Intră în camera de comunicaţii generale. Acolitul său îl precedă şi cei doi ofiţeri de scniciu nu făcură nici o mişcare ca să-i împiedice. Adjunctul Preotului-şef avea dreptul să intre în orice compartiment al navei.

― Închide uşa! porunci Aporat şi privi la cronometrul navei. Mai rămăseseră cinci minute pînă la ora douăsprezece. Programase perfect totul.

Cu mişcări experte, cuplă comutatoarele care deschideau canalele de comunicaţie, astfel încît glasul şi imaginea sa puteau pătrunde acum pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale navei de două mile lungime.

― Soldaţi ai navei-amiral regale Wienis! Atenţie! Vă vorbeşte Preotul-şef adjunct! (Ştia că sunetul vocii lui răsuna de la partea din spate a navei, unde se aflau motoarele atomice, pînă la tablourile de comandă, aflate la proră). Nava, strigă el, este angajată, fără ştirea voastră, în comiterea unui sacrilegiu, a unui asemenea act abominabil, încît sufletul fiecăruia dintre voi va fi condamnat la eternul frig spaţial! Intenţia comandantului vostru este de a conduce nava pînă spre Fundaţie şi de a bombarda sursa binecuvîntărilor de care v-aţi bucurat din partea ei, şi asta pentru că se lasă pradă voinţei lui păcătoase. Întrucît aceasta este intenţia lui, eu, în numele Spiritului Galactic, îl înlătur de la comanda navei, pentru că nu mai există dreptul de comandă acolo unde binecuvântarea Spiritului Galactic a fost retrasă. Nici divinul Rege nu-şi poate menţine statutul de rege fără consimţămîntul Spiritului.

Vocea îi deveni baritonală, în timp ce acolitul său asculta cu veneraţie, iar cei doi ofiţeri cu o mare spaimă.

― Şi pentru că această navă întreprinde o misiune diavolească, binecuvîntarea Spiritului n-o mai apără nici pe ea.

Ridică braţele solemn şi, aflaţi în faţa ecranelor a o mie de televizoare de pe întreg cuprinsul navei, soldaţii fură cuprinşi de spaimă, în timp ce imaginea impunătoare a preotului li se adresă:

― În numele Spiritului Galactic, al profetului său, Hari Seldon, şi al tălmăcitorilor săi, oamenii sfinţi ai Fundaţiei, blestem această navă. Fie ca televizoarele, care sînt ochii navei, să devină oarbe. Fie ca ghearele de abordaj, care sînt braţele ei, să paralizeze. Fie ca dezintegratoarele ei atomice, care sînt pumnii ei, să-şi piardă toată puterea. Fie ca motoarele, care sînt inima ei, să înceteze a mai bate. Fie ca sistemele ei de comunicaţie, care-i alcătuiesc vocea, să amuţească. Fie ca sistemul de ventilaţie, care este respiraţia ei, să se stingă. Fie ca luminile, care sînt sufletul ei, să piară în neant. În numele Spiritului Galactic, blestem această navă!

Şi, odată cu ultimul cuvînt, în chiar clipa în care bătu miezul nopţii, la distanţă de ani-lumină, o mînă din Templul Argolid deschise un releu ultraundă care, cu viteza ameţitoare a acestui tip de undă, deschise un alt releu de pe nava-amiral Wienis. Şi nava muri!

Pentru că trăsătura principală a religiei ştiinţei este funcţionalitatea, şi blesteme ca acelea ale lui Aporat sînt cu adevărat mortale.

Aporat văzu cum întunericul învăluia nava şi auzi oprirea bruscă a susurului monoton şi îndepărtat al motoarelor hiperatomice. Scoase triumfător din buzunarul veşmîntului un bec Atomo, care umplu încăperea cu o lumină perlată.

