Normandia, procesul tău s-ar fi judecat cu totul altfel decât aici.„ Am avut dintr-o dată chef să vizitez Normandia. M-am dus într-acolo însoţit de unul dintre fraţii mei. Am întâlnit la primul han un tânăr care se văicărea; 1-am întrebat ce nenorocire se abătuse asupra lui, iar el mi-a răspuns că nenorocirea Iui era că avea un frate mai marc., şi cc-i aşa rău să ai un frate? i-am zis; fratele meu este mai în vârstă decât mine şi trăim în bună înţelegere.

— Vai, domnule, mi-a spus el, aici legea le dă absolut tot fraţilor mai mari şi nu le lasă nimic mezinilor. ~- Ai dreptate să fii supărat, i-am zis; la noi se împarte totul în mod egal, totuşi uneori nu se iubesc mai mult.”

Aceste mici păţanii mi-au sugerat câteva reflecţii profunde asupra legilor şi am constatat că s-a întâmplat cu ele la fel ca şi cu vesmintele noastre; la Constantinopol a trebuit să port dolman, iar la Paris, o haină

strânsă pe corp.

Dacă toate legile omeneşti sunt nişte convenţii, îmi spuneam eu, nu trebuie decât să faci un târg cât mai potrivit. Burghezii din Delhi şi Agra spun că au făcut un târg cât se poate de prost cu Tamerlan; burghezii din Londra se felicită pentru târgul avantajos încheiat cu Wilhelm de Orania. Un cetăţean din Londra îmi spunea deunăzi.

„Necesitatea este aceea care face legile, iar forţa veghează să fie respectate”. L-am întrebat dacă uneori forţa însăşi nu impunea anumite legi, şi dacă Wilhelm Cuceritorul şi Bastardul nu le dăduse cumva legi, fără a cădea la învoială cu ei. „Ba da, a spus el, dar atunci eram nişte boi; Wilhelm ne-a pus la jug şi ne-a mânat cu băţul de w la spate; între timp ne-am transformat în oameni, însă coarnele ne-au rămas, aşa că

împungem cu ele pe oricine ar vrea să ne silească să trudim pentru el, şi nu pentru propriile noastre nevoi.”

Plin de toate aceste cugetări, mă bucuram la gândul că e-xistă o lege naturală, independent de toate convenţiile omeneşti: rodul muncii mele trebuie să-mi aparţină; trebuie să-mi cinstesc tatăl şi mama; n-am nici un drept asupra vieţii aproapelui meu, iar aproapele meu nu are nici un drept asupra vieţii mele etc. Dar gândindu-mă că de la Chodorlahomor până la Mentzel, un colonel de husari, fiecare îşi omoară, legal, aproapele şi-3 jefuieşte, având o împuternicire în buzunar, m-a apucat o tristeţe uriaşă.

Mi s-a spus că hoţii îşi au legile lor, şi că războiul îşi are şi el legile lui. Am întrebat în ce constau legile războiului. „Constau, mi s-a răspuns, în a spânzura un ofiţer viteaz, care a rezistat într-un post ca vai

de capul lui, fără de tunuri, împotriva unei întregi armate regale; constau în a spânzura un prizonier, dacă şi unul de-al tău a fost spânzurat; constau în a incendia şi a măcelări acele sate care nu şi-au adus întreaga rezervă de hrană în ziua fixată prin binevoitoarea poruncă a stăpânului locului.

— Am priceput, am spus, iată aşadar Spi-ritul legilor'1

După ce m-am informat cât mai bine, am descoperit că c-xistă

nişte legi înţelepte, potrivit cărora un cioban este condamnat Ia nouă ani de galere, doar pentru că Ie-a dat oilor sale un strop de sare adusă din străinătate. Vecinul meu s-a ruinat într-un proces pentru doi stejari care îi aparţineau şi pe care îi tăiase, în pădurea tot a lui, nerespectând o formalitate pe care de altminteri nici nu avea cum să o cunoască; nevasta lui a murit în mizerie, iar fiul său duce o viaţa dintre cele rnai amărâte. Sunt de acord că aceste legi sunt drepte, deşi punerea lor în aplicare este niţel cam dură; însă nu sunt de

!

HiMiHjiHuiimiiimijmTirJH'fnHfm'Jr” ' ~

(tm) >'W'IWW'WfffWWIffw^^^^^P (^P^^^^fl^B^^^^^^^ff' f B J W

NWflCTTOTmff-*- – acord cu acele legi care autorizează o sută de mii de oameni să meargă să ucidă o sută de mii de vecini de-ai lor, şi asta cu legea în mână. Mi se pare că cei mai mulţi oameni au primit de la natură

destulă minte pentru a face legi, însă puţina lume are suficient simţ al dreptăţii pentru a face legi bune.

