În acest Sepher Toldos Jeschut putem citi o monstruoasă istorie a vieţii Mântuitorului nostru, rodul unei extraordinare înverşunări şi al unei credinţe inimaginabile. Ei au cutezat să scrie, de pildă, că un anume Panther sau Pandera, locuitor al Bethleemului, s-a îndrăgostit de o tânără căsătorită cu Jocha-nan. Din această împreunare nelegiuită a avut un fiu, care a fost numit Jesua sau Jesu. Tatăl copilului a fost silit să fugă şi s-a refugiat la Babilon. Cât despre tânărul Jesu, el a fost trimis să se şcolească; însă, adaugă autorul, a avut insolenţa de a ridica şi de a-şi descoperi capul dinaintea sacrificatorilor, în loc să apară dinaintea lor cu capul în pământ şi chipul acoperit, după cum era obiceiul: cutezanţă care a fost dojenită cu asprime; acest episod a dus la cercetarea naşterii sale, care a fost găsită necurată, expunându-1

numaidecât dispreţului şi batjocurii.

Această odioasă carte Sepher Toldos Jeschut era cunoscută încă

din cel de-al doilea secol; Celsus o citează ca pe o lucrare demnă de încredere, iar Origcne o respinge din capitolul al nouălea.

Mai există o carte intitulată Toldos Jeschut, publicată în anul 1705

de către M. Huldrich, care urmăreşte mai îndeaproape Evanghelia consacrată copilăriei, dar şi în ea se observă frecvente anacronisme şi erori dintre cele mai grosolane. Spune această carte că lisus s-a născut şi a murit în vremea Iui Irod cel Marc şi pretinde că plângerile referitoare la adulterul lui Panther şi al Măriei, mama lui lisus, i-au fost adresate acestui prinţ.

Autorul, locuitor al Ierusalimului, care ia numele de Jona-than şi se vrea contemporan cu lisus Hristos, avansează faptul că Irod i-a consultat în legătură cu lisus Hristos pe senatorii unui oraş din ţinutul Cezareei. Nu vom urmări însă un autor atât de absurd în toate contradicţiile sale.

Totuşi, toate aceste calomnii nu fac decât să întreţină ura nestinsă

a evreilor împotriva creştinilor şi a Evangheliei; ei nu au neglijat nici un amănunt care ar fi putut altera cronologia Vechiului Testament şi semăna îndoieli şi neclarităţi referitoare la momentul venirii Mântuitorului nostru.

Ahmed-ben-Cassum-al-Antlacousi, un maur din Granada, care a trăit la sfârşitul celui de-al şaisprezecelea veac, citează un vechi manuscris arab, descoperit într-o peşteră din apropierea Granadei, împreună cu şaisprezece larnc de plumb, gravate cu caractere arabe.

Dom Pedro J. Quinones, arhiepiscop de Granada, a depus el însuşi mărturie în această privinţă. Aceste lame de plumb, numite din Granada, au fost apoi duse la Roma, unde, după o examinare ce a durat preţ de mai mulţi ani, au fost considerate ca fiind apocrife, sub pontificatul lui Alexandru VII; aceste lame nu conţin decât nişte poveşti fabuloase legate de viaţa Măriei şi a fiului său.

Numele de Mesia, însoţit de epitetul fals, se mai dă şi acelor impostori care, de-a lungul vremii, au încercat să păcălească neamul evreilor. Au existat asemenea falşi Mesii înainte chiar de venirea adevăratului uns al lui Dumnezeu, înţeleptul Gămăliei vorbeşte ' despre un anume Theodas, a cărui istorie poate fi citită în Antichităţile iudaice ale lui Josefus, cartea XX, capitolul II. Theodas se mândreşte că poate traversa Iordanul păşind peste ape; i s-a alăturat multă lume, însă

romanii au dat de urma micii sale trupe, au risipit-o şi i-au tăiat capul nefericitului şef, expunându-1 apoi în Ierusalim.

Gămăliei vorbeşte şi despre Iuda galileanul, care este neîndoielnic, acelaşi personaj cu cel amintit de Josefus în capitolul 1) Faptele Apostolilor, capitolul V, versetele 34, 35, 36. (Nota lui XII din cartea a doua a Războiului evreilor. Ei spun că acest fals profet a adunat în jur de treizeci de mii de oameni; însă acest istoric evreu are obiceiul de a folosi mult prea adesea hiperbola.

Încă din timpurile apostolice, îl putem vedea pe Simon, supranumit Magicianul, ' care a ştiut să-i seducă pe locuitorii Samarici

în aşa măsură încât ei îl socoteau virtutea lui Dumnezeu, In secolul următor, în anii 178 şi 179 ai erei creştine, sub imperiul lui Hadrian, a apărut, în fruntea unei armate, falsul Mesia Barcho-Kheba. Împăratul 1-a trimis împotriva acestuia pe lulius Severus, care, după mai multe încleştări, i-a încercuit pe revoltaţi în oraşul Bither; după un asediu încrâncenat, oraşul a cedat; Barcho-Kheba a fost capturat şi trimis la moarte. Hadrian a considerat că cel mai bun mijloc de a preveni necontenitele revolte ale evreilor era de a-i împiedica, prin decret imperial, să se mai ducă la Ierusalim; a aşezat chiar gărzi la porţile acestui oraş care să oprească venirea acolo a poporului lui Israel.

