lumea de fierbinţeală, de gangrena sau de pietre Ia rinichi, întrucât toată

lumea este expusă?

Există naţii întregi care nu sunt deloc rele: filadelfienii sau banianii nu au ucis niciodată pe nimeni; chinezii, populaţiile din Tonquin, din Laos, din Siam şi chiar din Japonia nu au mai cunoscut războaie de mai bine de o sută de ani. şi de-abia de mai auzim, în vreo zece ani, despre crime din acelea care cutremură fiinţa omenească, în oraşe precum Roma, Veneţia, Paris, Londra sau Amsterdam, oraşe în care cupiditatea, izvorul tuturor crimelor, este totuşi extrem de mare.

Dacă oamenii ar fi esenţialmente răi şi dacă s-ar naşte toţi supuşi acelei creaturi pe cât de nelegiuite pe atât de nenorocite, care pentru a se răzbuna pentru supliciul său le-ar transmite toate furiile sale, ei bine, am vedea atunci în fiecare dimineaţă soţi ucişi de nevestele lor şi taţi asasinaţi de copiii lor, aşa cum vedem în zorii zilei găini sugrumate de dihori veniţi să le sugă sângele.

Dacă există un miliard de oameni pe pământ, ceea ce este mult, rezultă că avem în jur de cinci sute de milioane de femei care cos, torc, îşi hrănesc pruncii şi ţin casa ori coliba curată, şi care le mai bârfesc niţel pe vecinele lor. Nu înţeleg ce mare rău fac pe pământ aceste biete fiinţe nevinovate. Din totalul locuitorilor globului vreo două sute de milioane, pe puţin, sunt copii, care cu siguranţă nici nu ucid, nici nu jefuiesc, şi cam tot atâţia bătrâni sau bolnavi, cărora, oricum, aşa ceva nu Ic mai stă în putinţă. Rămân cel mult o sută de milioane de tineri robuşti, în stare să comită o crimă. Din aceşti o sută de milioane de tineri, nouăzeci de milioane sunt necontenit ocupaţi să-i stoarcă

pământului, printr-o muncă grea, hrană şi veşminte; aceştia chiar că nu mai au timp să se ţină de rele.

În restul de zece milioane sunt incluşi oamenii care îşi permit să

lenevească şi să se bucure de viaţă într-o companie agreabilă, oamenii înzestraţi cu te miri ce talente, ocupaţi cu profesiile lor, apoi magistraţii şi preoţii, vizibil interesaţi să ducă o existenţă curată, cel puţin m aparenţă. Nu mai rămân, aşadar, cu adevărat rai, decât câţiva oameni politici, laici sau ecleziaşti, care vor întruna să tulbure lumea, şi câteva mii de vagabonzi, care îşi vând serviciile acestor politicieni. Or acest milion de bestii feroce nu acţionează niciodată simultan; iar în această

cifră includ şi tâlharii la drumul mare. Prin urmare există, cel mult, şi în

cele mai furtunoase epoci, un om din-tr-o mie care poate fi numit cu adevărat rău: şi nici chiar acest individ nu este rău tot timpul.

Va sa zică pe pământ există infinit mai puţin rău decât ni se spune şi decât ne imaginăm. Neîndoielnic, există încă prea mult rău: vedem doară nenorociri şi crime oribile; însă plăcerea de a se tângui şi de a exagera este atât de mare încât la cea mai inofensivă zgârietură strigaţi că întreg pământul este acoperit de sânge. Aţi fost înşelaţi, toţi oamenii sunt nişte sperjuri. O fire melancolică, care a suferit o nedreptate, vede universul întreg înţesat de condamnaţi, aşa după cum un tânăr voluptuos, care ia cina alături de aleasa inimii sale, după ce-au ieşit de la Operă, nu îşi poate închipui că mai există pe îume şi oameni sărmani.

MESIA (MESSIE)

Messiah sau Meshiah, în ebraică; Hristos sau Eleimmenos, în greceşte; Unctus, în latină; Uns.

