Dacier, lăsându-se în voia dorinţei de a comenta, observă că

Banich prezisese această aventură spunând: Ei nu vor fi decât ceea ce vor vrea muncitorii să facă din ei”; ar fi putut însă aminti că această

afirmaţie se poate aplica oricărei statui.

Dintr-un bloc de marmură poţi să ciopleşti la fel de bine un lighean sau chipul lui Alexandru sau Jupiter sau te miri ce alt obiect respectabil.

Materia din care erau alcătuiţi heruvimii Sfântului mai mare peste sfinţi ar fi putut servi deopotrivă unor funcţii mai puţin nobile. Un tron sau un altar să fie oare mai puţin demne de respect pentru că muncitorul ar fi putut executa, în locul lor, o masă de bucătărie?

Dacier însuşi, în loc să tragă concluzia că romanii adorau statuia lui Priap şi că Baruch prezisese acest lucru, ar fi făcut mai bine să arate că romanii îşi băteau joc de ea. Consultaţi-i pe toţi autorii care vorbesc despre statuile zeilor lor şi n-o să descoperiţi niciunul care să

pomenească ceva despre idolatrie: spun mai curând contrariul, în Marţial o să găsiţi:

Qui finxit sacros auro vel marmore vultus, Non facit iile deos ' în Ovidiu:

Colitur pro Jove forma Jovis.

În Staţiu:

Nulla autem effigies, nulii commissa metallo Forma Dei; mentes habitare et pectora gaudet.

Iar în Lucan:

Estne Dei sedes, nisi terra et pontus et aer!

Am putea alcătui un volum întreg cu astfel de pasaje care demonstrează ca imaginile erau doar simple imagini.

Numai acele statui care emiteau oracole ar fi putut da naştere opiniei că statuile aveau cu ele ceva divin, însă, neîndoielnic, opinia generală era că zeii îşi aleseseră anumite altare şi anumite simulacre, unde poposeau o vreme, pentru a le acorda audienţă oamenilor şi pentru a le răspunde, în Homer şi în corurile tragediilor greceşti nu întâlnim decât rugăciuni adresate lui Apolo, care îşi glăsuieşte oracolul undeva în munţi, în cutare templu sau în cutare oraş; nu există în toată

antichitatea nici cea mai mică urmă de rugăciune adresată unei statui.

Aceia care se îndeletniceau cu magia, care o socoteau o ştiinţă sau pretindeau a crede asta, susţineau că posedă secretul de a-i face pe zei să coboare în statui; însă nu pe zeii mari, ci pe aceia mai mărunţi, duhurile. Mercur Trismagister numeşte această operaţiune a face zei; ea este respinsă cu tărie de sfântul Augustin în Cetatea lui Dumnezeu. Dar şi acest aspect demonstrează tocmai faptul că simulacrii nu aveau în ei nimic divin, din moment ce era nevoie de intervenţia unui magician pentru a-i însufleţi. şi mi se parc mie că nu s-a prea întâmplat ca un magician să reuşească, prin iscusinţa lui, să dea viaţă unei statui sau să

o facă să vorbească.

Într-un cuvânt, imaginile zeilor nu erau zeii înşişi. Jupitcr, şi nu imaginea sa, era cel care slobozea fulgerul; nu statuia lui Neptun era cea care ridica mările, şi nici cea a lui Apolo nu era cea care dădea lumină.

Grecii şi romanii au fost păgâni şi politcişti, însă nicidecum idolatri.

Dacă perşii, sabeenii, egiptenii, tătarii sau turcii au fost idolatri şi cât de veche este originea simulacrilor numiţi idoli. Istoria cultului lor Este o mare greşeală să dai numele de idolatre acelor popoare care au practicat cultul soarelui şi al stelelor. Aceste neamuri n-au avut vreme îndelungată nici simulacri, nici temple. Dacă ele s-au înşelat, atunci au făcut-o acordând astrelor ceea ce trebuia, de fapt, să acorde creatorului astrelor. Dogma lui Zoroastru sau Zerdust, întâlnită în Sadder, propovăduieşte încă o Fiinţă supremă, răzbunătoare şi milostivă; este însă departe de a fi idolatră. Guvernarea Chinei n-a cunoscut niciodată nici un idol; a practicat întotdeauna cultul simplu al stăpânului cerului, King-tien.

La tătari, Gengis-han nu a fost idolatru, şi nu a avut nici un simulacru. Musulmanii, care au împânzit Grecia, Asia Mică, Siria, Persia, India şi Africa, îi numesc pe creştini idolatri sau ghiauri, întrucât ei consideră că creştinii aduc un cult imaginilor. Au distrus mai multe statui pe care le-au găsit la Constantinopol, în Sfânta Sofia, în biserica Sfinţilor Apostoli sau în alte lăcaşe pe care le-au transformat în moschei.

