— Feri-m-ar Dumnezeu! a spus esenianul.
— Ei bine, atunci o să mă căsătoresc eu cu ea, a zis tatăl; fie ce-o fi; dar mai presus de toate nu vreau sa piară seminţia lui Avraam”.
Esenianul, înspăimântat de aceste vorbe cumplite, nu a mai dorit să
trăiască alături de un om care încălca legea, aşa că a plecat. In zadar îl chema înapoi noul căsătorit: „Rămâi, prietene; mă supun legii naturale, slujesc patria, nu-ţi părăsi prietenii”. Celălalt 1-a lăsat să strige şi, având necontenit legea în minte, a înotat până pe insula vecină.
Aceasta era Insula Attol, foarte populată şi extrem de civilizată; de-ndată ce a ajuns pe ţărm, a fost făcut sclav. A învăţat să vorbească niţel limba atol; s-a plâns amarnic de primirea urâtă de care avusese parte: i s-a răspuns însă că aşa voia legea, şi că, de când fuseseră atacaţi de locuitorii Insulei Ada, hotărâseră cu înţelepciune ca toţi străinii care ajungeau în Attol să fie trimişi în sclavie. „Asta nu poate să fie o lege, a
spus esenianul, întrucât nu se află în Pentateuc.” l s-a răspuns că se afla în Digestele ţării lor, aşa că a rămas sclav: din fericire, avea un stăpân foarte bun şi foarte bogat, care se purta bine cu el şi pe care 1-a îndrăgit mult.
Într-o zi au apărut nişte asasini care voiau să-i ucidă stăpânul şi să-i fure comorile; i-au întrebat pe sclavi dacă omul era acasă şi dacă
avea mult bănet. „Vă jurăm că nu are bani şi nu este acasă.” Dar esenianul a spus: „Legea nu îngăduie să minţi, aşa că eu vă jur că este acasă şi are mulţi bani”. Aşa că stăpânul a fost jefuit şi ucis. Sclavii J-au acuzat pe esenian dinaintea judecătorilor că îşi trădase stăpânul; esenianul a spus că el nu voia să mintă şi ca nu va minţi niciodată, pentru nimic în lume; a fost spânzurat.
Această poveste, şi multe altele asemănătoare, mi-a fost istorisită
în timpul ultimei mele călătorii, pe când mă întorceam din Indii în Franţa. Ajuns în ţară, m-am dus la Versailles cu nişte treburi; am întâlnit o frumoasă doamnă, însoţită de mai multe femei la fel de frumoase. „Cine este această frumoasă doamnă? 1-am întrebat pe avocatul meu, membru în parlament, care venise cu mine; întrucât aveam un proces în Parlamentul de la Paris, în legătură cu nişte haine pe care mi le făcusem în Indii, aşa că voiam să-1 am întotdeauna pe avocatul meu alături., Este fiica regelui, mi-a răspuns el; este încântătoare şi milostivă; păcat însă că, orice s-ar întâmpla, nu poate să
fie regina Franţei.
— Cum aşa? am zis eu, dacă printr-o nenorocire şi-ar pierde toate rudele şi prinţii de sânge (feri-ne-ar Dumnezeu de una ca asta!), ea n-ar putea moşteni regatul tatălui sau?
— Nu, a spus avocatul, legea salică o interzice cu desăvârşire.
— şi cine a mai născocit şi legea asta salică91-am întrebat cu pe avocat.
— Habar n-am, a spus el, se pare că un vechi popor, pe nume salieni, care nu ştiau nici să scrie, nici să citească, avea o lege scrisă
care îi interzicea, pe pământ salian, unei fiice să moştenească o proprietate; şi legea aceasta a fost adoptată şi în alte ţinuturi nesalicne.
— Iar eu, am spus, eu o declar nulă; m-ai încredinţat că această
prinţesă este încântătoare şi milostivă; prin urmare, ca ar avea un drept incontestabil la coroană, dacă s-ar întâmpla vreo nenorocire şi n-ar mai rămâne decât ea în viaţă din osul regesc: mama mea şi-a moştenit tatăl, aşa că vreau ca şi această prinţesa să-şi poată moşteni tatăl.”
A doua zi s-a judecat procesul meu într-una din camerele parlamentului, şi am pierdut totul, pnntr-un vot în unanimitate; avocatul mi-a spus că aş fi putut câştiga, tot cu unanimitate de voturi, într-o altă cameră., E cât se poate de comic, i-am spus, prin urmare, fiecare cameră are legea ei.
— Chiar aşa, mi-a spus el, există douăzeci şi cinci de comentarii asupra datinei din Paris; asta înseamnă că s-a dovedit de douăzeci şi cinci de ori că datina din Paris este echivocă; şi dacă ar fi douăzeci şi cinci de camere de judecători, ar exista douăzeci şi cinci de jurispmdenţe diferite. La vreo cincisprezece leghe de Paris, în provincia numită
Normandia, procesul tău s-ar fi judecat cu totul altfel decât aici.„ Am avut dintr-o dată chef să vizitez Normandia. M-am dus într-acolo însoţit de unul dintre fraţii mei. Am întâlnit la primul han un tânăr care se văicărea; 1-am întrebat ce nenorocire se abătuse asupra lui, iar el mi-a răspuns că nenorocirea Iui era că avea un frate mai marc., şi cc-i aşa rău să ai un frate? i-am zis; fratele meu este mai în vârstă decât mine şi trăim în bună înţelegere.