Constatăm în Vechiul Testament că numele de Mesia a fost adesea dat unor prinţi idolatri sau necredincioşi. Se spune ' că Dumnezeu a trimis un profet pentru a-1 unge pe lehu, rege al Israelului. A anunţat ungerea sacră lui Hazael, rege al Damascului şi al Siriei, aceşti doi prinţi fiind Mesia celui Atotputernic pentru a distruge casa Iui Ahab.

În capitolul XLV din Isaia, numele de Mesia n este atribuit în mod expres lui Cinis. „Aşa a grăit Cel Veşnic către Cirus, unsul sau, Mesia lui, a cărui mâna dreaptă am luat-o pentru a zdrobi naţiile dinaintea lui etc „

Ezechiel, în capitolul XXVIII din ale sale revelaţii dă numele de Mesia regelui din Tyr, pe care-1 mai numeşte şi Heruvim. „Fiu al omului, îi grăieşte Cel Veşnic profetului, rosteşte cu glas tare o plângere la adresa regelui din Tyr şi spune-i: Aşa a grăit Domnul, Cel Veşnic. Erai pecetea vie a asemănării cu Dumnezeu, plin de înţelepciune şi desăvârşit ca frumuseţe; ai fost grădina Edenului a Domnului sau (conform altor versiuni) tu ai fost toate deliciile Domnului. Veşmintele tale erau din sardomx, din topaz, din jasp, din crisolit, din onix, din berii, din safir, din rubin, din smarald şi din aur. Cele mai minunate sunete ale tobei şi flautului la tine s-au aflat; erau gata în ziua în care ai fost creat; ai fost un Heruvim, un Mesia.'1

Numele de Messiah, Chist, li se dădea regilor, profeţilor şi marilor preoţi ai evreilor. Citim în capitolul I din Regi, XH, S: „Domnul şi Mesia lui sunt martori”, adică „Domnul şi regele pe care 1-a aşezat”. Altminteri

„Nu vă atingeţi de unşii mei şi nu le faceţi vreun rău profeţilor mei”.

David, însufleţit de spiritul lui Dumnezeu, îi dă în mai multe rânduri lui Saul, socrul său cel blestemat, care îl persecuta, numele şi calitatea de uns, de Mesia al Domnului. „Să mă ferească Dumnezeu, 1) m din Regi, capitolul XIX, versetele 15. U 16. (Nota lui Voi-taire) spune el adesea, să îmi îndrept mâna asupra unsului Domnului, Mesia lui Dumnezeu!”

Irod, fiind uns, a fost numit şi el Mesia de către irodieni, care au alcătuit, o vreme, o sectă.

Dacă numele de Mesia, unsul Celui Veşnic, a fost dat unor regi idolatri, unor blestemaţi, el a fost foarte des întrebuinţat în oracolele noastre pentru a-1 desemna pe adevăratul uns al Domnului, acest Mesia prin excelenţă, Hristos, fiul lui Dumnezeu, în sfârşit, Dumnezeu însuşi.

Dacă se apropie toate diferitele oracole care se aplică îndeobşte lui Mesia, pot să rezulte unele dificultăţi aparente, de care s-au prevalat evreii, pentru a-şi justifica, atâta cât se putea, extraordinara lor încăpăţânare. Unii mari teologi le dau întrucâtva dreptate, deoarece, ţinând seama de starea de opresiune în care gemea poporul evreu, şi după toate promisiunile pe care Cel Veşnic li Ic făcuse atât de frecvent, acest popor era îndreptăţit să suspine după venirea unui Mesia biruitor şi eliberator, şi i se poate oarecum scuza faptul că nu 1-a recunoscut pe acest eliberator în persoana lui lisus, cu atât mai mult cu cât nu există

nici măcar un singur pasaj în Vechiul Testament care să spună: „Credeţi în Mesia”.

