism.
De altfel...
― Da, spune!
― Din câte îmi pot da eu seama, este vorba de Melpomenia. Un nume care îmi este complet străin.
― Ar putea fi un alt nume pentru Pământ?
Pelorat dădu energic din cap, dar mişcarea rămase neobservată în exteriorul căştii de cosmonaut.
― În legende se folosesc zeci de cuvinte pentru a face referire la Pământ, spuse el.
După cum ştii, Gaia este unul dintre ele. La fel şi Terra, şi Erda, şi aşa mai departe. Toate sunt scurte. Nu cunosc nici un nume lung folosit pentru a desemna Pământul, sau care să
semene cu o prescurtare pentru Melpomenia.
― Atunci ne aflăm pe Melpomenia, şi nu pe Pământ.
― Da. Şi în plus ― aşa cum începusem să spun mai devreme ― un şi mai bun indiciu este acela că valorile coordonatelor Melpomeniei sunt "0,0,0", şi este firesc ca astfel de valori să se refere la planeta pe care stăm.
― Coordonate? făcu uluit Trevize. Lista asta dă şi coordonatele?
― Sunt câte trei numere în dreptul fiecărui nume, şi bănuiesc că este vorba de coordonate. Ce altceva ar putea fi?
Trevize nu răspunse. Deschise un mic compartiment în partea costumului care îi acoperea şoldul drept, şi luă de acolo un instrument compact, legat de compartiment prin fire. Îl duse la ochi şi reglă atent focalizarea, ţintind inscripţia de pe perete. Degetele sale înmănuşate îngreunau mult procedura, care altfel ar fi durat câteva momente.
― Aparat de fotografiat? întrebă inutil Pelorat.
― Va transmite imaginile direct spre computerul navei, spuse Trevize.
Luă câteva fotografii din diferite unghiuri, apoi spuse.
― Aşteaptă! Trebuie să mă urc pe ceva mai înalt. Ajută-mă, Janov.
Pelorat îşi prinse mâinile încrucişând degetele, dar Trevize scutură din cap:
― Nu, aşa nu vei fi stare să-mi suporţi greutatea. Mai bine aşează-te în patru labe.
Pelorat se conformă, cu dificultate, şi, la fel de greoi, după ce puse la loc în compartiment aparatul de fotografiat, Trevize se urcă pe umerii săi. De acolo, ajunse pe piedestalul statuii, împinse încet statuia, pentru a-i verifica soliditatea, apoi puse piciorul pe un genunchi îndoit al statuii, folosindu-l ca punct de sprijin, şi se propulsă în sus, prinzând umărul fără braţ. Încleştând degetele pe o asperitate la nivelul pieptului, se ridică şi, în cele din urmă, după câteva icnituri, reuşi să se aşeze pe umăr. Pentru cei de multă vreme dispăruţi, care veneraseră statuia şi ceea ce reprezenta ea, fapta lui Trevize ar fi părut blasfemie. Trevize se simţi puternic influenţat de acest gând şi încercă să se aşeze doar cu jumătate din greutatea sa.
― Ai să cazi şi ai să te loveşti! strigă alarmat Pelorat.
― N-am să cad, şi nici n-am să mă lovesc. Însă este posibil ca tu să mă surzeşti.
Trevize luă aparatul şi reglă încă o dată focalizarea. Făcu câteva fotografii, apoi îl puse la loc şi coborî cu grijă până când atinse piedestalul cu picioarele. Sări, şi vibraţia produsă
de contactul cu solul fu, după toate probabilităţile, şocul decisiv, căci braţul încă intact se rupse, formând o mică grămăjoară de pietre la piciorul statuii. Căderea nu făcuse practic nici un zgomot.
Trevize încremeni, şi primul impuls fu să îşi găsească o ascunzătoare înainte ca paznicul să vină şi să pună mâna pe el. Uimitor, gândi el după aceea, cât de repede îţi aminteşti de zilele copilăriei într-o situaţie ca aceasta ― când din greşeală spargi ceva aparent important. Sentimentul nu durase decât o clipă, dar avusese o intensitate
puternică.
Vocea lui Pelorat suna spart, aşa cum se cade unui martor, ba chiar complice la săvârşirea unui act de vandalism. Însă reuşi să găsească cuvinte de consolare:
― Este... este în regulă, Golan. Oricum, până la urmă ar fi căzut singur.
Se îndreptă spre cioburile de pe piedestal şi sol, ca şi cum ar fi avut de gând să
demonstreze afirmaţia făcută; se aplecă spre unul dintre fragmentele mai mari, şi spuse:
― Golan, vino aici.
Trevize se apropie şi Pelorat, arătând spre o bucată de piatră provenind din braţul care până arunci stătuse la locul lui, legat de umăr, spuse:
― Ce este asta?
Trevize deschise larg ochii. Era o pată pufoasă, de culoare verde-strălucitor. O frecă
uşor cu degetele înmănuşate. Puful se desprinse fără nici o greutate.
― Seamănă foarte mult cu muşchiul, spuse el.
― Viaţa neinteligentă de care ai amintit?