Toată această poveste, atât de fizică şi atât de lipsită de orice alegorie, ne ajută să pricepem de ce, de atâta amar de vreme, şarpele se târăşte pe burtă, de ce încercăm noi întruna să-1 strivim şi de ce încearcă el mereu să ne muşte; tot aşa după cum vechile metamorfoze explicau de ce corbul, care odinioară fusese alb, este astăzi negru, de ce bufniţa nu iese din ascunzătoarea ei decât noaptea, şi de ce lupului îi place carnagiul etc.
„Iţi voi înmulţi necazurile şi sarcinile: vei naşte copii în dureri; vei fi sub puterea bărbatului şi cî te va stăpâni.”
Insă înmulţirea sarcinilor nu era socotită o pedeapsă. Dimpotrivă, se spune că era o mare binecuvântare, şi asta mai ales la evrei. Durerile facerii nu sunt cumplite decât la femeile plăpânde; cele care sunt obişnuite cu munca nasc foarte uşor, mai cu seamă în ţinuUirile cu climă caldă. Există unele animale care se chinuie rău când fată; există
altele care chiar mor în timp ce fată. În ceea ce priveşte superioritatea
bărbatului asupra femeii, ea este ceva cât se poate de natural; este rezultatul forţei trupului şi chiar al forţei spiritului. Bărbaţii, în ansamblul lor, au organele mai capabile de o atenţie susţinută, în comparaţie cu femeile, şi sunt mai potriviţi pentru muncile intelectuale şi pentru cele fizice. Dar când o femeie are pumnul mai puternic şi mintea mai ascuţită decât soţul său, atunci ea este stăpână peste tot şi toate: în acest caz bărbatul este cel care se supune femeii.
, şi Domnul le-a făcut veşminte din piei.”
Acest pasaj dovedeşte limpede că evreii credeau că Dumnezeu are un trup, pentru că iată-1 îndeletnicindu-se cu croitoria.
M'< f fi
Un rabin pe nume Eleazar a scris că Dumnezeu i-a acoperit pe Adarn şi pe Eva chiar cu pielea şarpelui care îi ispitise; iar Origene pretinde că acest veşmânt din piele era o nouă came, un nou trup pe care Dumnezeu i 1-a făcut omului.
„Si a zis Domnul: Iată că Adam a devenit ca unul dintre noi.
Trebuie să fii lipsit total de bun-simţ, pentru a nu recunoaşte că, la început, evreii au admis mai mulţi dumnezei. Este însă mai greu să ştii ee înţeleg ei prin acest cuvânt Dumnezeu, Elohim. Unii comentatori au pretins că vorbele unul dintre noi ar însemna, de fapt, Treimea; dar în Biblie nu se pomeneşte despre Treime. Treimea nu este un amestec de mai mulţi dumnezei, ea este unul şi acelaşi Dumnezeu, însă triplu; nicicând evreii n-au auzit vorbindu-se despre un Dumnezeu în trei persoane. Nu este exclus ca prin cuvintele asemănător nouă evreii să se fi referit fa îngeri, Elohim; drept pentru care, se pare ca această carte nu a fost scrisă decât după ce ei au acceptat existenţa unor zei inferiori.
„Domnul 1-a scos din grădina voluptăţii, pentru ca el să lucreze pământul.”
Dar Domnul îl pusese în grădina raiului, tocmai pentru ca el sa lucreze această grădina. Daca Adam a devenit din grădinar plugar, trebuie să recunoaştem totuşi că situaţia lui nu s-a înrăutăţit astfel foarte tare; un plugar bun face cât un grădinar bun.
