„Si a/is Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării etc.”
Ce înţelegeau evreii prin: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră! înţelegeau şi ei acelaşi lucru pe care îl înţelegea întreaga antichitate:
Finxit în effigiem moderantum cuncta deorum.
Cine zice chip zice musai şi trup. Nici o naţie nu şi-a imaginat un zeu fără de trup, şi este imposibil sa ţi-1 reprezinţi altfel. Se spune îndeobşte: „Dumnezeu nu este nimic din ceea ce cunoaştem”; însă nu putem avea nici o idee despre cum este el de fapt. Evreii au crezut întruna că Dumnezeu are
T
^^^ rrr^r'fflPWff^^^yfmffiHWF'frrMrFrrrTMiprMrrrr'- m (tm) un corp, aidoma tuturor celorlalte popoare. Toţi cei dintâi Părinţi ai Bisericii au crezut, de asemenea, ca Dumnezeu are un corp, până ce au îmbrăţişat ideile lui Plafon.
, A filcut bărbat şi femeie.”
Dacă Dumnezeu sau alţi zei de o mai mică însemnătate au creat omul bărbat şi femeie după asemănarea lor, atunci se pare că evreii credeau că Dumnezeu şi zeii sunt bărbaţi şi femei. Nu se ştie, de altminteri, dacă autorul vrea să spună că omul a avut de la început două
sexe sau dacă vrea să spună că Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva în aceeaşi zi. Cel mai firesc ar fi ca Dumnezeu să-i fi iacut pe Adam şi pe Eva în acelaşi timp; dar acest sens ar contrazice cu desăvârşire crearea femeii dintr-o coastă a bărbatului, la mult timp după cele şapte zile.
„Iar în a şaptea zi s-a odihnit.”
Fenicienii, caldeenii şi indienii spuneau că Dumnezeu a făcut lumea în şase timpuri, pe care bătrânul Zoroastru le numeşte cele şase gahambârs, atât de celebre la perşi.
Este de netăgăduit faptul că toate aceste popoare aveau deja o teologie, înainte ca hoarda evreiască să se aşeze în deserturile din Horeb şi Sinai, şi înainte ca ea să fi putut avea scriitori. Pare, aşadar, cât se poate de probabil ca povestea celor şase zile să o fi imitat pe a celor sase timpuri.
„Din acel loc al voluptăţii ieşea un fluviu, care uda grădina raiului şi care se împărţea de acolo în patru alte fluvii. Unul se numeşte Fison şi el înconjoară tot ţinutul Havila, unde se află aur. Al doilea se numeşte Ghihon şi înconjoară Etiopia. Al treilea este Tigrul, iar al patrulea, Eufratul.”
Potrivit acestei versiuni, paradisul terestru ar fi cuprins aproape o treime din Asia şi Africa. Eufratul şi Tigrul izvorăsc la o depărtare de mai bine de şaizeci de leghe unul faţă de celălalt, în nişte munţi oribili, care nu seamănă câtuşi de puţin cu o grădină. Fluviul care mărgineşte Etiopia, şi care nu poate fi decât Nilul sau Nigerul, purcede la mai bine de şapte sute de leghe de izvoarele Tigrului şi Eufratului; iar dacă
Fisonul nu este altul decât Fasul, atunci pare destul de uimitor să aşezi
în acelaşi loc izvorul unui fluviu din Sciţia şi izvorul unui fluviu din Africa.
În rest, grădina Edenului se inspiră în mod vizibil din grădinile Edenului din Saana, în Fericita Arabie, faimoasă în întreaga lume antică.
Evreii, popor recent apărut, erau o hoardă arabă. Se mândreau cu tot ce era mai frumos în cel mai bun ţinut al Arabiei. Ei au folosit întotdeauna în scop personal vechile tradiţii ale marilor naţii care îi înconjurau.
, şi a luat aşadar Dumnezeu omul şi 1-a pus în grădina voluptăţii, ca să o lucreze.”
E foarte bine să-ţi lucrezi grădina, dar trebuie că i-a fost tare greu lui Adam să lucreze o grădină de şapte până la opt sute de leghe lungime: sau pasămite a primit niscaiva ajutoare.
Jar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mâncaţi.”
