― În ceea ce mă priveşte, răspunse Lee, aş vrea să văd mai întîi rezolvate alte cîteva lucruri. De exemplu, ce-ar fi să-l climatizăm pe Sermak? O celulă atrăgătoare şi uscată, climatizată la douăzeci şi trei de grade tot anul, ar fi exact ce i-ar trebui.

― Atunci aş avea sigur nevoie de o serioasă gardă de corp, spuse Hardin, nu doar de ăştia doi. (Făcu un semn către cei doi tineri solizi care se aflau în faţă, lîngă şofer, stînd cu ochii aţintiţi la străzile pustii, cu mîinile gata să scoată într-o clipă dezintegratoarele atomice). Se vede treaba că vrei să stîrneşti un război civil.

― Eu? Sînt atîtea lucruri încurcate, încît nu e nevoie să le stîrnesc eu, te asigur. (Începu să numere pe degetele boante.) Unu: Sermak a făcut un scandal de pomină în Consiliul municipal şi a cerut punerea ta sub acuzare.

― Avea deplină dreptate să procedeze astfel, răspunse cu răceală Hardin. Pe lîngă asta, moţiunea lui a fost respinsă cu două sute şase voturi contra a o sută optzeci şi patru.

― Desigur, o majoritate de douăzeci şi doi, deşi contasem pe cel puţin şaizeci. Să nu spui că n-am dreptate.

― Cam aşa e, recunoscu Hardin.

― Bun. Şi doi: după votare, cei şaizeci şi nouă de membri ai Partidului Acţiunii s-au ridicat în picioare şi au părăsit sala Consiliului.

Hardin rămase tăcut şi Lee continuă:

― Trei: înainte de a ieşi din sală, Sermak a început să urle că eşti un trădător şi că pleci pe Anacreon ca să-ţi primeşti cei treizeci de arginţi ai trădării, că şi majoritatea membrilor Consiliului sînt complici la trădare prin refuzul de a vota punerea sub acuzare şi că partidul lui nu degeaba se numeşte al Acţiunii. A ce-ţi sună asta?

― Tulburări, presupun.

― Iar acum pleci pe furiş, la ivirea zorilor, ca un infractor. Ar trebui să rămîi să-i înfrunţi, Hardin, iar dacă va fi nevoie, să declari Legea marţială!

― Violenţa este ultimul refugiu...

― ... al incompetenţilor. Prostii!

― Bine, bine, vom vedea. Ascultă-mă cu atenţie, Lee. Acum treizeci de ani s-a deschis Bolta Timpului şi la ce-a de-a cincizecea aniversare a întemeierii Fundaţiei a apărut o înregistrare a lui Hari Seldon care ne dădea o primă idee despre ceea ce se întîmpla.

― Îmi amintesc, încuviinţă Lee, schiţînd un zîmbet şi încercînd să retrăiască acele vremuri. A fost ziua în care am preluat puterea.

― Exact. Atunci a fost prima dintre crizele noastre majore. Cea de acum e a doua, şi peste fix trei săptămîni vom avea cea de-a optzecea aniversare a Fundaţiei. Nu ţi se pare cumva că asta ar putea avea vreo semnificaţie?

― Vrei să spui că va apărea din nou?

― Stai că n-am terminat. Seldon n-a spus nimic despre asta, înţelegi? Dar face parte din Planul lui. A întreprins tot ce i-a stat în putinţă ca să nu aflăm nimic dinainte. Şi nici nu există posibilitatea de a şti dacă releul de blocare este programat şi pentru alte deschideri, decît dacă am demonta Bolta ― probabil însă este făcută în aşa fel încît să se autodistrugă în cazul în care am încerca acest lucru. De la prima lui apariţie, am fost acolo la fiecare aniversare, la noroc. N-a mai apărut, dar acum este prima oară cînd avem cu adevărat o criză.

― Atunci va apărea.

