― Veneraţia voastră, spuse Pherl, nu trebuie să vă simţiţi răspunzător pentru păcatele străinilor care lucrează şi fără consimţămîntul Vostru şi fără ştiinţa Voastră. Dar a accepta acest aur îndoielnic, produs în mod smintit din fier, în prezenţa Voastră şi cu consimţămîntul Vostru, reprezintă o insultă adusă spiritelor vii ale sfinţilor noştri strămoşi.
― Şi totuşi acesta este aur, spuse Marele Stăpîn, nehotărit, şi nu reprezintă decît un schimb pentru păgînul condamnat pentru ticăloşia lui. Pherl, cred că eşti prea critic. Îşi retrase mîna pe care o întinsese după aur.
― Sînteţi înţelepciunea întruchipată, Veneraţia voastră, zise Ponyets. Să cugetăm: prin liberarea unui păgîn, strămoşii voştri nu vor pierde nimic. În schimb, cu aurul pe care-l veţi primi veţi putea împodobi altarele sfintelor lor spirite. Şi, desigur, dacă aurul ar fi întruchiparea răului, dacă un asemenea lucru ar exista, răul ar fi izgonit de îndată ce metalul ar fi pus să slujească unui scop plin de pioşenie.
― Pe moaştele strămoşilor mei! spuse Marele Stăpîn cu o vehemenţă surprinzătoare. Deschise gura şi rîse strident. Pherl, ce părere ai despre acest tînăr? Afirmaţia este adevărată. La fel de adevărată ca şi cuvintele strămoşilor mei.
Pherl se întunecă la chip şi spuse:
― Aşa s-ar părea. Să ne ferească Spaţiul însă ca acest adevăr să se dovedească a fi o unealtă a Spiritului Rău.
― Vom proceda cu şi mai mare înţelepciune, spuse brusc Ponyets. Păstraţi aurul ca zălog. Aşezaţi-l drept ofrandă pe altarele strămoşilor voştri şi reţineţi-mă ca ostatec vreme de treizeci de zile. Dacă la sfîrşitul acestei perioade nu va exista vreo dovadă de refuz ― dacă nu se întîmplă vreun dezastru ―, acesta va fi un semn sigur că ofranda a fost acceptată. Ce altceva v-aş putea oferi?
Şi cînd Marele Stăpîn se ridică în picioare pentru a cerceta dacă exista vreun semn de dezaprobare, toţi membrii Consiliului îşi dădură acordul. Pînă şi Pherl încuviinţă din cap, morfolindu-şi capetele zbîrlite ale mustăţii.
Ponyets zîmbi şi se gîndi la foloasele pe care i le aducea educaţia religioasă.
5
MAI TRECU O SĂPTĂMÎNĂ pînă ce reuşi să aranjeze o întrevedere cu Pherl. Ponyets simţea încordarea, însă era de-acum obişnuit cu sentimentul de încorsetare fizică. Părăsise oraşul sub pază. Se afla sub pază la vila de la periferie a lui Pherl. Nu putea decît să accepte această situaţie fără a mai privi înapoi.
Pherl, mai tînăr şi mai înalt, era în afara cercului Bătrînilor. Îmbrăcat neoficial, nu părea a face parte dintre ei.
― Eşti un om tare ciudat, spuse el pe neaşteptate. Ochii lui apropiaţi de rădăcina nasului păreau să ezite. N-ai făcut nimic toată săptămîna ce a trecut, şi îndeosebi în aceste ultime două ore, dar laşi să se înţeleagă că aş avea nevoie de aur. Mi se pare o caznă inutilă, întrucît cine nu are nevoie? De ce nu cutezi să mai faci un pas?
― Nu e vorba numai de aur, spuse Ponyets discret. Nu numai de aur. Adică de o monedă-două. E vorba de ceea ce se ascunde în spatele aurului.
― Şi care ar fi acest lucru? îl îmbie Pherl cu un zîmbet şiret. Sînt sigur că ceea ce-mi spui nu reprezintă introducerea pentru o nouă şi stîngace demonstraţie.
― Stîngace? întrebă Ponyets, uşor încruntat.
― Da, bineînţeles. (Pherl îşi împreună mîinile şi le duse la bărbie). Nu te judec. Stîngăcia a fost deliberată, sînt sigur. Aş fi putut să atrag atenţia Veneraţiei sale asupra acestui lucru dacă aş fi fost sigur de motivaţie. În locul tău aş fi produs aurul pe navă şi l-aş fi oferit fără atîta tevatură. Am fi fost scutiţi de spectacolul ce ni l-ai oferit şi de sentimentele contradictorii ce s-au născut.