Aparenţa i-a înşelat şi pe ei, aşa cum ca îi înşală în general pe oameni, astfel încât ei au crezut că templele dedicate unor sfinţi, care au fost cândva oameni, imaginile acestor sfinţi, dinaintea cărora lumea îngenunchea, sau minunile săvârşite în aceste temple erau dovezi de netăgăduit ale celei mai pure idolatrii. Totuşi lucrurile nu stau deloc aşa.

Creştinii nu adoră, într-adevăr, decât un singur Dumnezeu şi nu cinstesc în preafericiţi decât însuşi harul lui Dumnezeu, care lucrează în sfinţii săi. Iconoclaştii şi protestanţii au formulat acelaşi reproş de idolatrie la adresa Bisericii, şi li s-a dat acelaşi răspuns.

Cum oamenii au avut doar rareori idei bine precizate şi cum şi-au exprimat încă şi mai rar ideile în cuvinte precise şi lipsite de echivoc, au dat numele de idolatri păgânilor şi mai ales pol iţei şti lor. S-au scris volume stufoase, s-a dat glas unor sentimente dintre cele mai diferite în legătura cu originea acestui cult închinat lui Dumnezeu sau mai multor zei sub forma unor figuri tangibile: aceste numeroase cărţi şi opinii nu trădează decât ignoranţă.

Habar n-avem cine a inventat straiele şi încălţările şi am vrea să

ştim cine a inventat idolii! De ce să ne legăm de acel pasaj din Sanchoniathon, care a trăit înainte de războiul din Troia? La ce ne serveşte ci când ne spune că haosul, spiritul, adieă suflul, fidel principiilor sale, a făcut lutul şi aerul luminos, că vântul Colp şi femeia sa Bau 1-au zămislit pe Eon, că Eon 1-a zămislit pe Genos, că pruncul lor, Cronos, avea doi ochi în faţă şi alţi doi ochi la spate, că el a devenit zeu şi că i-a oferit Egiptul fiului său Thot? Avem de-a face aici eu una dintre cele mai însemnate opere ale antichităţii.

Orfeu, anterior lui Sanchoniathon, în Teogonia sa, transmisă nouă

de către Damascius, nu ne lămureşte mai mult. El prezintă principiul

lumii sub figura unui dragon cu două capete, unul de taur, celălalt de leu, cu un chip la mijloc, pe care îl numeşte chip-zeu, şi cu aripi aurite la umeri.

Din aceste idei bizare puteţi totuşi desprinde două mari adevăruri: în primul rând, că imaginile tangibile şi hieroglifele datează din cea mai îndepărtată antichitate; şi în al doilea rând, că toţi filosofii din vechime au recunoscut existenţa unui principiu primordial.

În ceea ce priveşte politeismul, bunul simţ vă va spune că, de-ndată ce au apărut oamenii, nişte fiinţe plăpânde, înzestrate cu raţiune, dar şi cu nebunie, supuse accidentelor, bolii şi morţii, ci şi-au dat seama de slăbiciunea şi de dependenţa lor; au recunoscut numaidecât că există

ceva mai puternic decât ei; au simţit o forţă în pământ care le furnizează

alimentele, o alta în aer care adesea îi distruge, o alta în foc, care mistuie, şi o alta în apă, care scufundă. Nimic mai firesc, din partea unor oameni neştiutori, decât să-şi închipuie că nişte fiinţe patronea/a toate aceste elemente. Nimic mai firesc decât să cinsteşti forţa invizibilă care face ca soarele şi stelele să strălucească pentru ochii tai. Si, de-ndată ce a vrut să-şi formeze o opinie despre aceste forţe superioare lui, omul, în mod firesc, şi le-a reprezentat sub o înfăţişare accesibilă simţurilor.

Exista oare vreo altă cale de a proceda? Religia evreilor, care a precedat-o pe a noastră, şi care a fost dată chiar de Dumnezeu, era înţesată de asemenea imagini care îl figurau pe Dumnezeu. Dintr-un tufiş, el vorbeşte chiar cu grai omenesc; apare apoi pe un munte; duhurile cereşti pe care le trimite au toate chip de om; în sfârşit, sanctuarul este plin de heruvimi, care au trupuri de oameni cu aripi şi capete de animale. Aşa se explică greşeala lui Plutarh, a lui Tacit, a lui Appian şi a atâtor altora, care îc reproşau evreilor ca adoră un cap de măgar. Dumnezeu, în pofida interdicţiei sale de a se picta sau sculpta vreun chip, a binevoit, aşadar, să coboare la nivelul slăbiciunii omului, care cerca ca simţurilor să li se vorbească prin imagini.

În capitolul VI, Isaia îl vede pe Domnul aşezat pe un tron, poalele veşmântului său umplând templul. Domnul întinde mâna şi atinge gura lui Ieremia, în capitolul I al acestui profet. Ezechiel, în capitolul III, vede un tron din safir, iar Dumnezeu îi pare a fi un om aşezat pe acest tron.

