Însă pare la fel de cu putinţă ca, într-o epocă în care nu se vorbea decât despre minuni şi poveşti cu vrăjitori, Ammianus Marcellinus să fi relatat această legendă influenţat de vreun spirit credul. De la Titus Livius până la de Thou, inclusiv, toate cărţile de istorie sunt pline de minuni.
În al optulea rând, dacă lisus săvârşea miracole o făcea oare pentru a împiedica reclădirea templului în care el însuşi a adus sacrificii şi a fost circumcis? N-ar fi fost mai degrabă normal să săvârşească
miracole pentru a îndrepta spre creştinism atâtea naţii care îşi bat joc de creştinism, decât să-şi îmblânzească şi să-şi umanizeze şi mai mult creştinii, care, încă de la Arie şi Atanasie şi până la Roland sau la
Cavalerul din Ceveni, au vărsat râuri de sânge, şi s-au purtat ca nişte canibali?
Din toate acestea eu trag concluzia ca Natura nu este într-un raport de complicitate cu Creştinismul, cum spune La Blettcrie, ci dimpotrivă, că La Bletterie este în raport de complicitate cu poveşti de babe, cum spune Iulian: Quibus cum stolidis anicu-lis negotium erat.
După ce recunoaşte ca Iulian a avut şi unele virtuţi, La Blettcrie încheie totuşi istoria acestui mare om spunând că moartea sa a fost rezultatul „răzbunării divine”. Admiţând acest lucru, ar însemna că toţi eroii care au murit de tineri, de la Alexandru până la Gustav-Adolf, au fost pedepsiţi de Dumnezeu. Iulian a avut parte de o moarte dintre cele mai frumoase, întrucât a murit urmărindu-şi duşmanii după un şir de victorii. Jovian, care i-a succedat, a domnit mai puţin ca el, şi a domnit într-un mod mai curând ruşinos. Nu văd unde este răzbunarea divină, iar în La Blettcrie nu văd decât un guraliv mânat numai de rea-credinţă.
Unde sunt oare oamenii care îndrăznesc să spună adevărul?
Stoicul Libanius e unul dintre aceşti oameni rari; el 1-a cinstit pe curajosul şi clementul Iulian dinaintea lui Teodosie, cel care a măcelărit populaţia din Salonic; dar Le Beau şi La Bletterie nu îndrăznesc să-1
laude dinaintea unor clienţi obişnuiţi ai parohiei.
(Extras din M. Boulanger)
DESPRE CEEA CE ESTE DREPT ŞI NEDREPT
(JUSTE (DU) ET DE L'INJUSTE)
Cine ne-a dat sentimentul că ceva este drept sau nedrept?
Dumnezeu, care ne-a dat şi un creier şi o inimă. Dar când anume vă
spune oare raţiunea că ceva ţine de viciu sau de virtute? Tot atunci când ne învaţă că doi şi cu doi fac patru. Nu există o cunoaştere înnăscută, la fel cum nu există copac care să iasă din pământ purtând deja frunze şi fructe. Nimic nu este, cum se spune, înnăscut, adică născut deja dezvoltat; dar să mai repetăm încă o dată: Dumnezeu ne aduce pe lume cu organe care, pe măsură ce cresc, ne fac să simţim tot ceea ce specia noastră trebuie sa simtă astfel încât să-şi poată asigura perpetuarea.
Cum funcţionează oare acest mister continuu?
Răspundeţi-mi, voi, locuitori cu chipul galben din Insulele Sonda, voi, negri africani, voi, canadieni imbecili, şi voi, Platou, Cicero, Epictet.
Simţiţi cu toţii, deopotrivă, că este mai bine să oferiţi prisosul vostru de pâine, de orez sau de manioc unui sărman care vi-1 cere cu smerenie, decât să-i ucidcţi sau să-i scoateţi ochii. Este limpede pentru întregul pământ că o faptă bună este mai potrivită decât o nelegiuire şi că
blândeţea este preferabilă furiei.
Prin urmare nu trebuie decât să ne folosim de raţiunea noastră
pentru a distinge între ceea ce este cinstit şi ceea ce este necinstit. Binele şi răul sunt adesea vecine; doar pasiunile noastre le confundă; cine ne va lumina? noi înşine, atunci când vom fi liniştiţi. Oricine a scris despre
îndatoririle noastre, a scris pentru toate ţările lumii, întrucât ceea ce a scris vine din raţiunea sa. Toţi aceşti autori au spus acelaşi lucru: Socrate, Epicur, Confucius şi Cicero, Antoninus şi Amurath II au avut cu toţii aceeaşi morală.