Îi privi de sus pe cei doi soldaţi care, deşi erau fără îndoială oameni curajoşi, căzură în genunchi, zvîrcolindu-se înfricoşaţi şi îngroziţi:

― Salvează-ne sufletele, Reverenţa ta! Sîntem oameni simpli şi nu am fost încunoştiinţaţi de crimele conducătorilor noştri, îngăimă unul dintre ei.

― Urmaţi-mă! spuse Aporat poruncitor. Sufletele voastre nu sînt încă pierdute!

Nava era o învîrtejire de întuneric, în care spaima era atît de grozavă şi de perceptibilă încît părea să fi penetrat în oameni şi lucruri. Soldaţii se îmbulzeau pe unde trecea Aporat, cu aura lui de lumină, străduindu-se să-i atingă pulpana veşmîntului, cerşind îndurare. Şi tot mereu, singurul lui răspuns era: „Urmaţi-mă"!

Îl găsi pe prinţul Lefkin bîjbîind prin cabinele ofiţerilor şi cerînd pe un ton răstit lumină. Amiralul îi aruncă preotului o privire plină de ură.

― A, iată-te! Lefkin moştenise ochii albaştri ai mamei sale, dar nasul coroiat şi ochii saşii îl recomandau ca fiu al lui Wienis.

― Ce înseamnă aceste acţiuni de trădare? Să redai energia navei! Eu comand aici.

― Nu mai comanzi, răspunse Aporat ameninţător. Lefkin privi înnebunit împrejurul său:

― Prindeţi-l pe acest om. Arestaţi-l, altfel vă arunc în spaţiu unul cîte unul! Îşi trase sufletul, şi strigă cu glas piţigăiat: Vă ordonă amiralul vostru. Arestaţi-l!

Apoi îşi pierdu capul cu totul:

― Vă lăsaţi prostiţi de acest şarlatan, de acest clovn? Vă plecaţi umili în faţa unei religii care este alcătuită din fum şi vorbe goale? Omul acesta este un impostor, iar Spiritul Galactic despre care vorbeşte este o înşelătorie pusă la cale de imaginaţia preoţilor pentru a...

Aporat îl întrerupse furios:

― Prindeţi-l pe cel care huleşte! Dacă-i daţi ascultare, sufletele voastre vor fi pierdute!

Şi pe dată, nobilul amiral fu înconjurat şi luat pe sus de o mulţime de soldaţi.

― Luaţi-l şi mergeţi după mine!

 Aporat se întoarse şi, urmat de soldaţii care-l tîrau pe Lefkin şi de ceilalţi ce înţesau coridoarele, ajunse în camera de comunicaţii. Acolo îi porunci fostului comandant să se aşeze în faţa singurului televizor care funcţiona.

― Comandă restului flotei să schimbe cursul şi să se pregatească pentru întoarcerea pe Anacreon.

Cu părul şi hainele în neorinduială, sîngerînd, bătut şi pe jumătate năuc, acesta execută ordinul.

― Iar acum, continuă Aporat cu o înfăţişare ameninţătoare şi întunecată, sîntem în legătură cu Anacreon prin intermediul fasciculului ultraundă. Vorbeşte cum îţi poruncesc eu!

Lefkin făcu un gest de împotrivire, iar mulţimea de soldaţi care înţesa coridorul începu să murmure ameninţător.

― Vorbeşte! spuse Aporat. Începe: Flota Anacreonului...

Lefkin se supuse.

8

ÎN APARTAMENTUL lui Wienis era o linişte mormîntală cînd pe ecranul televizorului apăru imaginea Prinţului Lefkin. Regentul lăsă să-i scape o exclamaţie de uimire văzînd faţa obosită, tumefiată şi uniforma zdrenţuită a fiului său; alunecă pe un scaun, cu chipul schimonosit de uimire şi gînduri sumbre.