— Vai, domnule, mi-a spus el, aici legea le dă absolut tot fraţilor mai mari şi nu le lasă nimic mezinilor. ~- Ai dreptate să fii supărat, i-am zis; la noi se împarte totul în mod egal, totuşi uneori nu se iubesc mai mult.”
Aceste mici păţanii mi-au sugerat câteva reflecţii profunde asupra legilor şi am constatat că s-a întâmplat cu ele la fel ca şi cu vesmintele noastre; la Constantinopol a trebuit să port dolman, iar la Paris, o haină
strânsă pe corp.
Dacă toate legile omeneşti sunt nişte convenţii, îmi spuneam eu, nu trebuie decât să faci un târg cât mai potrivit. Burghezii din Delhi şi Agra spun că au făcut un târg cât se poate de prost cu Tamerlan; burghezii din Londra se felicită pentru târgul avantajos încheiat cu Wilhelm de Orania. Un cetăţean din Londra îmi spunea deunăzi.
„Necesitatea este aceea care face legile, iar forţa veghează să fie respectate”. L-am întrebat dacă uneori forţa însăşi nu impunea anumite legi, şi dacă Wilhelm Cuceritorul şi Bastardul nu le dăduse cumva legi, fără a cădea la învoială cu ei. „Ba da, a spus el, dar atunci eram nişte boi; Wilhelm ne-a pus la jug şi ne-a mânat cu băţul de w la spate; între timp ne-am transformat în oameni, însă coarnele ne-au rămas, aşa că
împungem cu ele pe oricine ar vrea să ne silească să trudim pentru el, şi nu pentru propriile noastre nevoi.”
Plin de toate aceste cugetări, mă bucuram la gândul că e-xistă o lege naturală, independent de toate convenţiile omeneşti: rodul muncii mele trebuie să-mi aparţină; trebuie să-mi cinstesc tatăl şi mama; n-am nici un drept asupra vieţii aproapelui meu, iar aproapele meu nu are nici un drept asupra vieţii mele etc. Dar gândindu-mă că de la Chodorlahomor până la Mentzel, un colonel de husari, fiecare îşi omoară, legal, aproapele şi-3 jefuieşte, având o împuternicire în buzunar, m-a apucat o tristeţe uriaşă.
Mi s-a spus că hoţii îşi au legile lor, şi că războiul îşi are şi el legile lui. Am întrebat în ce constau legile războiului. „Constau, mi s-a răspuns, în a spânzura un ofiţer viteaz, care a rezistat într-un post ca vai
de capul lui, fără de tunuri, împotriva unei întregi armate regale; constau în a spânzura un prizonier, dacă şi unul de-al tău a fost spânzurat; constau în a incendia şi a măcelări acele sate care nu şi-au adus întreaga rezervă de hrană în ziua fixată prin binevoitoarea poruncă a stăpânului locului.
— Am priceput, am spus, iată aşadar Spi-ritul legilor'1
După ce m-am informat cât mai bine, am descoperit că c-xistă
nişte legi înţelepte, potrivit cărora un cioban este condamnat Ia nouă ani de galere, doar pentru că Ie-a dat oilor sale un strop de sare adusă din străinătate. Vecinul meu s-a ruinat într-un proces pentru doi stejari care îi aparţineau şi pe care îi tăiase, în pădurea tot a lui, nerespectând o formalitate pe care de altminteri nici nu avea cum să o cunoască; nevasta lui a murit în mizerie, iar fiul său duce o viaţa dintre cele rnai amărâte. Sunt de acord că aceste legi sunt drepte, deşi punerea lor în aplicare este niţel cam dură; însă nu sunt de
!
HiMiHjiHuiimiiimijmTirJH'fnHfm'Jr” ' ~
(tm) >'W'IWW'WfffWWIffw^^^^^P (^P^^^^fl^B^^^^^^^ff' f B J W
NWflCTTOTmff-*- – acord cu acele legi care autorizează o sută de mii de oameni să meargă să ucidă o sută de mii de vecini de-ai lor, şi asta cu legea în mână. Mi se pare că cei mai mulţi oameni au primit de la natură
destulă minte pentru a face legi, însă puţina lume are suficient simţ al dreptăţii pentru a face legi bune.
Adunaţi laolaltă toţi ţăranii de la un capăt la celălalt al pământului: cu toţii vor încuviinţa, negreşit, că trebuie să fie permis să le vinzi vecinilor surplusul de grâu şi că o lege care ar spune contrariul ar fi, desigur, absurdă; că monezile reprezentative pentru merinde nu trebuie să fie mai alterate decât roadele pământului; ea un tată de familie trebuie să fie stăpân în casa lui; că religia trebuie să adune oamenii pentru a-i uni şi nu pentru a-i transforma în nişte fanatici sau prigonitori; că aceia care trudesc nu trebuie să se lipsească de rezultatele muncii lor în folosul superstiţiei şi trândăviei: într-o oră, ţăranii cu pricina ar face treizeci de legi de soiul acestora, toate extrem de utile neamului omenesc.
Dar daca Tamerlan ajunge şi cotropeşte India, atunci nu veţi mai întâlni decât legi arbitrare. Una va năpăstui o provincie pentru a îmbogăţi un subaltern al lui Tamerlan; o alta va acuza de crima de lezmajestate pe oricine ar vorbi-o de rău pe metresa primului valet al unui rajah; o altă lege va lua cu japca jumătate din recolta unui agricultor, interzicându-i să folosească cealaltă jumătate; în sfârşit, vor mai apărea altele care vor autoriza orice slujbaş tătar să vă smulgă
