Fenicienii, caldeenii şi indienii spuneau că Dumnezeu a făcut lumea în şase timpuri, pe care bătrânul Zoroastru le numeşte cele şase gahambârs, atât de celebre la perşi.

Este de netăgăduit faptul că toate aceste popoare aveau deja o teologie, înainte ca hoarda evreiască să se aşeze în deserturile din Horeb şi Sinai, şi înainte ca ea să fi putut avea scriitori. Pare, aşadar, cât se poate de probabil ca povestea celor şase zile să o fi imitat pe a celor sase timpuri.

„Din acel loc al voluptăţii ieşea un fluviu, care uda grădina raiului şi care se împărţea de acolo în patru alte fluvii. Unul se numeşte Fison şi el înconjoară tot ţinutul Havila, unde se află aur. Al doilea se numeşte Ghihon şi înconjoară Etiopia. Al treilea este Tigrul, iar al patrulea, Eufratul.”

Potrivit acestei versiuni, paradisul terestru ar fi cuprins aproape o treime din Asia şi Africa. Eufratul şi Tigrul izvorăsc la o depărtare de mai bine de şaizeci de leghe unul faţă de celălalt, în nişte munţi oribili, care nu seamănă câtuşi de puţin cu o grădină. Fluviul care mărgineşte Etiopia, şi care nu poate fi decât Nilul sau Nigerul, purcede la mai bine de şapte sute de leghe de izvoarele Tigrului şi Eufratului; iar dacă

Fisonul nu este altul decât Fasul, atunci pare destul de uimitor să aşezi

în acelaşi loc izvorul unui fluviu din Sciţia şi izvorul unui fluviu din Africa.

În rest, grădina Edenului se inspiră în mod vizibil din grădinile Edenului din Saana, în Fericita Arabie, faimoasă în întreaga lume antică.

Evreii, popor recent apărut, erau o hoardă arabă. Se mândreau cu tot ce era mai frumos în cel mai bun ţinut al Arabiei. Ei au folosit întotdeauna în scop personal vechile tradiţii ale marilor naţii care îi înconjurau.

, şi a luat aşadar Dumnezeu omul şi 1-a pus în grădina voluptăţii, ca să o lucreze.”

E foarte bine să-ţi lucrezi grădina, dar trebuie că i-a fost tare greu lui Adam să lucreze o grădină de şapte până la opt sute de leghe lungime: sau pasămite a primit niscaiva ajutoare.

Jar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mâncaţi.”

Este dificil să-ţi închipui că exista un copac care învăţa ce este binele şi răul, de parcă ar fi fost vorba de peri sau de caişi. Altminteri, de ce nu vrea Dumnezeu ca omul sa cunoască binele şi răul? Dimpotrivă, nu ar fi fost oare mai demn de Dumnezeu şi mult mai necesar omului să

le cunoască? După biata noastră minte, ar fi trebuit ca Dumnezeu sa Ic poruncească să se înfrupte din plin din acest fruct; dar trebuie să ne ţinem în frâu mintea.

„De îndată ce veţi mânea din el, veţi muri.”

Adam a mâncat însă din acest fruct şi n-a murit. Dimpotrivă, aflăm că a mai trăit încă nouă sute treizeci de ani. Mai mulţi Părinţi au socotit toate astea drept o alegorie, în-tr-adevăr, am putea spune că

celelalte animale nu ştiu că vor muri, în vreme ce omul ştie că va muri, datorită raţiunii sale. Această raţiune este tocmai pomul cunoaşterii care îl face pe om să-şi prevadă sfârşitul. Această explicaţie ar fi poate cea mai raţională.

„Si a mai zis Domnul: nu e bine ca bărbatul să fie singur, să-i facem un ajutor asemenea lui.”

Ne-arn putea aştepta ca Domnul să îi dea o femeie; nici vorba de aşa ceva: Domnul îi aduce toate animalele.

, Iar numele pe care Adam îl va da fiecărui animal va fi adevăratul său nume.”

Adevăratul nume al unui animal ar putea însemna un nume care să se refere la toate proprietăţile speciei sale sau, cel puţin, la cele principale: dar asta nu se întâmplă în nici o limbă, în fiecare limba există

câteva cuvinte imitative, cum ar fi de pilda coq în celtă, care reproduce, întrucâtva, strigătul cocosului, sau lupus, în latină etc. Dar numărul acestor cuvinte imitative este foarte redus. Ba mai mult, daca Adam ar fi cunoscut astfel toate proprietăţile animalelor, atunci el fie mâncase deja din fructul cunoaşterii, fie Dumnezeu nu mai trebuia să-i interzică acest fruct.

