Există oare vreun popor eliberat total de prejudecăţile superstiţiei?
şi asta e tot ca şi cum ai întreba: Există oare vreun popor de filosofi? Se spune că în magistratura Chinei nu există nici o superstiţie. N-ar fi exclus ca ea să dispară definitiv şi din magistratura câtorva oraşe din Europa.
Atunci magistraţii în cauză vor veghea ca superstiţia poporului să
nu devină periculoasă. Pilda acestor magistraţi nu-i va lumina pe cei săraci, dar ca se va prinde de burghezii de frunte. Nu există poate nici măcar o singură tulburare sau a-tentat religios în care să nu fi fost, odinioară, implicaţi şi burghezii, întrucât burghezii cu pricina erau la acea vreme ei înşişi săraci; însă raţiunea şi timpul îi vor fi schimbat.
Moravurile lor îmblânzite vor îmblânzi, la rândul lor, pătura de jos, sărmană şi necioplită; şi există în acest sens exemple în mai multe ţări.
Pe scurt, mai puţine superstiţii înseamnă mai puţin fanatism; şi mai puţin fanatism înseamnă mai puţine nenorociri.
— T -
TEIST (THEISTE)
Teistul este un individ ferm convins de existenţa unei Fiinţe supreme, deopotrivă bună şi puternică, care a creat toate fiinţele târâtoare, vegetale, simţitoare şi gânditoare; o Fiinţa care le perpetuează
specia, care pedepseşte fără cruzime crimele şi răsplăteşte cu bunătate faptele virtuoase.
Teistul nu ştie cum pedepseşte, cum încurajează şi cum iartă
Dumnezeu; căci el nu este destul de temerar pentru a se încumeta să
ştie cum acţionează Dumnezeu; el ştie însă că Dumnezeu acţionează şi este drept. Greutăţile cu care se confruntă Providenţa nu îl zdruncină în credinţa sa, întrucât acestea nu sunt decât nişte dificultăţi şi nicidecum nişte dovezi; el se supune acestei Providcnţe, deşi nu-i zăreşte decât unele dintre efectele sale şi învelişul exterior; şi, judecând lucrurile pe care nu le vede în funcţie de lucrurile pe care le vede, el socoate că
această Providenţă se manifestă pretutindeni şi în toate epocile.
Alăturându-se în privinţa acestui principiu cu restul universului, el nu îmbrăţişează niciuna dintre sectele care se contrazic unele pe altele. Religia sa este cea mai veche şi cea mai răspândită; căci venerarea simpla a unui Dumnezeu a precedat toate sistemele din lume. El vorbeşte o limba pe care toate popoarele o pot pricepe, chiar dacă nu se înţeleg între ele. Arc fraţi de Ia Pekin până la Cayenne şi toţi înţelepţii se
număra printre fraţii lui. El consideră că religia nu constă mei în exprimarea unei metafizici ininteligibile, nici în pompa deşartă, ci în iubire şi dreptate. A face bine, accsta-i cultul sau; a asculta de Dumnezeu, aceasta-i doctrina sa. Mahomedanul îi strigă: „Vai şi amar ţie, dacă nu mergi în pelerinaj la Mccca!” „Nenorocire ţie, îi spune şi un franciscan, dacă nu te duci la Notre-Dame din Lorettc!” El însă râde de Mecca şi Lorette; dar îl ajută pe cel nevoiaş şi îl apără pe cel oropsit.
TEOLOG (THEOLOGIEN)
Am întâlnit un teolog în adevăratul sens al cuvântului, stăpânea limbile Orientului şi cunoştea, atâta cât este cu putinţă, toate ritualurile străvechi ale naţiilor. Ii cunoştea pe brahmani, pe caldeeni, pe adoratorii focului şi ai astrelor, pe sirieni sau pe egipteni la fel de bine ca pe evrei; diferitele pilde din Biblie îi erau familiare. Preţ de treizeci de ani încercase să împace Evangheliile şi să-i pună de acord pe Părinţi. A căutat să afle cu precizie când anume fusese redactat simbolul atribuit apostolilor şi cel ce poartă numele lui Atanasie; cum au apărut tainele, unele după altele; care era diferenţa dintre sinaxă şi mesa; cum s-a împărţit Biserica creştină imediat după naşterea sa în diferite ramuri şi cum le-a tratat societatea dominantă drept eretice pe toate celelalte. A cercetat în profunzime politica, care s-a amestecat întotdeauna în aceste neînţelegeri; şi a operat distincţia între politică şi înţelepciune, între orgoliul care vrea să subjuge spiritele şi dorinţa de a se lumina pe sine, între zel şi fanatism.