Potrivit comentatorilor mai îndrăzneţi, toată această poveste se referă, în general, la o idee pe care au împărtăşit-o toţi oamenii, şi pe care o mai au încă, anume că timpurile dintâi erau preferabile timpurilor noi. Oamenii au deplâns întotdeauna prezentul şi au lăudat trecutul. Cei ocupaţi până peste cap au socotit că fericirea stă în a lenevi, negândindu-se că cea mai rea condiţie este aceea a omului care nu are nimic de făcut. Oamenii au fost adesea nefericiţi, aşa că au făurit o idee despre un timp în care toţi oamenii fuseseră fericiţi. Este ca şi cum am spune: „A fost odată un timp când nici un copac nu a pierit, când nici un animal nu era nici bolnav, nici slab şi nici devorat de un altul”. Aşa a apărut ideea unui secol de aur, a oului găurit de Ahriman sau a şarpelui care a reuşit să fore de la măgar reţeta vieţii fericiâe şi veşnice, reţetă pe
care omul o pusese în samarul măgarului; aşa a apărut şi lupta lui Tifon împotriva lui Osiris şi a lui Ophionee împotriva zeilor; aşa a apărut, în sfârşit, şi această faimoasă cutie a Pandorei, precum şi toate poveştile din vechime, dintre care unele sunt amuzante, dar niciuna nu este instructivă.
, şi a aşezat în rai un heruvim fluturând o sabie de flăcări, pentru ca să păzească poarta ce duce către pomul cunoaşterii.”
Cuvântul kerub înseamnă bou. Un bou înarmat cu o sabie de flăcări reprezintă o figură stranie dinaintea unei porţi. Dar, de atunci, evreii au reprezentat îngerii sub forma unor boi sau a unor şoimi, deşi le era interzis să traseze vreo figură. Au luat, fără doar şi poate, boii şi şoimii de la egipteni, de la care au imitat o grămadă de alte lucruri.
Egiptenii au venerat mai întâi boul ca pe un simbol al agriculturii, iar şoimul, ca pe un simbol al vânturilor; dar ei nu au făcut niciodată un portar dintr-un bou.
„Dumnezeii, Elohim, văzând că fiicele oamenilor erau frumoase, şi-au ales dintre ele unele pe care le-au luat de neveste.”
Şi această concepţie se regăseşte la toate popoarele. Nu există nici o naţie, cu excepţia Chinei, la care vreun dumnezeu să nu se fi împreunat cu fetele, aducând astfel pe lume copii. Aceşti zei corporali descindeau adesea pe pământ pentru a-şi vizita domeniile şi pentru a ne vedea fetele; pe cele mai frumoase şi le alegeau pentru ci; copiii născuţi din acest comerţ al zeilor cu muritoarele trebuia să fie superiori celorlalţi oameni; drept pentru care Geneza nu ratează ocazia de a spune că zeii care s-au împreunat cu fiicele noastre au zămislit nişte giganţi.
, Jar eu voi pogorî asupra pământului apele potopului.”
Am să remarc aici doar faptul că sfântul Augustin, în Cetatea lui Dumnezeu, nr. 8, spune: Maximum illud diluvium graeca nec Latina novit historia – nici istoria greacă, nici cea latină nu cunosc acest mare potop, într-adevăr, nu s-au cunoscut niciodată decât potopul din vremea lui Deucalion şi cel din vremea Iui Oxyges, în Grecia, socotite ca potopuri universale în legendele culese de Ovidiu, dar ignorate cu desăvârşire în Asia Orientală.
„Dumnezeu i-a zis lui Noe: Voi face alianţă cu tine, cu seminţia ta şi cu toate animalele.”
Dumnezeu vrea să facă alianţă cu animalele! ce alianţă! strigă
incredulii. Dar dacă se aliază cu omul, atunci de ce nu s-ar alia şi cu animalele? şi ele au sentimente şi există ceva la fel de divin în sentiment ca în gândirea cea mai metafizică. De altminteri, animalele simt mult mai mult decât gândesc cei mai mulţi oameni. Pasămite în virtutea acestui pact le spunea Francisc din Assisi, fondatorul ordinului serafic, greierilor şi iepurilor: „Cântă, frate greiere; paşte, frate iepuraş”. Dar care au fost condiţiile acestui tratat? Ei bine, ca toate animalele să se devoreze unele pe altele; ca ele să mănânce carnea noastră, iar noi, pe a lor; că după ce
noi le vom fi mâncat, le vom extermina cu furie, nemairămânându-ne decât să ne mâncăm
^P*' W^^^^B (tm) t (tm) ^^^^^^^^^^^^^^^^^^|jw/W/ffl^ 'ii iiiiii semenii, măcelăriţi de propriile noastre mâini. Dacă ar fi existat un asemenea pact, el trebuie sa fi fost făcut cu diavolul.
