― Eşti bătrân, bunicule.

― Te cred şi eu. Am şaizeci de ani.

Îşi apropie obrazul de al Wandei şi şopti:

― Nici mie nu-mi place, Wanda. De-asta mă bucur că tu de-abia acum mergi pe opt ani.

― Ai părul alb, bunicule.

― N-a fost aşa mereu. De-abia de curând s-a albit.

― Bunicule, ai părul alb şi asta înseamnă că ai să mori.

Seldon păru să primească în plin şocul. Spuse spre Manella:

― Ce-i asta?

― Nu ştiu, Hari. E raţionamentul ei.

― Am avut un vis urât, spuse Wanda.

Seldon îşi drese glasul:

― Wanda, toţi avem vise urâte din când în când. Sunt folositoare. Visele urâte alungă gândurile urâte şi după aia ne simţim mai bine.

― Visul era despre moartea ta, bunicule.

― Ştiu. Ştiu. Visele pot fi şi despre moarte, dar asta nu înseamnă că sunt importante. Uită-te la mine. Nu vezi ce plin de viaţa sunt... bine dispus... surâzător? Arăt eu ca şi cum aş fi pe moarte? Spune-mi!

― N... n-nu.

― Ai văzut? Acum du-te şi te joacă şi uită despre toate astea. Îmi voi aniversa ziua de naştere şi toată lumea va petrece bine. Mergi acum, dragă.

Wanda plecă cu buna dispoziţie oarecum reparată, dar Seldon îi făcu Manellei semn să rămână.

2

― De unde crezi că i-a venit Wandei ideea asta? întrebă Seldon.

― Haide, Hari. Nu-ţi aduci aminte că a avut o şopârlă salvaniană, care a murit? Tatăl uneia dintre prietenele ei a murit într-un accident, iar la holoviziune vezi mereu moartea. Este imposibil să împiedici un copil să afle despre moarte. De fapt, eu nici nu aş fi vrut să o împiedic. Moartea este o parte esenţială a vieţii; trebuie să înveţe asta.

― Nu mă refer la moarte în general, Manella. Mă refer în particular la moartea mea. Cum a putut să-i intre ideea asta în cap?

Manella ezită, nesigură. Ţinea foarte mult la Hari Seldon. Cine n-ar ţine la el, gândi ea, deci cum i-aş putea spune? Dar cum să nu îi spună?

― Hari, chiar tu i-ai băgat ideea asta în cap.

― Eu?

― Bineînţeles. De câteva luni tot anunţi că vei împlini şaizeci de ani şi te plângi cu voce tare că îmbătrâneşti. Singurul motiv pentru care oamenii pregătesc această petrecere este acela de a te consola.

― Nu e cine ştie ce mare distracţie să împlineşti şaizeci de ani, spuse Seldon revoltat. Aşteaptă! Aşteaptă şi ai să vezi tu singură!

― Am să văd... dacă am noroc. Unii oameni nu ajung la şaizeci. Totuşi, dacă nu vorbeşti decât că ai şaizeci de ani şi îmbătrâneşti, vei sfârşi prin a înspăimânta-o pe biata fetiţă, care este foarte impresionabilă.

Seldon oftă şi păru încurcat:

― Îmi pare rău, dar îmi este greu. Uită-te la mâinile mele. Se acoperă de pete şi în curând vor deveni noduroase. Nu mai pot practica Twist-ul. Un copil probabil că m-ar doborî fără nici o problemă.

― Şi cu ce eşti tu diferit de alţii care au şaizeci de ani? Cel puţin, creierul îţi merge la fel de bine ca întotdeauna. Nu ai spus de atâtea ori că numai asta contează?

― Ştiu. Dar îmi este dor de trupul meu tânăr.

Manella spuse, cu o urmă de maliţie:

― Mai ales că Dors nu pare să îmbătrânească.

Seldon spuse, stânjenit:

― Ei bine, cred că da...

Întoarse privirea şi era clar că nu dorea să dezvolte subiectul.

Manella îşi privi socrul cu seriozitate. Problema era că el nu înţelegea copiii ― de fapt, nu-i înţelegea nici pe ceilalţi oameni. Era greu de crezut că petrecuse zece ani ca Prim Ministru sub vechiul Împărat şi învăţase totuşi atât de puţin despre oameni.

Desigur, era băgat până peste cap în psihoistoria asta a lui, care lucra cu cvadrilioane de oameni, ceea ce în definitiv însemna că nu se ocupa de nimeni ca individ. Şi cum să înţeleagă el copiii, când nu avusese contact cu nici unul în afară de Raych, care intervenise în viaţa lui la doisprezece ani? Acum o avea pe Wanda, care era ― şi probabil că va rămâne ― un mister de nedezlegat pentru el.

Manella gândi toate acestea cu dragoste pentru bărbatul din faţa sa. Avea dorinţa incredibilă de a-l proteja împotriva unei lumi pe care el nu o înţelegea. Era singurul aspect în care ea şi soacra sa, Dors Venabili, se întâlneau şi mergeau împreună: dorinţa de a-l proteja pe Hari Seldon.

Manella îi salvase viaţa lui Seldon, cu zece ani în urmă. Dors, în felul ei ciudat de a fi, considerase asta ca o invazie în prerogativele ei şi nu o iertase niciodată.

Seldon, la rândul lui, salvase atunci viaţa Manellei. Închise pentru o clipa ochii şi întreaga scenă îi reveni în minte, de parcă totul se petrecuse cu o zi în urmă.

3

Era la o săptămână după asasinarea lui Cleon ― şi ce săptămână oribilă fusese! Tot Trantor-ul se bălăcea în haos.

Hari Seldon îşi păstra în continuare postul de Prim Ministru, dar era clar că nu mai avea nici o putere. O chemă la el pe Manella Dubanqua.

― Vreau să-ţi mulţumesc pentru că ne-ai salvat vieţile, mie şi lui Raych. Până acum n-am avut ocazia să-ţi spun acest lucru.

Apoi continuă, cu un oftat:

― De fapt, în săptămâna asta n-am prea avut ocazia să fac nimic.

― Ce s-a întâmplat cu grădinarul nebun? întrebă Manella.

― A fost executat! Pe loc! Fără proces! Am încercat să îl salvez spunând că nu era în toate minţile. Dar nimeni nu mi-a cerut părerea. Dacă ar fi făcut orice altceva, dacă ar fi comis orice altă crimă, ar fi fost considerat nebun şi cruţat. Condamnat ― închis şi tratat ― dar lăsat în viaţă, totuşi. Însă să-l omori pe Împărat...