― E adevărat, recunoscu Ponyets, dar, întrucît am rămas eu însumi, am acceptat sentimentele contradictorii din dorinţa de a vă atrage atenţia.
― Asta-i tot? Doar atît? (Pherl nu făcu nici un efort ca să-şi ascundă veselia dispreţuitoare.) Şi-mi închipui că ai sugerat perioada de purificare de treizeci de zile astfel încît să-ţi poţi asigura timp suficient ca să îndrepţi atenţia către ceva mai substanţial. Dar ce se întîmplă dacă se dovedeşte că aurul este impur?
Ponyets îşi îngădui să răspundă cu umor negru:
― Cînd aprecierea impurităţii depinde de cei care sînt interesaţi în cea mai mare măsură să-l găsească pur?
Pherl ridică ochii şi îl privi pe neguţător printre gene. Părea în egală măsură surprins şi satisfăcut:
― O remarcă inteligentă. Şi-acum spune-mi de ce ai dorit să mă atragi de partea ta.
― Asta voi face. În scurtul răstimp de cînd mă aflu aici am observat o serie de lucruri utile care te privesc pe tine şi prezintă interes pentru mine. De exemplu, eşti tînăr ― foarte tînăr ― pentru a fi membru al Consiliului şi provii dintr-o familie relativ tînără.
― Aduci critici familiei mele.
― Nicidecum. Strămoşii tăi sînt măreţi şi sfinţi ― toată lumea recunoaşte. Dar mai sînt unii care spun că eşti membru al vreunuia dintre cele Cinci Triburi.
Pherl se rezemă de spătarul scaunului.
― Cu tot respectul faţă de cei aflaţi în situaţia asta, spuse el fără a-şi ascunde răutatea, vlaga şi bărbăţia celor Cinci Triburi s-au cam ofilit iar sîngele lor s-a cam subţiat. Nu mai trăiesc nici măcar cincizeci de membri ai Triburilor.
― Şi, cu toate astea, sînt voci care afirmă că naţiunea nu ar vrea să vadă ca Mare Stăpîn pe vreun bărbat care nu aparţine Triburilor. Iar un favorit atît de tînăr şi de proaspăt promovat al Marelui Stăpîn poate să-şi facă duşmani puternici printre mai-marii Statului ― aşa se zice. Veneraţia sa îmbătrineşte şi protecţia pe care ţi-o oferă nu va dura după moartea lui atunci cînd spusele Spiritului său vor fi interpretate de vreun duşman.
Pherl se strîmbă:
― Auzi cam multe pentru un străin. Asemenea urechi ar merita să fie tăiate.
― Asta se va hotărî mai tîrziu.
― Dă-mi voie să anticipez. (Pherl se foi nerăbdător pe scaun.) Vrei să-mi oferi bogăţia şi puterea cu ajutorul instrumentelor răului pe care le ai în nava ta. Aşa e?
― Să zicem că da. Care ar fi obiecţiile tale? Pur şi simplu, conceptele de bine şi de rău?
Pherl clătină din cap:
― Nici vorbă. Ascultă, străine, în agnosticismul tău păgîn, părerea ta despre noi e aşa cum e, însă eu nu sînt sclavul preasupus al mitologiei noastre, deşi aşa s-ar părea la prima vedere. Sper că sînt un om luminat şi educat, domnule. Profunzimea obiceiurilor noastre religioase, în înţelesul lor, mai degrabă ritual decît etic, se adresează maselor.
― Şi în cazul acesta, care ar fi obiecţiile? insistă discret Ponyets.
― Doar atît. Masele. S-ar putea ca eu să vreau să tratez cu tine, însă maşinăriile tale, pentru a fi utile, trebuie folosite. Cum ar putea veni bogăţiile către mine dacă ar trebui să le folosesc doar în cel mai mare secret, tremurînd să nu fiu văzut? Ce voiai să vinzi? Să zicem, un aparat de ras. Chiar dacă faţa mi-ar fi mai bine bărbierită, cum aş putea deveni bogat? Şi cum aş putea evita moartea prin gazare sau furia înspăimîntătoare a mulţimii dacă aş fi prins folosindu-l?
Ponyets ridică din umeri.
― Ai dreptate. Ţi-aş spune că remediul ar fi să-ţi educi poporul să folosească maşinării atomice spre propriul folos şi spre profitul tău considerabil. Ar însemna o muncă neînchipuit de grea, nu neg acest lucru, dar şi profiturile ar fi pe măsură. Dar asta este problema ta acum, nu a mea. Pentru că eu n-am de oferit nici aparate de ras, nici cuţite, şi nici malaxoare de gunoi.