Este de remarcat faptul că aici este numit pentru prima data Adam în Geneză. La vechii brahmani, cu mult mai vechi decât evreii, primul om se numea Adimo, copilul pământului, iar femeia sa se numea Procriti, viaţa; aşa spun Vedele care este poate eea mai veche carte din lume.

Adam şi Eva aveau aceleaşi înţelesuri în limba feniciană.

„Pe când Adam era adormit, Dumnezeu a luat una din coastele îui şi a pus came în locul ei; iar din coasta pe care o luase din Adam, a plămădit o femeie şi a adus femeia la Adam.”

Insă Domnul, în capitolul anterior, crease deja bărbatul şi femeia; atunci de ce a mai luat o coastă de la bărbat pentru a face din ea o femeie care exista deja? Ni se răspunde că autorul anunţă într-un loc ceva ce va explica în alt loc.

„Iar şarpele era cel mai viclean dintre toate animalele de pe pământ ctc.; şi a zis el către femeie ele.” în tot acest articol nu se face nici o menţiune despre diavol; totul este aici fizic. Şarpele era considerat de către toate naţiile orientale drept cel mai viclean dintre animale, fiind, pe deasupra, nemuritor. Caldeenii aveau o legendă despre o ceartă iscată

între Dumnezeu şi şarpe; această legendă a fost păstrată de Ferekide.

Origenc o citează în cartea VI împotriva lui Celsus. În timpul serbărilor lui Bachus era purtat în procesiune un şarpe. Egiptenii vedeau un soi de divinitate îp şarpe, potrivit relatărilor lui Eusebiu din Pregătirea evanghelică, cartea I, capitolul X. În Arabia, în Indii şi chiar în China, şarpele era socotit un simbol al vieţii; aşa se explică faptul că împăraţii Chinei de dinainte de Moise au purtat întotdeauna imaginea unui şarpe pe piept.

Eva nu este uimită că şarpele îi vorbeşte. Animalele au vorbit în toate poveştile din vechime; iată de ce, când Pilpai f/Mi/lt,.

şi Locman au pus animalele să vorbească, nimeni n-a fost surprins.

Toată această poveste, atât de fizică şi atât de lipsită de orice alegorie, ne ajută să pricepem de ce, de atâta amar de vreme, şarpele se târăşte pe burtă, de ce încercăm noi întruna să-1 strivim şi de ce încearcă el mereu să ne muşte; tot aşa după cum vechile metamorfoze explicau de ce corbul, care odinioară fusese alb, este astăzi negru, de ce bufniţa nu iese din ascunzătoarea ei decât noaptea, şi de ce lupului îi place carnagiul etc.

„Iţi voi înmulţi necazurile şi sarcinile: vei naşte copii în dureri; vei fi sub puterea bărbatului şi cî te va stăpâni.”

Insă înmulţirea sarcinilor nu era socotită o pedeapsă. Dimpotrivă, se spune că era o mare binecuvântare, şi asta mai ales la evrei. Durerile facerii nu sunt cumplite decât la femeile plăpânde; cele care sunt obişnuite cu munca nasc foarte uşor, mai cu seamă în ţinuUirile cu climă caldă. Există unele animale care se chinuie rău când fată; există

altele care chiar mor în timp ce fată. În ceea ce priveşte superioritatea

bărbatului asupra femeii, ea este ceva cât se poate de natural; este rezultatul forţei trupului şi chiar al forţei spiritului. Bărbaţii, în ansamblul lor, au organele mai capabile de o atenţie susţinută, în comparaţie cu femeile, şi sunt mai potriviţi pentru muncile intelectuale şi pentru cele fizice. Dar când o femeie are pumnul mai puternic şi mintea mai ascuţită decât soţul său, atunci ea este stăpână peste tot şi toate: în acest caz bărbatul este cel care se supune femeii.

, şi Domnul le-a făcut veşminte din piei.”

Acest pasaj dovedeşte limpede că evreii credeau că Dumnezeu are un trup, pentru că iată-1 îndeletnicindu-se cu croitoria.

M'< f fi

Un rabin pe nume Eleazar a scris că Dumnezeu i-a acoperit pe Adarn şi pe Eva chiar cu pielea şarpelui care îi ispitise; iar Origene pretinde că acest veşmânt din piele era o nouă came, un nou trup pe care Dumnezeu i 1-a făcut omului.