Istoricul ecleziastic ' Socrate spune că în anul 434 a apărut în Insula Candia un fals Mesia pe nume Moise. EI se declară a fi vechiul eliberator al evreilor, înviat pentru a-i mai elibera o dată.

Un secol mai târziu, în anul 530, a existat în Palestina un fals Mesia cu numele de Iulian; pretindea că este un mare cuceritor, care, în fruntea naţiei sale, va distruge cu ajutorul armelor întregul neam al creştinilor; seduşi de promisiunile sale, evreii s-au înarmat şi au masacrat mai mulţi creştini.

Faptele Apostolilor, capitolul VHÎ, venetul 9 (Nota lui.) Socrate. Istoria ecleziastică, cartea H, capitolul XXXVIII.

(Nota Iui Voliaire.) împăratul lustinian şi-a trimis trupele împotriva lui şi i-a declarat război falsului Hristos; acesta a fost prins şi condamnat la supliciul de pe urmă.

La începutul secolului VEI, Screnus, un evreu spaniol, s-a dat drept Mesia, a predicat, a avut discipoli şi a murit precum ei, în mizerie.

Si în secolul XII au existat câţiva falşi Mesia, în Franţa a apărut unul sub domnia lui Ludovic cel Tânăr; el şi adepţii săi au fost spânzuraţi, fără a se cunoaşte vreodată nici numele discipolilor, nici numele învăţătorului.

Secolul XÂÂI a fost bogat în falşi Mesia; s-au înregistrat şapte sau opt în Arabia, Persia, Spania şi Moravia. Unul dintre ei, pe nume David el Re, trecea drept un extraordinar magician; le-a luat minţile evreilor şi a ajuns în fruntea unei grupări numeroase: însă acest Mesia a fost asasinat.

Jacques Zieglerne, care a trăit în Moravia, la mijlocul secolului XVI, vestea următoarea manifestare a lui Mesia, care, spunea el sus şi tare, se născuse în urmă cu paisprezece ani. Pretindea că îl văzuse la Strasbourg şi păstra cu grijă o sabie şi un sceptru pentru a i le înmâna, de-ndată ce va fi ajuns la vârsta de a predica.

În anul 1624, un alt Zieglerne a confirmat prezicerea celui de mai sus.

În 1666, Sabathai-Scvi, născut în Alep, s-a declarat a fi Mesia prezis de cei doi Zieglerne. A început prin a predica de-a lungul drumurilor importante şi la ţară; turcii îşi băteau joc de el, în vreme ce

discipolii săi îl admirau. Se pare că în centrul intereselor sale nu se afla grosul naţiei evreilor, întrucât şefii sinagogii din Smirna 1-au osândit la moarte; dar s-a ales numai cu o spaimă zdravănă şi un surghiun.

A contractat trei căsătorii, dar se pretinde că niciuna nu a fost consumată, întrucât, spunea el, aşa ceva era mai presus de el. S-a întovărăşit cu un anume Nathan-Levi, care juca rolul profetului Ilic, cel care trebuia să îi premeargă lui Mesia. S-au dus Ia Ierusalim, iar Nathan 1-a vestit pe Sabathai-Sevi ca eliberator al naţiilor. Populaţia evreiască i-a primit bine; însă aceia care ar fi avut ceva de pierdut de pe urma lor i-au anatemizat.

Pentru a scăpa de prigoană, Sevi s-a refugiat la Constanti-nopol, iar de acolo a plecat spre Smirna. Nathan-Levi i-a trimis patru ambasadori care 1-au recunoscut şi salutat public în calitate de Mesia: această ambasadă a impresionat poporul şi chiar pe unii doctori, care 1-au declarat pe Sabathai Levi Mesia şi rege al evreilor. Totuşi sinagoga din Smirna şi-a condamnat regele să fie tras în ţeapă.

Sabathai s-a pus sub protecţia cadiului din Smirna, şi a avut în curând de partea lui întregul popor evreu. A înălţat două tronuri, unul pentru sine, iar celălalt pentru soţia sa favorită; a luat titlul de rege al regilor şi şi-a numit fratele, pe Joseph Sevi, rege al iudeilor. Le-a promis evreilor ca va cuceri negreşit imperiul otoman. A mers cu obrăznicia până la a şterge din liturghia evreiască numele împăratului, înlocuindu-1

cu al său.

A ajuns în închisoare la Dardanele. Evreii au lansat zvonul ca i se cruţase viaţa, întrucât turcii ştiau foarte bine că era nemuritor.