Făcea parte din planul înţelepciunii celei veşnice ca ideile spirituale ale adevăratului Mesia să rămână necunoscute mulţimii celei oarbe; şi au rămas într-atât de necunoscute încât doctorii evrei s-au hotărât să nege că pasajele invocate de noi drept mărturie se referă la Mesia. Unii spun că Mesia a venit deja în persoana lui Ezcchias; aşa credea şi vestitul Hillel. Alţii, în număr mare, pretind că credinţa în venirea unui Mesia nu este o dovadă de credinţă şi că, această dogmă

nefigurând nici în Decalog, nici în Levitic, ea nu este decât o speranţă

dătătoare de mângâiere.

Unii rabini vă spun că ei nu se îndoiesc nici o clipă că, potrivit vechilor oracole, Mesia a venit în vremurile indicate; dar el nu îmbătrâneşte şi stă ascuns pe pământ, aşteptând, pentru a se manifesta, ca Israelul să sărbătorească, aşa cum se cuvine, Sabatul.

Faimosul rabin Salomon Jarchi sau Raschi, care a trăit la începutul secolului XII, spune în Talmudice că vechii evrei credeau că

Mesia se născuse în ziua ultimei distrugeri a Ierusalimului de către armatele romane; e ca şi cum ai chema doctorul după ce ai murit.

Rabinul Kimchi, care a trăit şi el tot în secolul XII, declara că

Mesia, a cărei venire o credea foarte apropiată, îi va izgoni din ludeea pe creştinii care o stăpâneau la acea vreme; e drept că creştinii au pierdut Ţara Sfântă; însă cel care i-a învins a fost Saladin; puţin a lipsit ca acest cuceritor să-i protejeze pe evrei şi să le ţină partea, astfel încât, în entuziasmul lor, ei ar fi putut foarte bine face din el Mesia cel aşteptat.

Autorii sacri, şi chiar Domnul nostru lisus Hristos, au comparat adesea domnia lui Mesia şi fericirea veşnică cu o nuntă sau cu un ospăţ; însă talmudiştii au abuzat în mod ciudat de aceste parabole; în opinia lor, Mesia îi va oferi poporului său, adunat în ţinutul Canaanului, o

masă al cărei vin va fi fost făcut de Adam însuşi în Paradisul terestru, vin conservat în vaste pivniţe, săpate de îngeri în centrul pământului.

La aperitiv se va servi vestitul peşte numit marele Levia-than, care înghite dintr-o dată un peşte mai mic decât el, dar care măsoară nu mai puţin de trei sute de leghe lungime: tot noianul de ape este revărsat asupra lui Leviathan. La început, Dumnezeu a creat un peşte mascul şi un altul femelă; dar, temându-se că ei vor da pământul peste cap şi vor umple universul eu semeni de-ai lor, Dumnezeu a ucis femela şi i-a servit-o saramură lui Mesia.

Rabinii adaugă că pentru acest ospăţ se va sacrifica taurul Behemoth, care este atât de mare încât mănâncă zilnic fânul de pe o mie de munţi; femela acestui taur a fost ucisă la 113 începutul lumii, pentru ca o specie atât de uluitoare să nu se înmulţească, fapt care Ic-ar fi dăunat, negreşit, celorlalte creaturi; însă

rabinii ne garantează ea pe ea Dumnezeu nu a sărat-o, întrucât saramura de vacă nu este la fel de bună ca cea de Leviathană. Evreii sunt încă atât de convinşi de toate aceste plăsmuiri ale rabinilor încât adesea chiar se jură pe bucata ce Ic revine din carnea lui Behemoth.