Aceste imagini nu au alterat niciodată puritatea religiei evreieşti, care nu a folosit nicicând tablouri, statui sau idoli, pentru a-1 înfăţişa pe Dumnezeu în ochii poporului.

Învăţaţii chinezi, parşii sau vechii egipteni nu au avut nici ei idoli; însă nu peste mult timp, Isis şi Osiris au fost reprezentaţi; curând, în Babilon, Bel a luat forma unui colos; iar în peninsula indiană, Brahma a fost figurat ca un monstru ciudat. Grecii au fost aceia care au înmulţit numele zeilor, statuile şi templele, acordându-i însă întotdeauna puterea supremă Iui Zeus, Jupiter îa romani, stăpânul zeilor şi ai oamenilor.

Romanii i-au imitat pe greci. Aceste popoare şi-au aşezat mereu zeii în

cer, fără să ştie prea bine ce înţelegeau prin cer sau prin Olimp: nu existau motive pentru a crede că aceste fiinţe superioare ar fi locuit în nouri, care nu sunt altceva decât apă. Mai întâi şapte dintre ei au fost aşezaţi pe cele şapte planete, printre care se număra şi soarele; apoi reşedinţa tuturor zeilor a devenit nemărginirea cerurilor.

Romanii au avut douăsprezece mari divinităţi, şase bărbaţi şi sase femei, pe care i-au numit Deii majorum gentium: Jupiter, Neptun, Apolo, Vulcan, Marte, Mercur, Junona, Vesta, Minerva, Cercs, Vcnus, Diana; Pluto a fost uitat, şi înlocuit cu Vesta.

Urmau apoi zeii minorum gentium', zeii autohtoni şi eroii, precum Bachus, Hercule sau Esculap; zeii din infern, Pluto şi Proserpina; cei ai mării, printre care se numărau Tetis, Am-fitrite, Nereidele şi Glaucus; veneau apoi Driadele şi Naiadele şi zeii grădinilor şi ai păstorilor. Fiecare profesie îşi avea zeul ei, de asemenea, fiecare acţiune din viaţă, copiii, fecioarele de măritat, miresele sau lăuzele; mai exista şi zeul Pet. În cele din urmă s-au divinizat şi împăraţii, însă nici împăraţii, nici zeul Pet, nici zeiţa Pertunda, nici Priap, nici Rumilia, zeiţa sânilor, nici Stercutius, zeul îmbrăeăminţii, nu au fost socotiţi adevăraţii stăpâni ai cerului şi ai pământului. Dacă împăraţii au beneficiat uneori de temple, zeii penaţi nu au avut parte de ele; toţi au avut însă un chip, un idol.

Erau acele statuete cu care se împodobeau odăile; le amuzau pe femeile în vârstă şi pe copii, care nu erau admişi la nici un cult public.

Superstiţia fiecărui individ putea acţiona în voie, nestingherită. Şi astăzi se mai descoperă însă astfel de idoli în miniatură printre ruinele vechilor cetăţi.

Dacă nimeni nu ştie când au început oamenii să-şi con-fecţionc/e idoli, se ştie totuşi că ei datează din cea mai îndepărtata antichitate, Terah, tatăl lui Avraam, confecţiona idoli la Ur, în Caldeea. Rasela a furat şi a luat cu ea idolii socrului său Laban. Nu se poate coborî mai mult de atât în negura vremurilor.

Dar ce anume gândeau seminţiile din vechime despre toate aceste reprezentări? Ce virtuţi şi ce putere li se atribuiau? Credeau oare oamenii că zeii coborau din ceruri pentru a veni să se ascundă în aceste statui, că le transmiteau o parte din spiritul divin sau că nu Ic transmiteau absolut nimic? Este unul din subiectele despre care s-a scris mult şi inutil: este limpede că fiecare individ îşi avea propria opinie, în funcţie de judecata sa, de credulitatea sau de fanatismul său.

Neîndoielnic, preoţii îşi înzestrau statuile cu cât mai multă divinitate, pentru a obţine cât mai multe ofrande. Se ştie că filosofii dezaprobau aceste superstiţii, că războinicii râdeau de ele, că magistraţii le tolerau şi că poporul, absurd ca întotdeauna, nu ştia ce face. Pe scurt, aceasta este istoria tuturor popoarelor cărora Dumnezeu nu li s-a arătat.

Aşa s-a întâmplat şi cu acel cult închinat de întregul Egipt unui bou sau pe care câteva oraşe le-au dedicat unui câine, unei maimuţe,

unei pisici sau unor cepe. Se pare că la început au fost nişte embleme.

Apoi au fost adoraţi un anume bou Apis şi un câine Anubis; oamenii au mâncat în continuare carne de vită şi ceapa; însă mai greu putem şti ce gândeau bătrânele din Egipt despre cepele sacre şi boi.