Guvernatorul Dardanelelor s-a îmbogăţit din cadourile pe care le primea de la evreii care voiau să-şi viziteze regele, pe Mesia al lor prizonier, care, deşi în lanţuri, îşi păstrase întreaga demnitate şi cerea să i se sărute tălpile picioarelor.

Numai că sultanul, care îşi avea curtea la Adrianopole, a decis să

isprăvească această comedie; 1-a chemat pe Sevi şi i-a spus că, dacă era într-adevăr Mesia, era invulnerabil; Sevi a încuviinţat. Marele Stăpân 1-a aşezat apoi pe post de ţintă a săgeţilor icoglanilor săi; Mesia a recunoscut că nu era invulnerabil şi a susţinut că, de fapt, Dumnezeu îl trimisese pentru a depune mărturie despre sfinţenia religiei musulmane.

Biciuit de miniştrii legii, a trecut la mahomedanism; a trăit şi a murit dispreţuit deopotrivă de evrei şi de musulmani: toate acestea au discreditat atât de puternic profesiunea de fals Mesia încât Sevi a fost cel din urmă care a practicat-o.

METAMORFOZA, METEMPSIHOZĂ

(METAMORPHOSE, METEMPSYCOSE)

Nu este oare cât se poate de firesc ca toate metamorfozele, de care pământul este plin, să fi fost imaginate de Orient, unde se poate imagina orice, metamorfoze potrivit cărora sufletele noastre trec dintr-un corp

într-altul? Un punct aproape imperceptibil devine un vierme, iar acest vierme devine un fluture; o ghindă se transformă în stejar, un ou, într-o pasăre; apa devine nor şi trăsnet; o bucată de lemn se transformă în foc şi cenuşă; în sfârşit, totul pare metamorfozat în natură. Încă din cele mai vechi timpuri, sufletelor, care erau ca nişte figuri uşoare, li s-a atribuit ceea ce se putea discerne cu ajutorul simţurilor ca fiind proprii corpurilor, socotite mai grosolane. Metempsihoză este poate cea mai veche dogma din universul cunoscut, şi ea dăinuie încă într-o bună parte din India şi China.

Este, de asemenea, cât se poate de firesc ca toate metamorfozele la care suntem martori să fi inspirat legendele din vechime, adunate de Ovidiu în minunata sa lucrare. Şi evreii îşi au metamorfozele lor. Daca Niobe a fost preschimbată în marmură, Edith, nevasta lui Lot, a fost transformată într-o statuie din sare. Iar dacă Euridice a rămas în infern, întrucât a privit în urmă, din aceeaşi indiscreţie comisă, soţia lui Lot a fost privată de natura umană. Orăşelul unde locuiau Baucis şi Filemon în Frigia a fost transformat într-un lac; acelaşi lucru se întâmplă şi cu Sodoma. Fiicele lui Anius preschimbau apa în ulei; în Scriptură avem o metamorfoză asemănătoare, însă mult mai adevărată şi mai sacră.

Cadmus a fost preschimbat în şarpe; nuiaua lui Aaron a devenit şi ea tot şarpe.

Zeii se transformau adesea în oameni; evreii nu şi-au imaginat îngerii decât cu chip de om; îngerii au mâncat în casa lui Avraam. În Epistola căfre corinteni, Pavcl spune că îngerul lui Satan î-a păâmuit; Angelos Satana me colaphiset.

MIRACOLE (MIRACLES)

Un miracol, potrivit energici din acest cuvânt, este ceva admirabil, în acest caz totul este un miracol. Extraordinara ordine din natură, mişcarea de rotaţie a o sută de milioane de globuri în jurul unui milion de sori, acţiunea luminii, viaţa animalelor, toate sunt miracole neîntrerupte.

În conformitate cu ideile primite, numim miracol violarea legilor divine şi eterne. Fie că este vorba de o eclipsă de soare în timpul lunii pline, fie că un mort parcurge un drum lung de două leghe purtându-şi pe braţe propriul cap, pe toate le numim miracole.

Unii fizicieni susţin că în această privinţă nu există miracole; şi iată care sunt argumentele lor.

Un miracol este violarea legilor matematicii, divine, imuabile, eterne. Prin această formulare, un miracol este o contradicţie în termeni.

O lege nu poate să fie în acelaşi timp imuabilă şi violată, însă o lege, le-am spune noi, fiind stabilită de Dumnezeu însuşi, n-ar putea fi oare suspendată de către autorul său? Au cutezanţa să ne răspundă ca nu, că este cu neputinţă ca Fiinţa infinit de înţeleaptă să fi făcut legi pentru ca apoi să le încalce. Nu putea, spun ei, să-şi deregleze maşina pentru a

o face să meargă mai bine; ori este limpede că fiind Dumnezeu, el a construit această maşină cât se poate de bine; dacă a văzut ca ar putea apărea vreo imperfecţiune, rezultată din natura materiei, a remediat-o încă de la început; prin urmare, nu va schimba, niciodată, nimic.