Dificultatea întâmpinată de mintea sa de a pune ordine în atâtea lucruri aşa de lesne confundabile şi de a aduce putină lumină în noianul de nori 1-a îndemnat de multe ori să renunţe; dar cum aceste cercetări erau o datorie pentru el, s-a consacrat lor în pofida dezgustului pe care îl rcsimţise. A ajuns într-un final să dobândească cunoştinţe ignorate de majoritatea confraţilor săi. Cu cât devenea mai savant, cu atât se îndoia mai mult de tot ce ştia. În timpul vieţii a fost îngăduitor; înainte să
moară, a mărturisit că şi-a trăit viaţa în zadar.
TOLERANŢA (TOLERANCE)
Ce este toleranţa? Este apanajul umanităţii. Suntem cu toţii plămădiţi din slăbiciune şi greşeli; cea dintâi lege a naturii ne cere să ne iertăm unii altora erorile pe care le săvârşim.
La bursa din Amsterdam, Londra, Surat sau Basra, zoroas-tricnii, brahmanii, evreii, mahomedanii, chinezii, indienii, ortodocşii, catolicii, protestanţii şi quakcrii lucrează împreună: ei nu vor ridica nicicând pumnalul unii asupra celorlalţi pentru a câştiga noi suflete întru religia lor. Atunci noi de ce ne-am măcelărit unii pe alţii aproape fără-ncetare după primul conciliu de la Niceea?
Constantin a început prin a da un edict care accepta toate religiile şi a sfârşit prin a Ie persecuta, înaintea lui au existat
HHliim unele manifestări împotriva creştinilor pentru că
începuseră să constituie un curent de opinie în stat. Romanii îngăduiau toate cultele, chiar şi pe ale evreilor şi egiptenilor, faţă de care nutreau atâta dispreţ. De ce a tolerat Roma toate aceste culte? Pentru că nici egiptenii şi nici măcar evreii nu încercau să extermine vechea religie a imperiului şi nu cutreierau mările şi uscatul pentru a atrage noi prozeliţi: tot ceea ce-i preocupa pe ei era să câştige bani; creştinii voiau însă, fără doar şi poate, ca religia lor să devină dominantă. Evreii nu-şi doreau ca statuia lui Jupiter să ajungă la Ierusalim; creştinii nu mai doreau ca ea să rămână pe Capitoliu. Sfântul Toma, de bună credinţă, mărturiseşte că împăraţii nu au fost detronaţi de creştini pentru simplul motiv că nu au putut să o facă. În opinia lor, tot pământul trebuia să fie creştin. S-au declarat aşadar duşmanii întregului pământ, până în clipa în care el avea să se convertească.
S-au duşmănit unii pe alţii în toate punctele controversei lor.
Trebuie oare ca lisus Hristos să fie socotit Dumnezeu? cei care neagă
acest lucru sunt anatemizaţi sub numele de ebio-niţi, eretici, iar aceştia, la rândul lor, îi anatemizează pe adoratorii lui lisus.
Unii vor ca toate bunurile să fie împărţite în comun, cum se spune că se obişnuia în timpul apostolilor; adversarii lor îi numesc atunci nicolaiti şi îi acuza de cele mai infame crime. Alţii care se dedau unei devoţiuni mistice sunt numiţi gnostici şi înfieraţi cu o furie oarbă.
Marcian, ridicând problema Trinităţii, este etichetat drept idolatru.