― Probabil. N-am cum să ştiu. Uite, totuşi, care e problema. La şedinţa de astăzi a Consiliului, imediat ce-i vei anunţa că am plecat spre Anacreon, vei mai face cunoscut, în mod oficial, că pe data de l4 martie va apărea o nouă înregistrare a lui Hari Seldon care conţine un mesaj de importanţă deosebită privind criza rezolvată recent cu succes. Ce-ţi spun e foarte important, Lee. Să nu adaugi nimic, indiferent cît de multe întrebări ţi se vor pune.

Lee făcu o figură mirată:

― Or să creadă?

― N-are importanţă. Vor fi foarte nedumeriţi, şi asta-i exact ceea ce doresc. Tot întrebîndu-se dacă e adevărat sau nu şi ce anume am vrut să comunic, vor hotărî să-şi amîne acţiunea pînă după l4 martie. Mă voi întoarce cu mult înainte de această dată.

Lee părea nesigur.

― Dar chestia asta cu „rezolvată cu succes" e o prostie!

― O prostie foarte deconcertantă. Uite c-am ajuns la spaţioport!

Nava se profila masivă şi sumbră în lumina cenuşie a dimineţii. Hardin o porni prin zăpadă cu paşi grăbiţi şi apăsaţi spre navă şi, ajuns la ecluză, se întoarse să-i strîngă mîna lui Lee.

― La revedere, Lee! Regret nespus că te las într-o situaţie cam încinsă, dar nu am încredere în altcineva. Te rog să ai grijă să nu te arzi.

― Nu-ţi face probleme, voi respecta ordinele.

Se trase un pas înapoi şi uşa ecluzei se închise.

6

SALVOR HARDIN nu călători direct către Anacreon, planeta care dădea numele regatului. Sosi doar cu o zi înainte de încoronare, după ce făcuse vizite foarte scurte în opt dintre sistemele stelare mai mari ale regatului, oprindu-se cît să poarte discuţii cu reprezentanţii locali ai Fundaţiei.

Călătoria îi lăsase un sentiment apăsător, după ce înţelesese cît de vast era regatul. El reprezenta un mic ciob, o frîntură insignifiantă în comparaţie cu întinderea de neconceput a Imperiului Galactic din care fusese o parte distinctă cu mult timp în urmă; dar pentru cineva ale cărui obişnuinţe de gîndire se constituiseră în jurul unei planete, şi aceea slab populată, mărimea Anacreonului, ca arie şi populaţie, era copleşitoare. Urmînd îndeaproape graniţele fostei Prefecturi a Anacreonului, regatul cuprindea douăzeci şi cinci de sisteme solare, dintre care cinci includeau mai mult de o lume locuibilă. O dată cu dezvoltarea ştiinţifică promovată de Fundaţie, populaţia de nouăsprezece miliarde, deşi cu mult mai redusă decît în vremurile de înflorire a Imperiului, creştea rapid.

Dar Hardin constată acum că nu era copleşit doar de dimensiunile sarcinii sale. Chiar după treizeci de ani de dezvoltare, numai lumea în care se afla capitala beneficiase de energie atomică. În provinciile exterioare existau încă imense întinderi unde energia atomică nu fusese reintrodusă. Pină şi progresele care se înregistraseră n-ar fi fost posibile dacă nu ar fi  existat relicvele utilizabile, rămase de pe vremea de glorie a Imperiului.

Cînd ajunse în capitală, Hardin constată că toate afacerile curente erau într-o încremenire totală. Totuşi, în provinciile exterioare incă mai aveau loc sărbători, iar aici, pe planeta Anacreon, întreaga populaţie participa febril la pregătirile şi solemnităţile religioase în cinstea majoratului regelui-zeu. Lepold.

