― Cînd va pleca?
― Tocmai l-aţi pierdut. Următorul va fi mîine. Puteţi cumpăra un bilet şi vă vom rezerva un loc.
― Of, mîine va fi prea tîrziu. Va trebui să merg la Universitate. Nu există vreun turn de observaţie ori ceva de genul acesta? Vreau să zic, în aer liber.
― Bineînţeles! Vă vînd un bilet, dacă doriţi. Permiteţi-mi, mai întîi, să verific dacă nu cumva plouă. Apăsă o clapă aflată la îndemînă şi citi textul care defila pe un ecran. Gaal citi o dată cu el.
Funcţionarul spuse:
― Vreme bună. Dacă stau să mă gîndesc bine, acum este sezonul secetos. Adăugă plin de solicitudine: Nu prea mă interesează ce se întîmplă pe-afară. Ultima oară am ieşit în aer liber acum vreo trei ani. Vezi o dată, şi cam asta-i tot, înţelegeţi? Poftiţi biletul! Liftul special din spate. Scrie pe el: „Spre turn". Acela e.
Liftul era un model nou, care funcţiona pe baza respingerii gravitaţionale. Gaal intră, urmat de alţi oameni. Operatorul închise un contact şi Gaal se simţi suspendat în aer în clipa în care gravitaţia deveni zero; apoi, în timp ce liftul accelera, îşi mai recapătă din greutate. Urmă decelerarea şi picioarele i se desprinseră de pe podea. Scoase un sunet acut de surpriză.
Operatorul i se adresă cu un glas răguşit:
― Fixaţi picioarele sub bară. N-aţi citit anunţul?
Ceilalţi făcuseră întocmai. Îi zîmbiră în timp ce el încerca disperat şi zadarnic să coboare, ţinîndu-se de perete. Pantofii lor erau prinşi sub barele de crom care traversau podeaua în linii paralele, la distanţă de două picioare una de alta. Observase barele acelea cînd intrase, dar le ignorase.
Apoi, o mînă întinsă îl trase în jos.
Mulţumi dintr-o răsuflare, moment în care liftul se opri.
Păşi pe o terasă deschisă, scăldată într-o strălucire orbitoare care îi făcu să închidă ochii. Bărbatul din partea căruia primise acea mînă salvatoare se afla chiar în spatele lui. Acesta îi spuse amabil:
― Locuri din belşug.
― Aşa se pare. (Porni spre scaune ca un automat, apoi se opri.) Dacă nu vă supăraţi, voi rămîne o clipă lîngă balustradă. Aş vrea să arunc o privire.
Bărbatul îi făcu un semn aprobator, plin de înţelegere, iar Gaal se aplecă peste balustradă, care-i venea pînă la umăr, şi sorbi din ochi panorama ce se deschidea în faţa lui.
Pămintul era pierdut în păienjenişul din ce în ce mai dens de structuri făcute de om. Nu putu vedea decît un orizont din metal întinzîndu-se pe cer, cenuşiu şi uniform, şi înţelese pe dată că aşa arăta întreaga suprafaţă a planetei. Nu detectă nici o mişcare ― cîteva nave de agrement se profilau leneşe pe cer ― dar, cu toate acestea, reuşi să înţeleagă că traficul nebunesc al miliardelor de oameni se desfăşura dedesubtul învelişului metalic al lumii.
Nu se vedea nimic verde ― nici iarbă, nici sol, nici un fel de viaţă, în afară de cea umană. Undeva, pe această lume, pricepu el confuz, se afla palatul Împăratului, aşezat în mijlocul unei suprafeţe de o sută de mile pătrate de sol natural, înverzit, cu copaci, presărat cu flori în toate culorile curcubeului, o mică insulă în mijlocul unui ocean de oţel; poate era chiar la zece mii de mile depărtare, însă nu putea fi văzută de aici.
Va trebui să facă turul acela cît de curînd!
Suspină adînc şi înţelese că se afla, în sfîrşit, pe Trantor, pe planeta care era centrul întregii Galaxii şi sîmburele rasei umane. Nu văzu nave cu alimente. Nu putea percepe vulnerabila aortă care lega cele patruzeci de miliarde de locuitori de pe Trantor de restul Galaxiei. Era conştient doar de fapta cea mai măreaţă a omului: sfidătoarea cucerire totală şi irevocabilă a unei lumi.
Se îndepărtă cu privirea pierdută în gol. Amicul său din lift îi arătă un scaun alăturat celui pe care stătea, şi Gaal se aşeză.
Bărbatul zîmbi:
― Mă numesc Jerril. Pentru prima oară pe Trantor?
― Da, domnule Jerril
― Eram sigur. Jerril e numele meu mic. Trantor te captivează dacă ai un temperament poetic. Totuşi, locuitorii lui nu urcă mai niciodată aici. Nu le place şi devin neliniştiţi, chiar nervoşi.
― Nervoşi! Apropo, numele meu este Gaal. De ce oare asemenea iritare? Mie mi se pare splendid.
― E doar o părere subiectivă, Gaal. Dacă te-ai născut într-un cubicul, ai crescut într-un coridor şi lucrezi într-o celulă, dacă îţi petreci concediul într-o sală de bronzare aglomerată, atunci faptul că urci aici şi nu mai ai nimic altceva deasupra capului decît cerul s-ar putea să-ţi declanşeze o criză de nervi. După ce împlinesc cinci ani, copiii sînt siliţi să urce aici o dată pe an. Nu-mi dau seama dacă asta le face bine, dar cînd ajung aici nu se mai satură privind şi în timpul primelor vizite plîng pînă ce fac convulsii. Serios. Ar trebui ca imediat ce sînt înţărcaţi să înceapă să facă o călătorie ca aceasta măcar o dată pe săptămină. Desigur, n-ar avea mare importanţă, urmă el. Dar ce-ar fi dacă n-ar mai veni deloc aici? Ei sînt fericiţi acolo, jos, unde conduc treburile Imperiului. Cît de sus crezi că sîntem?
― Jumătate de milă, spuse, şi se întrebă dacă asta trăda cumva naivitate. Trebuie să fi fost chiar naivitate, din moment ce Jerril chicoti.
― Nu, doar cinci sute de picioare.
― Poftim? Dar liftului i-au trebuit aproape...
― Ştiu. Dar i-a trebuit mult timp pînă să ajungă la nivelul solului. Trantor este o reţea de tuneluri la peste o milă sub suprafaţă. E ca un aisberg. Nouă zecimi rămîn nevăzute. La linia ţărmurilor, pătrunde chiar pînă la cîteva mile în subsolul oceanului. De fapt, am mers atît de adînc încît puteam utiliza diferenţa de temperatură dintre sol şi locuri situate la cîteva mile adîncime pentru a ne asigura toată energia necesară. Ştiai?
― Nu. Mi-am închipuit că folosiţi generatoare atomice.
― Le-am folosit cîndva. Această energie este mai ieftină.
― Aşa cred şi eu.
― Dar tu, ce părere ai? Pentru o clipă, amabilitatea bărbatului se transformă în şiretenie. Părea aproape perfid.
Gaal ezită, căutînd un răspuns:
― Splendid, spuse, repetîndu-se.
― În vacanţă? În călătorie? Într-un turneu?
― Nu chiar. Mai precis, am vrut dintotdeauna să vizitez Trantor, dar am venit aici în primul rînd pentru o slujbă.
― Aha!