Este dificil să-ţi închipui că exista un copac care învăţa ce este binele şi răul, de parcă ar fi fost vorba de peri sau de caişi. Altminteri, de ce nu vrea Dumnezeu ca omul sa cunoască binele şi răul? Dimpotrivă, nu ar fi fost oare mai demn de Dumnezeu şi mult mai necesar omului să
le cunoască? După biata noastră minte, ar fi trebuit ca Dumnezeu sa Ic poruncească să se înfrupte din plin din acest fruct; dar trebuie să ne ţinem în frâu mintea.
„De îndată ce veţi mânea din el, veţi muri.”
Adam a mâncat însă din acest fruct şi n-a murit. Dimpotrivă, aflăm că a mai trăit încă nouă sute treizeci de ani. Mai mulţi Părinţi au socotit toate astea drept o alegorie, în-tr-adevăr, am putea spune că
celelalte animale nu ştiu că vor muri, în vreme ce omul ştie că va muri, datorită raţiunii sale. Această raţiune este tocmai pomul cunoaşterii care îl face pe om să-şi prevadă sfârşitul. Această explicaţie ar fi poate cea mai raţională.
„Si a mai zis Domnul: nu e bine ca bărbatul să fie singur, să-i facem un ajutor asemenea lui.”
Ne-arn putea aştepta ca Domnul să îi dea o femeie; nici vorba de aşa ceva: Domnul îi aduce toate animalele.
, Iar numele pe care Adam îl va da fiecărui animal va fi adevăratul său nume.”
Adevăratul nume al unui animal ar putea însemna un nume care să se refere la toate proprietăţile speciei sale sau, cel puţin, la cele principale: dar asta nu se întâmplă în nici o limbă, în fiecare limba există
câteva cuvinte imitative, cum ar fi de pilda coq în celtă, care reproduce, întrucâtva, strigătul cocosului, sau lupus, în latină etc. Dar numărul acestor cuvinte imitative este foarte redus. Ba mai mult, daca Adam ar fi cunoscut astfel toate proprietăţile animalelor, atunci el fie mâncase deja din fructul cunoaşterii, fie Dumnezeu nu mai trebuia să-i interzică acest fruct.
Este de remarcat faptul că aici este numit pentru prima data Adam în Geneză. La vechii brahmani, cu mult mai vechi decât evreii, primul om se numea Adimo, copilul pământului, iar femeia sa se numea Procriti, viaţa; aşa spun Vedele care este poate eea mai veche carte din lume.
Adam şi Eva aveau aceleaşi înţelesuri în limba feniciană.
„Pe când Adam era adormit, Dumnezeu a luat una din coastele îui şi a pus came în locul ei; iar din coasta pe care o luase din Adam, a plămădit o femeie şi a adus femeia la Adam.”
Insă Domnul, în capitolul anterior, crease deja bărbatul şi femeia; atunci de ce a mai luat o coastă de la bărbat pentru a face din ea o femeie care exista deja? Ni se răspunde că autorul anunţă într-un loc ceva ce va explica în alt loc.
„Iar şarpele era cel mai viclean dintre toate animalele de pe pământ ctc.; şi a zis el către femeie ele.” în tot acest articol nu se face nici o menţiune despre diavol; totul este aici fizic. Şarpele era considerat de către toate naţiile orientale drept cel mai viclean dintre animale, fiind, pe deasupra, nemuritor. Caldeenii aveau o legendă despre o ceartă iscată
între Dumnezeu şi şarpe; această legendă a fost păstrată de Ferekide.
Origenc o citează în cartea VI împotriva lui Celsus. În timpul serbărilor lui Bachus era purtat în procesiune un şarpe. Egiptenii vedeau un soi de divinitate îp şarpe, potrivit relatărilor lui Eusebiu din Pregătirea evanghelică, cartea I, capitolul X. În Arabia, în Indii şi chiar în China, şarpele era socotit un simbol al vieţii; aşa se explică faptul că împăraţii Chinei de dinainte de Moise au purtat întotdeauna imaginea unui şarpe pe piept.
Eva nu este uimită că şarpele îi vorbeşte. Animalele au vorbit în toate poveştile din vechime; iată de ce, când Pilpai f/Mi/lt,.
şi Locman au pus animalele să vorbească, nimeni n-a fost surprins.
