Ea se conformă, se fâţâi puţin, apoi spuse:
― Sunt speriată.
Seldon o cuprinse cu braţul:
― Nu ai motive de teamă atunci când eşti cu bătrânul tău bunic.
Manella făcu o grimasă:
― Eroare!
Seldon ridică privirea spre ea:
― Bunic?
― Nu. Bătrân.
Asta sparse zăgazul. Wanda izbucni în lacrimi:
― Eşti bătrân, bunicule.
― Te cred şi eu. Am şaizeci de ani.
Îşi apropie obrazul de al Wandei şi şopti:
― Nici mie nu-mi place, Wanda. De-asta mă bucur că tu de-abia acum mergi pe opt ani.
― Ai părul alb, bunicule.
― N-a fost aşa mereu. De-abia de curând s-a albit.
― Bunicule, ai părul alb şi asta înseamnă că ai să mori.
Seldon păru să primească în plin şocul. Spuse spre Manella:
― Ce-i asta?
― Nu ştiu, Hari. E raţionamentul ei.
― Am avut un vis urât, spuse Wanda.
Seldon îşi drese glasul:
― Wanda, toţi avem vise urâte din când în când. Sunt folositoare. Visele urâte alungă gândurile urâte şi după aia ne simţim mai bine.
― Visul era despre moartea ta, bunicule.
― Ştiu. Ştiu. Visele pot fi şi despre moarte, dar asta nu înseamnă că sunt importante. Uită-te la mine. Nu vezi ce plin de viaţa sunt... bine dispus... surâzător? Arăt eu ca şi cum aş fi pe moarte? Spune-mi!
― N... n-nu.
― Ai văzut? Acum du-te şi te joacă şi uită despre toate astea. Îmi voi aniversa ziua de naştere şi toată lumea va petrece bine. Mergi acum, dragă.
Wanda plecă cu buna dispoziţie oarecum reparată, dar Seldon îi făcu Manellei semn să rămână.
2
― De unde crezi că i-a venit Wandei ideea asta? întrebă Seldon.
― Haide, Hari. Nu-ţi aduci aminte că a avut o şopârlă salvaniană, care a murit? Tatăl uneia dintre prietenele ei a murit într-un accident, iar la holoviziune vezi mereu moartea. Este imposibil să împiedici un copil să afle despre moarte. De fapt, eu nici nu aş fi vrut să o împiedic. Moartea este o parte esenţială a vieţii; trebuie să înveţe asta.
― Nu mă refer la moarte în general, Manella. Mă refer în particular la moartea mea. Cum a putut să-i intre ideea asta în cap?
Manella ezită, nesigură. Ţinea foarte mult la Hari Seldon. Cine n-ar ţine la el, gândi ea, deci cum i-aş putea spune? Dar cum să nu îi spună?
― Hari, chiar tu i-ai băgat ideea asta în cap.
― Eu?
― Bineînţeles. De câteva luni tot anunţi că vei împlini şaizeci de ani şi te plângi cu voce tare că îmbătrâneşti. Singurul motiv pentru care oamenii pregătesc această petrecere este acela de a te consola.
― Nu e cine ştie ce mare distracţie să împlineşti şaizeci de ani, spuse Seldon revoltat. Aşteaptă! Aşteaptă şi ai să vezi tu singură!
― Am să văd... dacă am noroc. Unii oameni nu ajung la şaizeci. Totuşi, dacă nu vorbeşti decât că ai şaizeci de ani şi îmbătrâneşti, vei sfârşi prin a înspăimânta-o pe biata fetiţă, care este foarte impresionabilă.
Seldon oftă şi păru încurcat:
― Îmi pare rău, dar îmi este greu. Uită-te la mâinile mele. Se acoperă de pete şi în curând vor deveni noduroase. Nu mai pot practica Twist-ul. Un copil probabil că m-ar doborî fără nici o problemă.