Probabil că tot acest pasaj nu vrea să spună altceva decât că
Dumnezeu este în egală măsura stăpân absolut peste tot ce respiră.
„Am să pun curcubeul meu deasupra norilor pentru ca el să fie sernn al pactului meu etc.”
Remarcaţi faptul că autorul nu spune: „Ani pus curcubeul meu deasupra norilor”, ci el spune: „Am să pun”; neîndoielnic, asta înseamnă
că a existat o opinie comună potrivit căreia curcubeul nu ar fi existat dintotdeauna. Este un fenomen provocat de ploaie; or aici se vorbeşte despre el ca despre ceva supranatural, care vesteşte că pământul nu va mai fi inundat. Stranie alegere a semnului ploii pentru a da asigurarea că n-o să pierim înecaţi. Dar şi la asta se poate răspunde că în plin pericol de inundaţii curcubeul oferă o garanţie.
, îar pe seară, cei doi îngeri au ajuns la Sodoma etc.” întreaga poveste a celor doi îngeri pe care sodomiţii au vrut să-i violeze este poate cea mai extraordinară poveste pe care a inventat-o antichitatea. Dar trebuie avut în vedere faptul că mai toată Asia credea că existau deopotrivă demoni bărbaţi şi demoni femei; iar aceşti doi îngeri erau nişte făpturi mai desăvârşite decât oamenii şi, fiind mai frumoşi dccâî ei, aprindeau mai multe dorinţe decât oamenii obişnuiţi într-un popor corupt.
Ce poţi să spui despre Lot, care îşi oferă cele două fete sodomiţilor în locul îngerilor, sau despre femeia lui preschimbată în stana de sare, şi aşa mai departe cu tot restul acestei poveşti? Vechea legendă arabă
despre Cinyra şi Myrrha are oarece legătură cu incestul lui Lot şi al fetelor sale; iar aventura lui Filemon şi a lui Baucis nu este lipsită de asemănare cu cei doi îngeri care i s-au arătat lui Lot şi nevestei sale. Cât despre preschimbarea în stană de sare, nu prea ştim cu ce seamănă ca: să fie oare vorba de povestea lui Orfeu şi a lui Euridice?
Au existat unii savanţi care au pretins că trebuiau scoase din cărţile canonice toate aceste lucruri incredibile, care scandalizau sufletele slabe; dar s-a spus că savanţii cu pricina aveau inimile corupte, că meritau sa fie arşi, şi că este cu neputinţă să fii un om cumsecade dacă nu crezi că sodomiţii au vrut să violeze doi îngeri. Aşa raţionează
nişte monştri care vor să domine spiritele.
Câţiva celebri Părinţi ai Bisericii au avut prudenţa de a transforma toate aceste poveşti în alegorii, după exemplul evreilor şi mai ales al lui Filon. Unii papi, încă şi mai prudenţi, au vrut să împiedice traducerea acestor cărţi în limbile vulgare, de teamă ca oamenii să nu se apuce să
judece ceva ce li se propunea spre adorare.
Din toate acestea, se desprinde, neîndoielnic, concluzia că aceia care înţeleg perfect această carte trebuie să-i tolereze pe aceia care nu o înţeleg; întrucât, dacă ei nu înţeleg mai nimic din ea, nu este vina lor; dar şi cei care nu înţeleg nimic trebuie să-i tolereze pe cei care înţeleg totul.
