― Bine. Să zicem că aşa e. Doar nu cutreier prin spaţiu numai ca să salvez Fundaţia. Vreau să cîştig şi bani, şi asta ar fi o şansă pentru mine. Dacă slujeşte şi Fundaţiei, cu atît mai bine. Mi-am riscat eu viaţa şi pentru mai puţin.
Ponyets se ridică în picioare, iar Gorov se ridică aproape în acelaşi timp.
― Ce-ai de gînd să faci?
― Nu ştiu, Gorov, spuse neguţătorul şi zîmbi. Cel puţin deocamdată. Dar dacă problema se reduce la afaceri, ţi-ai găsit omul. Nu sînt un lăudăros, în general, dar ţin întotdeauna seama de un lucru. Şi n-am terminat niciodată anul fără să-mi realizez cotele.
Uşa celulei se deschise imediat ce bătu, şi cele două santinele îl încadrară.
4
― UN SPECTACOL! zise sumbru Marele Stăpîn. Se aşeză mai confortabil între blănuri şi cu o mînă apucă mai bine ciomagul care-i slujea drept baston.
― Şi aur, Veneraţia voastră.
― Şi aur, aprobă nepăsător Marele Stăpîn.
Ponyets aşeză cutia pe podea şi o deschise cu aerul cel mai elegant şi plin de încredere de care era în stare. Se simţea singur şi neajutorat, înfruntînd o ostilitate universală; exact cum se simţise în spaţiu în primul an. Consilierii bărboşi, aşezaţi în semicerc cu faţa spre el, îl priveau cu antipatie făţişă. Printre ei era şi Pherl, favoritul cu faţa lungă, care stătea într-o poziţie ostilă în imediata apropiere a Marelui Stăpîn. Ponyets avusese deja de a face cu el şi-l considerase drept inamicul său numărul unu şi prin urmare el trebuia să fie şi prima victimă.
Dincolo de uşile sălii, o mică armată aştepta evenimentele. Ponyets era practic rupt de navă şi singura sa armă era această încercare de mituire, pentru că Gorov stătea încă în închisoare.
Făcu ultimele reglaje la monstruozitatea pentru a cărei încropire îi trebuiseră multă inventivitate şi aproape o săptămînă de încercări şi se rugă cerului ca acel cristal de cuarţ cu urme de plumb să reziste tensiunii.
― Ce reprezintă? întrebă Marele Stăpîn.
― Acesta, spuse Ponyets, făcînd un pas îndărăt, este un mic aparat pe care l-am construit singur.
― Asta se vede de la o poştă, dar nu mi-ai răspuns la întrebare. E vreuna din oribilităţile lumii tale?
― Are ceva atomic în ea, recunoscu Ponyets cu gravitate, dar nu e nevoie să o atingeţi sau să aveţi ceva de a face cu ea. E numai pentru mine şi dacă conţine oribilităţi, iau asupra mea toate păcatele ei.
Marele Stăpîn ridică bastonul de fier, făcînd un gest ameninţător către maşinărie, şi buzele sale începură să se mişte repede şi tăcut într-o rugăciune de purificare. Consilierul cu faţă prelungă se aplecă spre Marele Stăpîn apropiindu-şi mustaţa roşcată şi rară de urechea acestuia. Venerabilul askonian se scutură arţăgos, vrînd să fie lăsat în pace.
― Şi care-i legătura dintre instrumentul acesta diavolesc şi aurul care ar putea salva viaţa conaţionalului tău?
― Cu această maşinărie, începu Ponyets, în timp ce lăsă mîna să-i cadă uşor pe camera centrală şi-i mîngîie conturul rotund, pot transforma fierul pe care îl aruncaţi în aur de cea mai bună calitate. Veneraţia voastră, aceasta este singura maşinărie cunoscută de om care acceptă fierul, dispreţuitul fier pe care stă scaunul dumneavoastră şi din care sînt făcute aceste clădiri, şi-l transformă în aur galben strălucitor.
Ponyets simţi că n-o prea brodise. Atunci cînd încerca să-şi atragă potenţiali cumpărători, vorbea convingător, uşor şi pe înţelesul lor; dar ceea ce spunea acum semăna cu încercarea de a lansa în spaţiu o căruţă. Însă pentru Marele Stăpîn important nu era forma, ci conţinutul.
― Aşa? Transmutaţie? Au mai existat neghiobi care au susţinut că deţin puterea asta. Dar au plătit pentru acest sacrilegiu.
― A reuşit vreunul?
― Nu. Marele Stăpîn părea amuzat şi serios în acelaşi timp. Reuşita în a produce aur a fost o crimă care-şi are propriul antidot. Numai că încercarea însoţită de eşec poate fi fatală. Poftim, ce poţi face din bastonul meu? ― întrebă, şi bătu cu el în podea.
― Rog pe Veneraţia voastră să mă ierte. Maşinăria făcută de mine e un model prea mic, iar bastonul este prea lung.
Ochii mici şi strălucitori ai Marelui Stăpîn scrutară asistenţa.
― Randel, cataramele, te rog. Hai, omule, îţi vor fi înapoiate în număr dublu, dacă va fi nevoie.
Cataramele fură trecute din mînă în mînă. Marele Stăpîn le cîntări îngîndurat.
― Poftim, spuse el, şi le aruncă pe pardoseală.
Ponyets le ridică. Trase cu putere pînă cînd cilindrul se deschise şi, clipind des şi concentrîndu-şi privirea, reuşi cu oarecare efort să centreze cataramele pe ecranul anodului. Cu altă ocazie avea să-i fie mai uşor. Acum însă nu avea voie să greşească.
Transmutorul cîrîi cu îndărătnicie vreme de circa zece secunde, în timp ce mirosul de ozon deveni destul de persistent. Askonienii se traseră înapoi, bolborosind, şi Pherl şopti iarăşi grăbit în urechea stăpînului său. Marele Stăpîn păstră o expresie împietrită. Nu voia să se lase convins.
Iar cataramele erau din aur.
Ponyets le întinse către Marele Stăpîn, murmurînd „Veneraţia voastră", dar bătrînul ezită, apoi făcu un semn de respingere. Privirea lui zăbovi o clipă asupra transmutorului.
― Domnilor, acesta este aur, spuse Ponyets grăbit. Numai şi numai aur. Îl puteţi supune oricăror teste chimice şi fizice dacă doriţi să vă convingeţi. Nu poate fi deosebit de aurul care se găseşte în stare naturală. Orice bucată de fier poate fi tratată în acest fel. N-are importanţă dacă fierul este ruginit, şi nici dacă fierul este aliat cu alte metale...
Dar Ponyets vorbea doar ca să alunge tăcerea şi uimirea lor. Continua să ţină cataramele în mîna întinsă, iar strălucirea aurului vorbea de la sine, făcînd inutile eforturile lui.
Într-un tîrziu, Marele Stăpîn întinse o mînă şi Pherl se ridică şi glăsui:
― Veneraţia voastră, aurul provine dintr-o sursă otrăvită.
Şi Ponyets replică:
― Parfumatul trandafir îşi are rădăcinile în noroi, Veneraţia voastră. În relaţiile dumneavoastră cu vecinii, cumpăraţi materiale de toate felurile şi nu vă întrebaţi de unde le au, dacă provin de la o instalaţie cuminte, binecuvîntată de blînzii voştri strămoşi, sau dacă au fost zămislite cu ajutorul vreunei maşinării diavoleşti din spaţiu. Poftiţi, vă rog, eu nu vă ofer maşinăria. Vă ofer aurul.
