― Exact, Commdor, răspunse Mallow cu gravitate, enumerînd în sinea sa excepţiile, şi acesta e un argument care, după părerea mea, pledează în favoarea continuării relaţiilor de pace şi prietenie dintre guvernele noastre.

― Pace! Da! (Barba sură şi rară a Commdorului fîlfîi în ritmul grimaselor de pe chipul lui.) Nu cred că mai există cineva în afară de mine în toată Periferia căruia să-i fie atît de drag idealul de pace. Pot să spun cu toată convingerea că de cînd am urmat ilustrului meu tată la conducerea treburilor Statului, domnia păcii n-a fost nici măcar o dată încălcată. Poate că n-ar trebui să spun asta, dar am fost informat că poporul meu sau, mai bine-zis, concetăţenii mei mă cunosc drept Asper cel Preaiubit.

Ochii lui Mallow zăboviră asupra grădinii bine îngrijite. Probabil că bărbaţii înalţi, cu arme de o formă ciudată, dar foarte ameninţătoare, pe care le purtau la centură, stăteau la pîndă prin cotloane ascunse, ca o măsură de precauţie. Ar fi fost în firea lucrurilor. Însă zidurile înalte, întărite cu grinzi de oţel, care înconjurau palatul fuseseră ridicate recent, judecînd după aspect, şi nu se prea potriveau cu titlul de Preaiubit Asper.

― Este o adevărată binefacere că trebuie să discut cu dumneavoastră, Commdore, spuse el. Despoţii şi monarhii din lumile învecinate care nu se bucură de o administraţie luminată nu au calităţile care să-i facă demni de numele de conducători mult-iubiţi.

― De exemplu? Era o notă de precauţie în vocea Commdorului.

― De exemplu, grija pentru interesele imediate ale popoarelor lor. Dumneavoastră, însă, le-aţi înţelege şi respecta.

Commdorul mergea încet şi calm, cu privirea în pămînt, atent la pietrişul de pe alee. Îşi freca mîinile pe care le ţinea la spate.

Mallow continuă cu o voce mieroasă:

― Pînă acum, comerţul dintre naţiunile noastre a suferit din cauza restricţiilor impuse neguţătorilor noştri de către guvernul dumneavoastră. Sînt convins că vă este limpede că un comerţ neîngrădit...

― Comerţ liber! făcu Commdorul.

― Da, comerţ liber. Ştiţi că ar fi fost benefic pentru ambele părţi. Există lucruri de care dumneavoastră aveţi nevoie, şi altele de care avem noi nevoie. Doar prin schimburi se poate prospera. Unui conducător luminat ca dumneavoastră, unui prieten al poporului ― aş putea zice chiar unui om din popor ― nu e nevoie să i se ţină o cuvîntare pe această temă. Nu voi aduce vreo atingere inteligenţei dumneavoastră oferindu-vă vorbe mari.

― Adevărat. Am constatat şi eu. Dar ce-ai face? (Vocea lui aducea cu un schelălăit plîngăreţ.) Oamenii voştri au fost întotdeauna foarte înţelegători. Eu încurajez ideea că trebuie să facem cît mai multe schimburi comerciale, dar nu în condiţiile impuse de voi. Nu sînt stăpîn unic aici. (Vocea îi crescu în intensitate.) Eu sînt doar servitorul opiniei publice. Poporul meu nu va dori să aibă relaţii comerciale cu o naţiune care să-i aducă strălucirea auriu-stacojie.

Mallow se îndreptă de spate.

― O religie obligatorie?

― Aşa a fost dintotdeauna. Sînt sigur că-ţi aminteşti cazul Askone, de acum douăzeci de ani. Întîi li s-au vîndut cîteva dintre mărfurile voastre şi apoi oamenii voştri au cerut libertate deplină pentru efort misionar în scopul ca mărfurile să fie folosite corect. Astfel, au fost create Templele de Sănătate. Apoi au fost înfiinţate şcoli religioase; drepturi la autonomie pentru toţi slujitorii religiei, şi cu ce rezultat? Askone este acum membră componentă a sistemului Fundaţiei, iar Marele Stăpîn nu poate afirma cu mîna pe inimă că hainele de pe el îi aparţin. Nu! Asta nu! Demnitatea unui popor nu ar putea suporta aşa ceva.