Ţinând seama de aceste idei mai curând grosolane legate de venirea lui Mesia şi domnia lui, trebuie oare să te mai miri că evreii, deopotrivă antici şi moderni, şi nu puţini dintre cei dintâi creştini, din păcate pătrunşi de aceste născociri, nu au reuşit să se ridice până la ideea că unsul lui Dumnezeu este de natură divină şi nu i-au atribuit lui Mesia calitatea de/eu? In lucrarea intitulată Judaei Lusitani Quaestiones ad chris-tianos puteţi vedea cum se exprimă evreii în legătură cu această

problemă., A recunoaşte un om-Dumnezeu înseamnă să te amăgeşti singur, să făureşti un monstru, un centaur, un compus straniu de două

naturi care nu pot să se alieze.” Ei mai adaugă şi faptul ca profeţii nu au propovăduit niciodată că Mesia ar fi un om-Dumnezcu, ca ei operează

clar distincţia dintre Dumnezeu şi David şi î] declara pe primul stăpân, iar pe cel de-al doilea servitor etc.

Se ştie foarte bine că evreii, sclavi ai scrierilor, nu au pătruns nicicând sensul Scripturilor, aşa cum am făcut-o noi.

De-îndată ce a apărut Mântuitorul, prejudecăţile. Evreilor s-au şi ridicat împotriva lui. Lisus Hristos însuşi, pentru a nu Ic întărâta minţile oarbe, pare extrem de rezervat în privinţa divinităţii sale: „Voia, spune sfântul Chrysostom, să-şi obişnuiască treptat auditoriul să creadă un mister atât de mult deasupra raţiunii”. Dacă îşi asumă autoritatea unui Dumnezeu, iertând păcatele, atunci fapta cu pricina ridică împotrivă-i mulţimea care este de faţă; nici măcar cele mai evidente miracole ale sale nu reuşesc să îi convingă de divinitatea sa pe aceia asupra cărora el săvârşeşte aceste miracole. Iar când mărturiseşte, dinaintea tribunalului, cu un oarece ocoliş, ce-i drept, că este fiul lui Dumnezeu, marele preot îşi sfâşie roba şi strigă că este o blasfemie, înainte de trimiterea Duhului

Sfânt, apostolii nu au bănuit câtuşi de puţin divinitatea învăţătorului lor; îi întreabă ce crede poporul despre el; i se răspunde că unii îl iau drept Ilie, alţii drept Ieremia sau te miri ce alt profet. Sfântul Petru are chiar nevoie de o revelaţie specială pentru a crede că lisus este Hristos, fiul lui Dumnezeu pe pământ.

Evreii, revoltaţi împotriva divinităţii lui lisus Hristos, au recurs la tot soiul de mijloace pentru a distruge acest mare mister; deformează

sensul propriilor lor oracole sau nu i le aplica lui Mesia', pretind că

numele lui Dumnezeu, Eloi, nu este specific Divinităţii, el fiind dat de către autorii sacri chiar şi judecătorilor sau magistraţilor, îndeobşte tuturor acelora care sunt învestiţi cu o autoritate; şi, într-adevăr, ei citează un mare număr de pasaje din Sfintele Scripturi ce le justifică

această afirmaţie, dar care nu vizează în mod expres termenii folosiţi în vechile oracole, cu privire la Mesia.

În sfârşit, ei pretind că, dacă Mântuitorul şi după el evan-gheliştii, apostolii şi cei dintâi creştini îl numesc pe lisus fiul lui Dumnezeu, acest termen august nu semnifica, în timpurile evanghelice, decât opusul fiului lui Belial, adică om de bine, slujitor al lui Dumnezeu, în opoziţie cu nelegiuit, om care nu se teme de Dumnezeu.

Contestându-i lui lisus Hristos calitatea de Mesia şi divinitatea sa, evreii nu au omis nimic care 1-ar fi putut face demn de dispreţ, aruncând asupra naşterii sale, asupra vieţii şi morţii sale tot ridicolul şi tot oprobriul pe care le-a putut imagina înverşunarea lor criminală.

Dintre toate lucrările născute din această orbire a evreilor, nu există alta mai odioasă şi mai extravagantă decât vechea carte intitulată: Sepher Toldos Jeschut, scoasa din uitare de către M. Wagenseil, în cel de-al doilea tom al lucrării sale intitulate: Tela ignea ctc.