„Si a zis Domnul: Iată că Adam a devenit ca unul dintre noi.

Trebuie să fii lipsit total de bun-simţ, pentru a nu recunoaşte că, la început, evreii au admis mai mulţi dumnezei. Este însă mai greu să ştii ee înţeleg ei prin acest cuvânt Dumnezeu, Elohim. Unii comentatori au pretins că vorbele unul dintre noi ar însemna, de fapt, Treimea; dar în Biblie nu se pomeneşte despre Treime. Treimea nu este un amestec de mai mulţi dumnezei, ea este unul şi acelaşi Dumnezeu, însă triplu; nicicând evreii n-au auzit vorbindu-se despre un Dumnezeu în trei persoane. Nu este exclus ca prin cuvintele asemănător nouă evreii să se fi referit fa îngeri, Elohim; drept pentru care, se pare ca această carte nu a fost scrisă decât după ce ei au acceptat existenţa unor zei inferiori.

„Domnul 1-a scos din grădina voluptăţii, pentru ca el să lucreze pământul.”

Dar Domnul îl pusese în grădina raiului, tocmai pentru ca el sa lucreze această grădina. Daca Adam a devenit din grădinar plugar, trebuie să recunoaştem totuşi că situaţia lui nu s-a înrăutăţit astfel foarte tare; un plugar bun face cât un grădinar bun.

Potrivit comentatorilor mai îndrăzneţi, toată această poveste se referă, în general, la o idee pe care au împărtăşit-o toţi oamenii, şi pe care o mai au încă, anume că timpurile dintâi erau preferabile timpurilor noi. Oamenii au deplâns întotdeauna prezentul şi au lăudat trecutul. Cei ocupaţi până peste cap au socotit că fericirea stă în a lenevi, negândindu-se că cea mai rea condiţie este aceea a omului care nu are nimic de făcut. Oamenii au fost adesea nefericiţi, aşa că au făurit o idee despre un timp în care toţi oamenii fuseseră fericiţi. Este ca şi cum am spune: „A fost odată un timp când nici un copac nu a pierit, când nici un animal nu era nici bolnav, nici slab şi nici devorat de un altul”. Aşa a apărut ideea unui secol de aur, a oului găurit de Ahriman sau a şarpelui care a reuşit să fore de la măgar reţeta vieţii fericiâe şi veşnice, reţetă pe

care omul o pusese în samarul măgarului; aşa a apărut şi lupta lui Tifon împotriva lui Osiris şi a lui Ophionee împotriva zeilor; aşa a apărut, în sfârşit, şi această faimoasă cutie a Pandorei, precum şi toate poveştile din vechime, dintre care unele sunt amuzante, dar niciuna nu este instructivă.

, şi a aşezat în rai un heruvim fluturând o sabie de flăcări, pentru ca să păzească poarta ce duce către pomul cunoaşterii.”

Cuvântul kerub înseamnă bou. Un bou înarmat cu o sabie de flăcări reprezintă o figură stranie dinaintea unei porţi. Dar, de atunci, evreii au reprezentat îngerii sub forma unor boi sau a unor şoimi, deşi le era interzis să traseze vreo figură. Au luat, fără doar şi poate, boii şi şoimii de la egipteni, de la care au imitat o grămadă de alte lucruri.

Egiptenii au venerat mai întâi boul ca pe un simbol al agriculturii, iar şoimul, ca pe un simbol al vânturilor; dar ei nu au făcut niciodată un portar dintr-un bou.

„Dumnezeii, Elohim, văzând că fiicele oamenilor erau frumoase, şi-au ales dintre ele unele pe care le-au luat de neveste.”

Şi această concepţie se regăseşte la toate popoarele. Nu există nici o naţie, cu excepţia Chinei, la care vreun dumnezeu să nu se fi împreunat cu fetele, aducând astfel pe lume copii. Aceşti zei corporali descindeau adesea pe pământ pentru a-şi vizita domeniile şi pentru a ne vedea fetele; pe cele mai frumoase şi le alegeau pentru ci; copiii născuţi din acest comerţ al zeilor cu muritoarele trebuia să fie superiori celorlalţi oameni; drept pentru care Geneza nu ratează ocazia de a spune că zeii care s-au împreunat cu fiicele noastre au zămislit nişte giganţi.