― Nu sugerez nici unul din lucrurile la care vă referiţi, interveni Mallow.

― Nu?

― Nu. Eu sînt Neguţător-şef. Religia mea este banul. Misticismul şi formulele magice ale misionarilor mă irită şi mă bucur că refuzaţi să le acceptaţi. Sînteţi exact aşa cum mă aşteptam.

Commdorul izbucni într-un hohot de rîs strident şi convulsiv:

― Frumos spus! Fundaţia ar fi trebuit să trimită mai demult un om ca tine.

Îşi puse o mînă pe umărul musculos al neguţătorului.

― Dar ai lăsat lucrurile la jumătate. Mi-ai spus ce nu mă paşte. Spune-mi acum ce mă paşte.

― Commdor, sînteţi în pericol de a fi împovărat de bogăţii nebănuite.

― Zău? fonfăi el. Dar ce-aş putea face cu bogăţiile? Adevărata bogăţie este dragostea poporului, şi pe aceasta o am.

― Le puteţi avea pe amîndouă, pentru că e posibil să strîngi aurul cu o mînă şi dovezile de dragoste cu cealaltă.

― Ei, tinere, acesta ar fi un fenomen interesant. Şi cum ar trebui să încep?

― În multe feluri. Numai că e greu de ales. Să vedem. Păi, de exemplu, cu articole de lux. Obiectul acesta...

Mallow scoase încet dintr-un buzunar interior un lanţ metalic, plat şi şlefuit.

― Acesta, de exemplu.

― Ce este?

― Trebuie să fac o demonstraţie. Puteţi chema o fată? Orice femeie tînără. Şi ar mai trebui o oglindă mare.

― Hmm! Să mergem atunci înăuntru.

Commdorul îşi numea locuinţa casă. Populaţia o numea, fără îndoială, palat. În ochii pătrunzători ai lui Mallow, ea seamăna mai degrabă cu o fortăreaţă. Era construită pe o înălţime ce domina întregul oraş şi arhitectura ei trăda intenţii defensive. „Exact felul de locuinţă pentru Asper cel mult-iubit", gîndi Mallow, acru.

În faţa lor se afla o tînără. Făcu o plecăciune adîncă în faţa Commdorului care spuse:

― Aceasta este una dintre fiicele Commdorei. E potrivită?

― Perfect.

Commdorul urmări cu atenţie cum Mallow prinse lanţul în jurul taliei fetei şi făcu un pas înapoi. Commdorul fonfăi:

― Da. Asta-i tot?

― Vreţi să trageţi perdeaua? Tînără doamnă, e un buton exact lîngă încuietoare. Vrei să-l mişti puţin în sus, te rog? Hai, nu-i nici un pericol.

Fata făcu ce i se spuse; tresări, îşi privi mîinile, apoi rămase cu gura căscată.

― Oo!

De la brîu în sus era scăldată într-o luminiscenţă nu prea puternică de culori schimbătoare care se adunau deasupra capului într-o coroniţă pîlpîitoare de foc lichid. Era ca şi cum cineva ar fi smuls aurora boreală de pe cer şi ar fi transformat-o într-o mantie.

Fata făcu cîţiva paşi pînă la oglindă şi rămase fascinată.

― Poftim, ia şi asta. Mallow îi întinse un colier format din pietricele nu prea atrăgătoare. Pune-l la gît.

Fata făcu întocmai şi pietricelele, intrînd în cîmpul luminiscent, deveniră fiecare cîte o flacără jucăuşă, care strălucea în purpuriu şi auriu.

― Cum ţi se pare? o întrebă Mallow.

Fată nu răspunse, dar se vedea încîntarea din ochii ei. Commdorul făcu un semn şi, cu părere de rău, ea apăsă pe buton, iar minunata aură pieri. Fata se îndepărtă puternic impresionată.

― Sînt ale dumneavoastră, Commdore, spuse Mallow, pentru Commdora. Vă rog să le consideraţi un neînsemnat cadou din partea Fundaţiei.

― Mda.

Commdorul întoarse centura şi colierul pe o parte şi pe alta de parcă le-ar fi cîntărit.