Să le repetăm în fiecare zi tuturor oamenilor: Morala este una singură, căci ea vine de la Dumnezeu; dogmele sunt însă diferite, căci ele sunt făcute de noi”.
Lisus nu a predicat nici o dogmă metafizică; nu a scris nici un ceaslov teologic; şi nu a spus: Eu sunt consubstanţial; am două voinţe şi două naturi într-o singură persoană”. Le-a lăsat franciscanilor şi iacobinilor, care aveau să apară la douăsprezece veacuri după el, sarcina de a argumenta pentru a stabili dacă mama sa a fost concepută în păcatul originar; el n-a spus niciodată că mariajul este semnul vizibil al unui lucru invizibil; nu a spus o vorbă referitoare la graţia concomitentă; el nu a creat nici călugării, nici inchiziţia; şi ci nu a poruncit nimic din toate câte Ic vedem azi.
Dumnezeu a dat omului capacitatea de a discerne ceea ce este drept şi ceea ce este nedrept din negura vremurilor care au precedat creştinismul. Dumnezeu nu s-a schimbat şi nu se poate schimba: adâncul sufletului nostru şi principiile noastre despre raţiune şi morală
vor rămâne veşnic aceleaşi. La cc-i servesc virtuţiilc, distincţiile de natură teologică, dogmele întemeiate pe aceste distincţii sau persecuţiile întemeiate pe aceste dogme? Natura, înspăimântată şi revoltată
împotriva tuturor acestor invenţii barbare, le strigă tuturor oamenilor: Fiţi drepţi şi nu sofişti prigonitori”.
În Sadder, care rezumă legile lui Zoroastru, puteţi citi această
înţeleaptă cugetare: „Când nu este sigur dacă o acţiune care ţi se propune este dreaptă sau nedreaptă, mai bine stai deoparte”. A dat cineva oare o regula mai minunată? care legiuitor a glăsuit mai bine? Nu acesta este sistemul opiniilor probabile, inventat de acei oameni care s-au numit tovarăşii lui lisus.
— L -
SCRIERI, SCRIITORI SAU ÎNVĂŢAŢI (LETTRES, GENS DE
LETTRES OU LETTRES)
În vremurile noastre barbare, pe când francii, germanicii, bretonii, lombarzii sau spaniolii supuşi de arabi nu ştiau niei să scrie, nici să
citească, s-au înfiinţat şcoli şi universităţi, alcătuite aproape toate din ecleziast! care, necunoscând decât jargonul lor, au predat acest jargon tuturor acelora care au voit să-1 înveţe; academiile au venit abia mult mai târziu; au dispreţuit neghiobiile şcolilor, însă nu au cutezat întotdeauna să se ridice împotriva lor, întrucât există anumite neghiobii care se respectă, atâta vreme cât ţin de lucrurile respectabile.
Oamenii de litere care au adus cele mai multe servicii micului număr de fiinţe gânditoare răspândite pe acest pământ sunt acei învăţaţi
singuratici, adevăraţii savanţi închişi în odăile lor de studiu, care nu au argumentat pe băncile universităţilor şi nici nu au spus lucrurile pe jumătate în academii; iar aceştia au fost aproape cu toţii persecutaţi.
Biata noastră seminţie omenească este în aşa fel făcută încât cei care merg pe cărări deja umblate aruncă întotdeauna cu pietre în cei care deschid un drum nou.
Montesquieu spune ca sciţii le scoteau ochii sclavilor lor, astfel ca atunci când băteau untul să nu le mai fugă privirea în altă parte; la fel procedează şi inchiziţia, şi toată lumea este a oarba în ţările în care domneşte acest monstru. In Anglia, oamenii au de mai bine de doua sute de ani doi ochi; francezii încep să deschidă un ochi; se mai găsesc însă
unii dregători care nu vor nici măcar să ne îngăduie să fim chiori.
Aceşti bieţi înalţi dregători sunt aidoma doctorului Ba-louard din comedia italiană, care nu vrea să fie servit decât de necioplitul de Arlcquin, temându-se să nu aibă un valet prea ascuţit la minte.