Tcrtuhan, Praxeas, Origene, Novatus, Novaţian, Sabellius sau Donatus sunt cu toţii persecutaţi de fraţii lor înainte de Constantin; şi nu apucă bine Constantin să întroneze religia creştină, că atanasienii şi euscbienii se şi desprind de ea; şi din acel moment, Biserica creştină nu a încetat, până în zilele noastre, să fie acoperită de sânge.
Evreii au fost, mărturisesc, un popor barbar. Ucideau fără milă
locuitorii te miri cărui stătuleţ, asupra căruia nu aveau mai multe drepturi decât bunăoară asupra Parisului sau Londrei. Totuşi, când Naaman se vindecă de lepră pentru că a intrat de şapte ori în apele Iordanului şi când, pentru a-şi dovedi recunoştinţa faţă de Elisei care îi destăinuise acest secret, îi spune că îl va adora, în semn de gratitudine, pe Dumnezeul evreilor, ci îşi rezervă libertatea de a-1 adora în acelaşi timp şi pe Dumnezeul regelui său; îi cere în acest sens permisiunea lui Elisei, care nu ezită să i-o acorde. Evreii îl venerau pe Dumnezeul lor; totuşi nu păreau a se mira că fiecare neam îşi are Dumnezeul său.
Socoteau că e bine că Chamos le dăduse un ţinut moabiţilor şi-ar fi fost foarte mulţumiţi dacă Dumnezeul lor le-ar fi dat şi lor unul. Lacob nu a şovăit să ia de neveste fiicele unui idolatru. Laban îşi avea Dumnezeul său, după cum lacob îşi avea şi el Dumnezeul său. Toate acestea sunt exemple de toleranţă, toleranţă manifestată de cel mai intolerant şi mai
crud popor din antichitate: 1-am imitat în furiile sale absurde, nu însă şi în privinţa indulgenţei sale.
E limpede că orice individ care persecută un alt individ, fratele său, pentru ea nu îi împărtăşeşte opinia, este un monstru. Nu există
obiecţii în acest sens. Dar cârmuirea, dar magistraţii, dar prinţii, cum vor proceda ei oare cu aceia care au un alt cult decât al lor? Dacă c vorba despre străini puternici, prinţul va face negreşit o alianţă cu ei. Francisc I, un bun catolic, se va uni cu musulmanii împotriva lui Carol Quintul, şi ci un bun catolic. Francisc I le va oferi bani luteranilor din Germania pentru a-i sprijini în revolta lor împotriva împăratului; dar, potrivit obiceiului, va începe prin a-j arde pe luterani la ci acasă. Din raţiuni politice îi plăteşte în Saxa, şi tot din raţiuni politice îi arde la Paris. Unde se va ajunge? Persecuţiile nasc prozeliţi; în curând Franţa va fi înţesată
de noi şi noi protestanţi. Mai întâi se vor lăsa spânzuraţi, după care vor spânzura şi ei la rândul lor. Vor izbucni războaie civile, apoi va veni Sfântul Bartolomcu, şi acest colţ de pe pământ va arăta mai rău decât tot ce şi-au imaginat anticii şi modernii în legătură cu infernul.
Nesăbuiţilor, voi care nu aţi fost nicicând în stare să-i aduceţi un cult pur Dumnezeului care v-a făcut! Nefericiţilor, voi care nu v-aţi lăsat nicicând călăuziţi de pilda unor învăţaţi chinezi sau parşi! Monştrilor, voi care aveţi nevoie de superstiţii, aşa cum are nevoie pipota corbului de cadavre! Vi s-a spus deja şi nu vi se va spune altceva: dacă acasă la voi veţi avea două religii, ele îşi vor tăia beregata una alteia; dacă veţi avea treizeci, vor trăi în pace. Priviţi-1 pe Marele Turc: el domneşte peste zoroastrieni, indieni, ortodocşi, nestorieni şi catolici. Cel dintâi care ar plănui să iste vreo răzmeriţă ar fi numaidecât tras în ţeapă, după care toată lumea ar trăi în pace.