Adunaţi laolaltă toţi ţăranii de la un capăt la celălalt al pământului: cu toţii vor încuviinţa, negreşit, că trebuie să fie permis să le vinzi vecinilor surplusul de grâu şi că o lege care ar spune contrariul ar fi, desigur, absurdă; că monezile reprezentative pentru merinde nu trebuie să fie mai alterate decât roadele pământului; ea un tată de familie trebuie să fie stăpân în casa lui; că religia trebuie să adune oamenii pentru a-i uni şi nu pentru a-i transforma în nişte fanatici sau prigonitori; că aceia care trudesc nu trebuie să se lipsească de rezultatele muncii lor în folosul superstiţiei şi trândăviei: într-o oră, ţăranii cu pricina ar face treizeci de legi de soiul acestora, toate extrem de utile neamului omenesc.

Dar daca Tamerlan ajunge şi cotropeşte India, atunci nu veţi mai întâlni decât legi arbitrare. Una va năpăstui o provincie pentru a îmbogăţi un subaltern al lui Tamerlan; o alta va acuza de crima de lezmajestate pe oricine ar vorbi-o de rău pe metresa primului valet al unui rajah; o altă lege va lua cu japca jumătate din recolta unui agricultor, interzicându-i să folosească cealaltă jumătate; în sfârşit, vor mai apărea altele care vor autoriza orice slujbaş tătar să vă smulgă

pruncii din leagăn, pentru a face din cel mai voinic un soldat, iar din cel mai plăpând, un eunuc, lăsând în urmă un tată şi o mamă lipsiţi de ajutor şi mângâiere.

În acest caz ce este mai bine să fii: câinele sau supusul lui Tamerlan? Câinele sau are, neîndoielnic, o condiţie mult superioară.

II

Oile trăiesc într-o comunitate extrem de blânda; se spune despre ele că au o fire dintre cele mai paşnice, şi asta pentru că noi nu vedem cantitatea uriaşă de animale pe care le devorează. Se poate presupune chiar ca le mănâncă fără să-şi dea seama, la modul inocent, aşa cum ni se întâmplă şi nouă când ne înfruptăm dintr-o brânză de Sassenage.

Republica oilor este imaginea fidelă a vârstei de aur.

Un coteţ de păsări este, fără doar şi poate, cel mai desăvârşit stat monarhic. Nu există rege care sa se poată compara cu un cocoş. Dacă

merge ţanţoş în mijlocul poporului său nu o face din vanitate. Când se apropie duşmanul, nu Ic porunceşte supuşilor săi să se jertfească pentru el, în virtutea ştiinţei sale extraordinare şi a puterii sale depline; el însuşi merge la război, îşi rânduieşte găinile în spatele său şi luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacă iese învingător, cântă el însuşi Te Deitm-ul. In viaţa civilă nu există nimic mai galant, mai cumsecade şi mai dezinteresat decât un cocoş. Are toate virtuţile. Daca se întâmplă să aibă în regescul său cioc un bob de grâu sau un viermişor, atunci îl oferă celei dintâi dintre supusele sale pe care o întâlneşte în calc. Ce mai tura-vura, nici măcar Solomon cu seraiul său cu tot nu se poate asemui cu un cocoş

dintr-o ogradă de păsări.

Dacă este adevărat că albinele sunt guvernate de o regină, cu care toţi supuşii fac dragoste, avem atunci de-a face cu o cârmuire şi mai minunată.

Lumea furnicilor trece drept o extraordinară democraţie. Este mai presus de toate celelalte state, întrucât toţi membrii sunt egali, fiecare muncind pentru fericirea tuturor celorlalţi.

Republica castorilor este superioară chiar şi celei a furnicilor, cel puţin dacă judecăm după construcţiile lor.

Maimuţele seamănă mai curând cu nişte măscărici decât cu un popor civilizat; şi s-ar zice că nu se conduc după nişte legi stabile şi fundamentale, cum a fost cazul speciilor precedente.

În ceea ce ne priveşte, noi semănăm mai mult cu maimuţele decât cu vreun alt animal, datorită darului pe care-1 avem de a imita, datorită

inconsistenţei ideilor noastre şi datorită nestatorniciei noastre, care nu ne-a îngăduit nicicând să construim legi uniforme şi durabile.

