― Ei bine, asta mi-a cam stricat buna dispoziţie. Trebuie să faci ceva, Seldon.
― Da, Sire, spuse încet Seldon.
Împăratul se îndepărtă cu paşi mari. Seldon se gândi că ultima parte a discuţiei îi stricase şi lui ziua. Prăbuşirea centrului era alternativa pe care nu o dorea. Dar cum să o evite? Cum să mute criza înspre Periferie?
Psihoistoria nu îi spunea cum.
7
Raych Seldon se simţea extraordinar de mulţumit pentru că era prima cină en famille pe care o lua în ultimele luni cu cele două fiinţe pe care le considera mamă şi tată. Ştia foarte bine că nu îi erau părinţi în sens biologic, dar asta nu avea importanţă. Le zâmbi cu o dragoste neţărmurită.
Ambianţa nu era tot atât de plăcută ca cea din Streeling, pe vremuri, când căminul lor era mic şi intim, o adevărată bijuterie în clădirea mare a Universităţii. Acum, din nefericire, nimic nu putea ascunde grandoarea apartamentului Primului Ministru.
Raych se privea câteodată în oglindă şi se minuna cum de fusese totul posibil. Nu era înalt, avea doar 163 centimetri în înălţime, mult mai scund decât oricare dintre părinţii săi. Era cam îndesat, însă musculos (nu gras), brunet, şi purta semnul caracteristic dahliţilor: mustaţa pe care şi-o păstra cât mai neagră şi mai deasă.
În oglindă îl mai putea vedea şi acum pe vagabondul de dinaintea întâlnirii cu Hari şi Dors. Seldon era mult mai tânăr în acele vremuri. Raych avea acum vârsta lui de atunci. Uimitor, Dors se schimbase extrem de puţin. Părea tot atât de proaspătă şi de zveltă ca în ziua în care Raych le arătase pentru prima oară drumul spre Mama Rittah, în Billibotton. Iar el, Raych, născut în sărăcie şi mizerie, era acum membru în serviciul public, un mic slujbaş în Ministerul Populaţiei.
― Cum merg lucrurile la Minister, Raych? întrebă Seldon. Vreun progres?
― Oarecum, tată. Elaborăm legi. Luăm decizii. Ţinem discursuri. Totuşi, este greu să mişti oamenii. Poţi să predici cât vrei despre frăţia dintre oameni, însă nimeni nu se prea simte frate cu altul. Ce mă descurajează pe mine este că dahliţii sunt la fel de răi ca şi ceilalţi. Vor să fie trataţi ca egali, aşa spun, şi este adevărat, însă dacă li se dă ocazia, nu le face nici o plăcere să-i trateze pe ceilalţi ca egali.
― Este imposibil să schimbi mentalitatea şi inima oamenilor, Raych, spuse Dors. Cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să încerci şi să reuşeşti eliminarea celor mai mari dintre nedreptăţi.
― Necazul este, spuse Seldon, că, de-a lungul istoriei, nimeni nu s-a ocupat să rezolve aceasta problemă. Oamenilor li s-a permis să se macine în tentantul joc "eu sunt mai bun decât tine", şi este greu astăzi să faci ordine în toată harababura pe care au creat-o. Dacă laşi lucrurile să meargă de la sine pe o cale proastă timp de o mie de ani, nu este de mirare dacă ai nevoie de ― să zicem ― o sută de ani pentru a mai îmbunătăţi situaţia.
― Tată, spuse Raych, uneori am impresia că mi-ai dat slujba asta pentru a mă pedepsi.
Seldon ridică sprâncenele:
― Ce motiv aş fi avut să te pedepsesc?
― Pentru că m-am simţit atras de lozincile lui Joranum, cele cu egalitatea dintre sectoare şi o mai mare participare a populaţiei la guvernare.
― Nu te condamn pentru aşa ceva. Sunt idei atrăgătoare, dar ştii că Joranum le folosea doar ca pe o modalitate de a prelua puterea. După aceea...
― Dar m-ai pus să-i întind capcana, în ciuda faptului că eram de acord ideile lui.
― Nu mi-a fost uşor să-ţi cer să faci una ca asta, spuse Seldon.
― Iar acum mă pui să muncesc la implementarea programului lui Joranum, ca să-mi arăţi cât de dificilă este în realitate o asemenea sarcină.
Seldon se întoarse spre Dors:
― Ce spui, Dors? Băiatul ăsta îmi atribuie un fel de ticăloşie ascunsă, care pur şi simplu nu face parte din caracterul meu.
Umbra unui zâmbet trecu pe deasupra buzelor lui Dors:
― Sunt sigură, spuse ea spre Raych, că nu îl acuzi pe tatăl tău de aşa ceva.
― Nu asta vroiam să spun. În viaţa obişnuită, tată, nimeni nu este mai cinstit şi mai sincer decât tine. Dar dacă trebuie, te pricepi să măsluieşti cărţile. Nu asta speri să faci cu ajutorul psihoistoriei?
― Până acum, spuse Seldon cu tristeţe, am făcut foarte puţine lucruri cu psihoistoria.
― Păcat. Mă gândesc că există poate un fel de soluţie psihoistoricâ la problema intoleranţei.
― Poate că există. Însă eu nu am descoperit-o deocamdată.
Când cina luă sfârşit, Seldon spuse:
― Tu şi cu mine, Raych, vom avea o mică discuţie.
― Serios? spuse Dors. Să înţeleg că eu nu sunt invitată?
― Probleme ministeriale, Dors.
― Prostii ministeriale, Hari. Iar ai să-i ceri bietului băiat să facă ceva cu care eu nu sunt de acord.
Seldon spuse cu fermitate:
― Oricum, nu am să-i cer să facă ceva cu care el nu va fi de acord.
― Este în regulă, mama, spuse Raych. Lasă-ne să discutăm, îţi promit că după aceea îţi voi povesti totul.
Dors dădu ochii peste cap:
― Voi doi o să pretindeţi după aceea că aţi discutat "secrete de stat". Ştiu eu.
― De fapt, spuse foarte hotărât Seldon, exact asta şi avem de discutat. Şi sunt de o importanţă covârşitoare. Vorbesc serios, Dors.