Hardin ascultă demn, cu mîinile lăsate uşor pe genunchi, în timp ce Regele Lepold şedea prăbuşit într-un colţ întunecos muşcîndu-şi spasmodic mîneca bogat ornamentată cu ţesătură de aur. Pînă şi soldaţii îşi pierduseră ţinuta semeaţă şi privirile reci, caracteristice militarilor de carieră, şi, de lîngă uşă, unde stăteau încordaţi, cu dezintegratoarele pregătite, priveau pe furiş imaginea de pe ecran.

Lefkin vorbi fără tragere de inimă, cu o voce obosită care părea sugrumată la anumite intervale, de parcă cineva i-ar fi suflat ce să spună:

― Flota Anacreonului... conştientă de natura misiunii ei... şi refuzînd să participe... la un abominabil sacrilegiu... se întoarce pe Anacreon... cu următorul ultimatum transmis... acelor păcătoşi şi cîrtitori... care îndrăznesc să folosească forţa armelor... împotriva Fundaţiei... sursa tuturor binecuvîntărilor,... şi împotriva Spiritului Galactic. Să înceteze pe dată războiul împotriva... credinţei celei adevărate... şi să ni se garanteze într-o manieră convenabilă flotei... reprezentată acum de... adjunctul Preotului-şef, Theo Aporat... că un asemenea război nu va fi declarat... în viitor şi că... (aici urmă o pauză mai lungă, după care vocea continuă) acel fost Prinţ-regent, Wienis,... va fi întemniţat... şi judecat de către un tribunal ecleziastic... pentru crimele sale. În caz contrar, la întoarcerea pe Anacreon... flota regală va nărui din temelii palatul regal... şi va lua toate măsurile pe care le consideră necesare... pentru a distruge cuibul de păcătoşi... şi bîrlogul celor ce vor să strivească... sufletele oamenilor, care au întîietate în acest moment.

Vocea încheie cu un suspin şi imaginea dispăru de pe ecran.

Degetele lui Hardin trecură agile peste becul Atomo şi lumina lui se făcu tot mai slabă pînă cînd, în semiîntuneric, cel ce fusese regent pînă în acel moment, regele şi soldaţii, deveniră nişte umbre suspendate în ceaţă; şi pentru prima oară se putu observa că o aură îl învăluia pe Hardin.

Nu era lumina orbitoare care constituia prerogativul regilor, ci una mai puţin spectaculoasă, mai puţin impresionantă, dar, cu toate acestea, mai eficientă şi mai folositoare.

Vocea lui Hardin era uşor ironică, iar Wienis, care cu o oră în urmă îl declarase prizonier de război şi considerase Terminus ca şi distrus, era acum o umbră căzută într-un scaun, strivit şi fără grai.

― Există o străveche fabulă, zise Hardin, veche de cînd umanitatea, probabil, pentru că cele mai vechi înregistrări ale ei sînt doar copii ale altor înregistrări şi mai vechi, care ar putea prezenta interes pentru tine. Sună cam aşa:

„Un cal, al cărui duşman puternic şi periculos era un lup, trăia într-o permanentă spaimă că-şi va pierde viaţa. Ajuns într-o situaţie disperată, se gîndi să-şi caute un aliat puternic. Se apropie atunci de om, propunîndu-i o alianţă pe motiv că lupul le era un duşman comun. Omul acceptă întovărăşirea pe dată şi se oferi să ucidă lupul dacă noul său partener avea să coopereze, punîndu-i la dispoziţie marea sa iuţeală. Calul se învoi, şi-i permise omului să-l înşeueze. Omul încalecă, doborî lupul şi-l ucise.

Uşurat şi bucuros, calul mulţumi omului şi-i spuse:

― Acum, că duşmanul nostru este mort, scoate-mi frîul şi şaua, şi redă-mi libertatea!

Auzind acestea, omul rîse de se prăpădi:

― Al naibii de frumos vorbeşti. Dii, căluţule! Şi-i dădu pinteni mai departe".

Tăcere deplină. Wienis, care era doar o umbră, nu făcu nici un gest.

Hardin continuă molcom: