TORTURA (TORTURE)
Deşi există puţine articole de jurisprudenţă în această culegere, rânduită alfabetic, de reflecţii cinstite, să spunem o vorbă şi despre tortură, altminteri numita interogatoriu. Ea este o manieră stranie de a interoga oamenii. Totuşi ea nu a fost inventată de nişte oameni mânaţi doar de simpla curiozitate; după toate aparenţele, această parte a legislaţiei noastre îşi datorează originile unui hoţ de drumul mare. Cei mai mulţi dintre aceşti domni obişnuiesc încă să zdrobească degetele, să
ardă tălpile şi să interogheze, recurgând la fel şi fel de alte chinuri, pe aceia care refuză sa le spună unde şi-au ascuns banii.
Cuceritorii, care le-au urmat acestor tâlhari, au considerat această
invenţie extrem de folositoare intereselor lor; şi au pus-o în practică ori de câte ori şi-au închipuit că ceilalţi oameni unelteau împotriva lor ceva rău, ca de pildă dorinţa de a fi liberi; aceasta era o crimă de lezmajestate la adresa divinităţii şi omenirii. Trebuia aşadar să cunoască toţi complicii; şi pentru a-şi atinge acest scop, îi supuneau la cele mai cumplite chinuri pe cei pe care îi bănuiau, întrucât, potrivit juris-prudenţei acestor primi eroi, oricine era suspectat fie şi de un singur gând necuviincios la adresa lor merita să moară numaidecât. Din moment ce deveneai astfel demn să mori, ce mai contau alte câteva schingiuiri înfiorătoare, care puteau dura mai multe zile şi chiar mai multe săptămâni? nu ştiu cum, dar toate acestea ţineau chiar de Divinitate. Providenţa ne supune uneori chinului dându-ne o piatră la
rinichi sau de bilă, guta, scorbutul, lepra, sifilisul sau vărsatul de vânt, distrugerea măruntaielor, convulsii ale nervilor şi multe alte unelte ale răzbunărilor Providenţei.
Si cum cei dintâi despoţi au fost, potrivit mărturiilor depuse de toţi curtenii lor, imagini ale Divinităţii înseşi, ei au imitat-o cât mai bine cu putinţă.
Este însă foarte ciudat faptul că în cărţile evreilor nu se vorbeşte niciodată despre interogatoriu sau despre tortură. Păcat că această naţie atât de blândă, atât de cinstită şi atât de miloasă nu a cunoscut această
modalitate de a afla adevărul. După părerea mea, explicaţia constă în faptul ca ei nu aveau nevoie să cunoască adevărul. Dumnezeu i-a dezvăluit întotdeauna adevărul poporului său mult iubit. Adevărul se stabilea uneori cu ajutorul zarurilor, iar cel bănuit de a fi vinovat avea mereu parte de cifra şase. Alteori se mergea la marele preot, care îl consulta numaidecât pe Dumnezeu recurgând la urim şi thwnmim.
Alteori oamenii se adresau unui ghicitor sau unui profet şi vă daţi seama că ghicitorul sau profetul descoperea Ia fel de uşor lucrurile ascunse ca şi urim şi thummim al marelui preot. Poporul lui Dumnezeu nu trebuia, ca noi, să interogheze şi să facă presupuneri; prin urmare n-avea de ce sa recurgă la tortură. E singurul lucru care a lipsit din obiceiurile poporului sfânt. Romanii nu au întrebuinţat tortura decât pe sclavi, dar sclavii nu erau socotiţi oameni. Pasămite nici un anchetator de la Tournelle nu consideră drept un seamăn al său un om care i-a fost adus jigărit, palid, descompus, cu ochii încercănaţi, barba lungă şi murdară şi acoperit din cap până-n picioare de viermii care i-au mâncat trupul în temniţă. Anchetatorul nostru îşi oferă plăcerea de a-i aplica toate tipurile de tortură, mai uşoară şi mai dură, în prezenţa unui chirurg care îi ia pulsul, până ce bietul om e pe punctul de a-şi da duhul, după care o ia de la capăt; căci, după cum foarte bine se spune şi în comedia împricinaţii', „Asta face să treacă mai uşor o oră sau două”.
Gravul magistrat care a cumpărat cu ceva bani dreptul de a face experienţe pe semenii săi îi va povesti la cină soţiei sale ceea ce s-a întâmplat peste zi. Prima dată, doamna s-a cutremurat de ce a auzit, dar a doua oară a început să guste povestea, căci, nu-i aşa, femeile sunt curioase; după care, cel dintâi lucru pe care i-1 spune când el se-ntoarce acasă îmbrăcat în roba-i de magistrat este următorul: „Sufleţelul meu, astăzi nu ai mai interogat pe nimeni?”
Francezii care, nu ştiu de ce, trec drept un popor foarte omenos, se miră că englezii, care au avut neomenia de a ne lua toată Canada, au putut renunţa la plăcerea de a aplica interogatoriul.
Când cavalerul de La Barre, nepotul locotenentului general al armatelor, un tânăr plin de duh, pe care-1 aştepta un viitor strălucit, dar care a manifestat întreaga nesăbuinţă a unei tinereţi desfrânate, a fost învinuit ca ar fi cântat nişte cântecele deocheate şi chiar că ar fi trecut
pe lângă o procesiune de capucini fără să-şi descopere capul, ei bine, atunci judecătorii din Abbeville, nişte oameni comparabili cu senatorii romani, au poruncit nu numai să i se smulgă limba, să i se taie mâna şi să i se ardă trupul, ba mai mult, 1-au supus torturii pentru a şti exact câte cântecele cântase şi câte procesiuni văzuse trecând fără a-şi lua pălăria de pe cap.
Această întâmplare nu s-a petrecut în secolul XHI sau XIV, ci chiar în veacul al XVIII, Celelalte naţii judeca Franţa după spectacolele sale, după romane şi versurile frumoase, după fetele de la Operă cu purtări alese şi după dansatorii plini de graţie de la Operă, sau după domnişoara Clairon care recită versuri într-o manieră încântătoare. Aceste naţii nu ştiu că nu există popor mai crud, în străfundurile sale, decât poporul francez.
În 1700 rusii treceau drept nişte barbari; şi iată-ne în 1769; o împărăteasă a impus în acest uriaş stat nişte legi care le-ar fi făcut cinste unor Minos, Numa sau Solon, dacă ei ar fi avut destulă
înţelepciune să le promulge. Cea mai remarcabilă dintre aceste legi este toleranţa universală, iar cea de-a doua ca însemnătate este abolirea torturii. Dreptatea şi omenia i-au călăuzit peniţa, aşa că ea a reformat totul din temelii. Vai şi amar de acea naţie care, deşi de atâta timp civilizată, se lasă încă condusă de nişte obiceiuri vechi şi atroce! „Si de ce nc-am modifica junsprudenţa? întreabă naţia cu pricina. Europa se foloseşte foarte bine de bucătarii noştri, de croitorii şi peru-chicrii noştri; prin urmare, legile noastre sunt foarte bune.”
TRANSSUBSTANŢÂŢIUNEA (TRANSSUBTANTIÂTION) Protestanţii, şi mai ales filosofii protestanţi, consideră trans-substanţaţiunea drept cea mai mare neruşinare a călugărilor şi imbecilitate a laicilor. Ei nu mai păstrează nici o măsură când e vorba de această credinţă, pe care o numesc monstruoasă; spun că nu există om cu bun-simţ care, după ce a reflectat asupra ei, să o poată îmbrăţişa la modul serios. Ea este, spun ei, atât de absurdă, atât de contrară tuturor legilor fizicii şi atât de contradictorie încât Dumnezeu n-ar fi putut face o asemenea operaţiune, întrucât a presupune că Dumnezeu face lucruri contradictorii echivalează cu a-1 nega pur şi simplu pe însuşi Dumnezeu. Un zeu îu pâine, ba mai mult, un zeu în locul pâinii; o sută
de mii de firimituri de pâine transformate într-o clipă în tot atâţia zei, mulţime uriaşă de zei care nu fac decât un singur zeu; albeaţa într-un corp alb; rotunjime într-un corp rotund; vin preschimbat în sânge, dar care are gust de vin; pâine care este preschimbată în carne şi în fibre, care au gust de pâine: toate acestea le inspira atâta oroare şi dispreţ
duşmanilor religiei catolice, apostolice şi romane încât acest exces de oroare şi dispreţ a luat uneori aspectul furiei.
Oroarea lor sporeşte şi mai mult când li se spune că în fiecare zi, în ţările catolice, preoţi şi călugări, părăsindu-şi culcuşul incestuos, şi
fără a-şi fi spălat mâinile pângărite, se duc şi fac zei cu sutele, îşi mănâncă, îşi beau şi îşi elimină zeul prin excremente şi urina. Iar atunci când se gândesc că această superstiţie, de o sută de ori mai absurdă şi mai profanatoare decât toate superstiţiile egiptenilor, i-a adus unui preot italian o renta între cincisprezece şi douăzeci de milioane, precum şi autoritatea asupra unui ţinut de o sută de mile în lungime şi tot atâtea în lăţime, ei bine, atunci ei ar purcede cu toţii, cu arma în mână, să-1
alunge pe acest prelat care a pus stăpânire pe palatul Cezarilor. Nu ştiu dacă mă voi alătura lor, întrucât eu unul iubesc pacea; dar când ci se vor fi stabilit la Roma, mă voi duce negreşit sa le fac o vizită.
(Scrisă de M. Guillaume, protestant.) TIRANIE (TYRANNIE)
Poartă numele de tiran acel suveran care nu cunoaşte altă lege decât propriul său capriciu, care îşi însuşeşte bunurile supuşilor săi şi care îşi înrolează apoi supuşii pentru a lua în stăpânire bunurile vecinilor, în Europa nu există asemenea tirani. Există tirania unui singur om şi tirania mai multor oameni. Aceasta din urmă ar fi tirania unui grup care ar încălca drepturile celorlalte grupuri şi ar exercita despotismul graţie legilor pe care le-ar fi corupt. Nici acest soi de tirani nu se mai găseşte în Europa.
Sub ce tiranie v-ar plăcea mai mult să trăiţi? Sub niciuna; dar dacă ar trebui musai să aleg, eu unul as urî mai puţin tirania unui singur om decât tirania mai multor oameni. Un despot are întotdeauna şi momente bune; o adunare de despoţi nu are însă niciodată. Dacă un despot îmi face o nedreptate pot să-1 dezarmez fie prin metresa sa, fie prin confesorul sau pajul său; dar o adunare de tirani gravi nu poate fi atinsă de nici o seducţie. Dacă ea nu este efectiv nedreaptă, atunci este, cel puţin, aspră şi oricum nu este nicicând benefică.
Dacă nu aş avea decât un singur despot, nu ar trebui decât să mă
lipesc de ziduri când 1-aş vedea trecând sau, în funcţie de obiceiurile ţării, să îmi aplec fruntea până la pământ; dar dacă ar fi vorba de o sută
de despoţi, ar trebui să repet tot acest ritual de o sută de ori pe zi, fapt care, în timp, ar deveni extrem de supărător, mai cu seamă atunci când nu ai încheieturile prea suple. Dacă aş avea o ferma arendată în apropierea unuia dintre seniorii noştri, aş fi zdrobit; dacă aş pleda împotriva unei rude a rudelor unuia dintre seniorii noştri, aş fi un om ruinat. Ce rămâne de făcut? Tare mă tem că în această lume nu poţi să
fii decât fie ciocan, fie nicovală; fericiţi sunt aceia care pot să scape de această alternativă!
Wnnilllllm
— V -
VIRTUTE (VERTU)
Ce este virtutea? Virtutea înseamnă să-i faci un bine a-proapelui tău. Pot să numesc virtute altceva decât ceea ce îmi este benefic? Eu
sunt la ananghie, iar tu te arăţi mărinimos; sunt în pericol, tu mă
salvezi; sunt înşelat, tu îmi spui adevărul; sunt părăsit, tu mă consolezi; sunt neştiutor, tu mă înveţi: aş zice atunci fără să ezit că eşti virtuos.
Dar cum rămâne cu virtuţile cardinale şi teologale? Unele dintre ele se vor păstra în şcoli.
Ce-mi pasă că eşti temperat? E un precept de sănătate, pe care îl respecţi; te vei simţi mai bine şi te felicit pentru asta. Ai credinţă şi speranţă, atunci te felicit încă şi mai mult: ele îţi vor aduce viaţa veşnică.
Virtuţile tale teologale sunt daruri cereşti; virtuţile tale cardinale sunt nişte calităţi minunate care te învaţă cum să te porţi; însă ele nu reprezintă nişte virtuţi în ceea ce priveşte raporturile tale cu aproapele tău. Omul prudent îşi face sieşi un bine, iar cel virtuos le face un bine celorlalţi. A avut dreptate sfântul Pavel când ţi-a spus că generozitatea este mai presus de credinţă şi speranţă.
Cum aşa?! nu Ie vom include în rândul virtuţilor decât pe-acelca care le sunt de folos semenilor noştri? Păi cum aş putea include altele?