Când natura a plăsmuit specia noastră, nc-a dat şi câteva instincte, bunăoară amorul-propriu pentru conservarea propriei persoane, bunăvoinţa, pentru conservarea celorlalţi, dragostea, pe care o întâlnim la toate speciile, şi un dar inexplicabil de a combina mai multe idei decât toate animalele Ia un loc; după ce nc-a pecetluit astfel destinul, ea nc-a spus: „Faceţi cum veţi putea”.

Nu există nici un cod bun în nici o ţară. Motivul este evident; legile au fost făcute în timp, în funcţie de moment, de loc, de nevoi etc.

Când nevoile se schimbă, legile rămase încă în vigoare devin ridicole. Iată, de pildă, legea care interzice să mănânci carne de porc şi să bei vin; ea era potrivită în Arabia, unde porcul şi vinul sunt dăunătoare, dar pare absurdă la Constan-tinopol.

Legea care atribuie întreaga proprietate fratelui mai marc este foarte bună la ceas de anarhie şi jaf. Atunci fratele cel mare devine un soi de căpitan al castelului pândit de hoţi; mezinii vor fi primii săi ofiţeri, iar fermierii, soldaţii săi. Există şi varianta de temut, ca mezinul să-şi asasineze sau să-şi otrăvească seniorul salian, mai vârstnicul său, pentru a lua în stăpânire coşmelia; dar asemenea cazuri sunt rare, întrucât natura ne-a combinat în aşa fel instinctele şi pasiunile încât resimţim mai multă groază la gândul de a ne asasina fratele decât ne ispiteşte ideea de a-i lua locul. Ori această lege, utilă unor posesori de donjoane în epoca lui Chilperic, este păguboasă când e vorba să împărţi nişte rente într-un oraş.

Spre ruşinea oamenilor, legile jocurilor sunt singurele care sunt pretutindeni juste, clare, inviolabile şi aplicate. De ce indianul care a fixat regulile şahului este oare ascultat pe tot cuprinsul pământului, în vreme ce decretele papei, de pildă, sunt astăzi dispreţuite sau resimţite ca ceva îngrozitor? Ei bine, pentru că inventatorul şahului a combinat totul cu măsură, întru satisfacţia jucătorilor, în schimb, papii, în decretele lor, nu au avut în vedere decât propriul lor avantaj. Indianul a vait deopotrivă şi să le pună oamenilor mintea la contribuţie, şi sa le producă o plăcere; papii au vrut să abrutizeze minţile oamenilor. Iată de ce principiile esenţiale ale jocului de şah au rămas neschimbate de cinci mii de ani, şi sunt aceleaşi pentru toţi locuitorii pământului; cât despre decrete, ele nu sunt recunoscute decât la Spoleto, la Orvietto şi Loreta, unde chiar şi cel mai nepriceput jurisconsult le detestă şi le dispreţuieşte în secret.

LEGI CIVILE ŞI ECLEZIASTICE (LOIS CIVILES ET

ECCLESIASTIQUES) în hârţoagele unui jurisconsult s-au găsit următoarele însemnări, care ar merita, poate, o scurtă examinare.

Nici o lege ecleziastică să nu poată fi aplicată decât atunci când are încuviinţarea guvernului. Aşa se explică faptul că la Atena şi la Roma n-au existat niciodată dispute religioase.

Asemenea certuri sunt apanajul naţiilor barbare sau devenite barbare.

Magistratul singur să fie cel care hotărăşte dacă în zilele de sărbătoare este permis sau nu să se muncească, întrucât preoţii n-au nici o cădere să le interzică oamenilor să-şi cultive ogoarele.

Tot ceea ce are vreo legătură oarecare cu căsătoria trebuie să

depindă strict de magistrat; preoţilor le revine doar augusta sarcină de a o binecuvânta.

Împrumutul cu dobânda trebuie să facă doar obiectul legii civile, întrucât ea singură reglementează comerţul.

Feţele bisericeşti trebuie să se supună în orice condiţii guvernării, întrucât sunt şi ele subiecţi ai statului.

Nicicând sa nu mai existe situaţia ridicolă şi ruşinoasă de a i se plăti unui preot străin primele venituri obţinute din cultivarea unui ogor, pe care cetăţenii i 1-au dat unui preot concetăţean.

Nici un preot să nu poată nicicând anula prerogativele vreunui cetăţean sub pretextul că acesta este păcătos, întrucât preotul păcătos trebuie să se roage pentru păcătoşi, nu să-i judece.