Hardin reuşise să discute cu Verisof, care era tras la faţă şi avea un aer hăituit, doar jumătate de oră înainte ca acesta să plece în mare grabă pentru a conduce o altă festivitate într-un templu. Dialogul fusese profitabil şi Hardin, satisfăcut, se pregăti să urmărească jocurile de artificii din acea seară.

Intrucît nu putea suferi toate caznele religioase prin care ar fi trebuit să treacă dacă identitatea sa ar fi fost cunoscută, se comportă tot timpul ca un observator, astfel că, atunci cînd în sala de bal a palatului apărură grupurile strălucitoare ale nobililor celor mai bogaţi, mai puternici şi mai exaltaţi ai regatului, se trezi cînd strivit de perete, cînd abia băgat în seamă, cînd ignorat cu totul.

Îi fusese prezentat lui Lepold ca orice altă persoană din şirul lung de oameni care adresau urări suveranului de la o distanţă respectabilă, pentru că Regele stătea deoparte, într-o impresionantă şi singuratică grandoare, înconjurat de strălucirea aurei sale radioactive. În mai puţin de o oră, Regele urma să se aşeze pe tronul masiv, făcut dintr-un aliaj de radiu şi iridiu, împodobit cu lucrături din aur şi pietre preţioase, iar tronul avea să se ridice maiestuos în aer şi să plutească încet deasupra pămîntului, ajungînd în dreptul ferestrei panoramice, astfel încît marile mulţimi de oameni simpli să-l poată privi şi să-l aclame frenetic. Bineînţeles că tronul nu ar fi fost atît de masiv dacă n-ar fi avut un motor atomic montat în interiorul lui.

Era trecut de unsprezece. Hardin nu-şi găsea locul şi se ridica mereu pe vîrfuri ca să poată vedea cît de cît ceva, abţinîndu-se cu greu să nu se urce pe un scaun. Atunci îl văzu pe Wienis făcîndu-şi loc printre numeroşii invitaţi şi se linişti.

Wienis avansa foarte încet. Aproape la fiecare pas trebuia să adreseze cuvinte amabile vreunui nobil semeţ al cărui bunic îl ajutase pe cel al lui Lepold să prade regatul cîndva şi primise vreun ducat drept recompensă.

Cînd, în sfîrşit, reuşi să scape şi de ultimul nobil îmbrăcat în uniformă de gală, ajunse lîngă Hardin. Făcu o strîmbătură care aducea a zîmbet, iar ochii negri îi străluciră plini de satisfacţie pe sub sprîncenele stufoase.

― Dragul meu Hardin, spuse el cu jumătate de glas, nu te poţi aştepta decît la plictiseală atunci cînd refuzi să-ţi declini identitatea.

― Nu sînt plictisit, Înălţimea voastră. E atît de interesant ce văd aici! Pe Terminus nu avem ceremonii care să se compare cu acestea, ştiţi bine.

― Neîndoielnic. Dar n-ai dori să mergem în apartamentul meu particular, unde am putea discuta pe îndelete şi feriţi de urechi indiscrete?

― Desigur.

Urcară scările la braţ şi numeroase ducese moştenitoare îşi duseră mirate lornioanele la ochi, întrebîndu-se cine o fi fiind necunoscutul cu o înfăţişare ştearsă şi îmbrăcat cu discreţie căruia Prinţul-regent îi acorda o asemenea onoare.

Cînd ajunseră în apartamentul lui Wienis, Hardin se aşeză confortabil şi acceptă cu un murmur de recunoştinţă paharul de lichior pe care i-l turnă regentul.

― Vin de Locris, Hardin, spuse Wienis, din pivniţele regale. Vin adevărat ― vechi de două secole. A fost îmbuteliat şi pus la păstrare cu zece ani înainte de Revolta de pe Zeon.

― Chiar că e o băutură regală, aprobă politicos Hardin. În onoarea lui Lepold I, Regele Anacreonului.

Sorbiră, apoi Wienis spuse curtenitor, după un moment de tăcere: