Vorbind astfel, Origene nu exprimă sentimentul sau, personal, ci relatează opinia general răspândită. Toate religiile acelor vremuri admiteau un soi de magic; se opera distincţia între magia celestă şi magia infernală, între necromanţic şi teurgie; totul ţinea de miraculos, de divinaţie şi oracol. Perşii nu negau miracolele egiptenilor, după cum nici egiptenii nu negau miracolele săvârşite de perşi; Dumnezeu nu se împotrivea faptului că cei dintâi creştini fuseseră convinşi de oracolele atribuite sibilelor şi le lăsa câteva erori nesemnificative, care nu alterau fondul religiei.
Si încă ceva absolut remarcabil: creştinii din primele două secole resimţeau oroare faţă de temple, altare şi imaginile zeilor. Cel puţin aşa mărturiseşte Origene, la numărul 374. De atunci lucrurile s-au schimbat complet, o dată cu disciplina, când Biserica a primit o formă constantă.
A patra chestiune (Quatrieme question) De-ndată ce o religie a fost stabilită legal într-un stat, tribunalele veghează să împiedice înnoirea majorităţii lucrurilor care se înfăptuiau în această religie înainte ca ca sa fie acceptată public, întemeietorii se adunaseră odinioară în taină în pofida magistraţilor; nu s-au mai permis apoi decât întrunirile publice sub ochii legii, şi orice asociaţie care nu se supune legii este interzisă. Vechea maximă spunea că c mai bine să
asculţi de Dumnezeu decât de lege; a pătruns o maximă opusă, potrivit căreia a-1 asculta pe Dumnezeu înseamnă să urmezi legile statului.
Altădată nu se vorbea decât de obsesii şi posedaţi, de ai fi zis că toţi diavolii se dczlănţuiseră pe pământ; astăzi diavolul nu-şi mai părăseşte reşedinţa. Odinioară miracolele şi prezicerile erau absolut necesare; astăzi numai sunt admise. Un individ care s-ar apuca într-o piaţă
publică să prevestească cine ştie ce calamităţi ar fi numaidecât vârât la nebuni, întemeietorii primeau în taină bani de la fideli; un om care ar strânge bani pentru a dispune de ei fără a fi autorizat de lege în această
privinţă ar fi dat pe mâna justiţiei. Prin urmare, nu ne mai servim de niciunul dintre eşafodajele care au servit la ridicarea edificiului.
A cincea chestiune (Cinquieme question)
După sfânta noastră religie, care este, neîndoielnic, singura bună, care ar fi cea mai puţin rea?
N-ar trebui să fie oare cea mai simplă'? N-ar trebui să fie oare cea care ar propovădui mai mult morala şi mai deloc dogmele? Cea care ar voi să-i facă pe oameni drepţi, fără a-i face însă absurzi? Cea care nu le-ar porunci să creadă lucruri imposibile, contradictorii, injurioase la adresa Dinivităţii şi periculoase pentru neamul omenesc, şi care nu ar cuteza să ameninţe cu pedeapsa veşnică pe oricine ar da dovada de bun-simţ? N-ar fi oare aceea care nu şi-ar sprijini credinţa pe călăi şi nu ar acoperi pământul cu sânge pentru nişte sofisme cu neputinţa de înţeles, cea în care un echivoc, un joc de cuvinte şi două-trci pretinse documente nu ar face un suveran şi un zeu dintr-un prelat adesea incestuos, dintr-un criminal şi un individ ce nu se sfieşte să recurgă la otravă? aceea care nu ar subordona regii acestui preot? aceea care nu ar propovădui decât închinarea la un Dumnezeu, venerarea justiţiei, tolerantei şi omeniei?
L A şasea chestiune (Sixieme question) S-a spus că religia păgânilor este absurdă din mai multe puncte de vedere, că este contradictorie şi periculoasă; nu i s-au imputat oare mai multe rele decât a tăcut în realitate şi mai multe neghiobii decât a propovăduit efectiv?
Căci a-1 vedea pe Jupitcr cu chip de taur, De şarpe, lebădă sau te miri ce balaur, Eu imul nu găsesc asta frumos şi nu mă miră că de bârfă
e subiect stufos.
(Prolog la Amfitrion)
DICJIONAR FILOSOFIC
Este, desigur, cât se poate de impertinent; dar să mi se arate în toată antichitatea măcar un templu dedicat Ledei împrcunându-se cu o lebădă sau cu un taur! A existat la Atena sau la Roma vreo predică care să încurajeze fetele să aducă pe lume copii cu lebedele din ogradă?
Legendele adunate şi împodobite de Ovidiu sunt oare ele o religie? Nu seamănă ele cu Legenda aurită sau cu Floarea sfinţilor de la noi? Dacă
vreun brahman sau vreun derviş ne-ar spune povestea sfintei Măria egipteanca, care, neavând cu ce să-i plătească pe corăbicrii care o aduseseră în Egipt,] e-a oferit fiecăruia dintre ei ceea ce se cheamă
favorurile sale, în chip de bani peşin, i-am spune brahmanului cu pricina: „Bunule părinte, vă înşelaţi, religia noastră nu este Legenda aurita'.
Le reproşam anticilor oracolele şi minunile lor; dacă s-ar putea întoarce în această lume şi s-ar putea număra miracolele de la Notre-Dame din Lorcttc şi cele de la Notrc-Dame din Efes, în favoarea cui s-ar înclina balanţa?
Sacrificiile de vieţi omeneşti au fost instituite Ia aproape toate popoarele, însă s-a recurs rar la ele. Nu întâlnim decât sacrificiul fiicei lui Icfta şi al regelui Agag la evrei, întrucât Isaac şi Jonaţhas nu au fost
sacrificaţi. Povestea Ifigenici nu este clar dovedită la greci; la vechii romani sacrificiile de
— F\par
vieţi omeneşti au fost foarte rare. Într-un cuvânt, religia păgână a vărsat foarte puţin sânge, în vreme ce a noastră a acoperit pământul cu sânge. A noastră este, fireşte, singura buna, singura adevărată; dar am săvârşit atâta rău prin mijlocirea ei încât, atunci când vorbim de alţii, ar trebui să ne arătam smeriţi.
A şaptea chestiune (Septieme question) Dacă un om ar vrea să insufle credinţa sa unor străini sau unor compatrioţi, n-ar trebui el oare sa recurgă la cea mai insinuantă
blândeţe şi la cea mai convingătoare moderaţie? Dacă va începe prin a spune că ceea ce va rosti el este demonstrat, se va lovi de o mulţime de increduli; dacă va îndrăzni să le spună să nu-i respingă doctrina de vreme ce ea le condamnă pasiunile, dacă le va spune ca inimile lor le-au corupt sufletele sau ca raţiunea lor este falsă şi trufaşă, atunci îi va stârni împotriva sa şi va dărâma singur ceea ce a dorit să construiască.
Daca religia pe care o vesteşte el este adevărată, va deveni ea oare şi mai adevărată datorită enervării şi insolenţei sale? Trebuie oare să te înfurii tocmai atunci când spui că trebuie să fii blând, răbdător, binevoitor, drept şi supus îndatoririlor faţă de societate? Fireşte că nu, întrucât toată lumea îţi împărtăşeşte opinia. Atunci de ce îţi ocărăşti fratele când îi predici o metafizică misterioasă? Pentru ca bunul lui simţ
îţi lezează amorul propriu. Ai orgoliul de a-i cere fratelui tău să-şi subordoneze inteligenţa inteligenţei tale; orgoliul umilit naşte furie, iar aceasta nu are altă sursă. Un bărbat ciuruit de douăzeci de gloanţe întro bătălie nu se mai înfurie. Dar un scolast rănit de refuzul cuiva de a-i da sufragiul devine mânios şi implacabil.
A opta chestiune (Huitieme question) N-ar trebui oare să operăm atent o distincţie între religia statului şi religia teologică? Religia statului cere ca imanul să tina registrele celor tăiaţi împrejur, iar preoţii sau pastorii să ţină registrele cu cei botezaţi; să existe moschei, biserici şi temple, zile consacrate rugăciunii şi odihnei, precum şi rituale stabilite de lege; ca persoanele ce săvârşesc aceste rituale să se bucure de consideraţie, nu însă şi de putere; ca ele să înveţe poporul o morală sănătoasă şi ca slujitorii legii să vegheze asupra moravurilor slujitorilor din temple. Această religie a statului nu poate nicicând să producă vreo tulburare.
Nu] a fel se întâmplă şi cu religia teologică; ea stă la baza tuturor neghiobiilor şi tuturor tulburărilor care se pot imagina; este mama fanatismului şi a discordiei civile; este duşmanul seminţiei omeneşti. Un bonz pretinde că Fo este un zeu; că a fost proorocit de fachiri; că s-a născut dintr-un elefant alb; că orice bonz poate să-1 imite pe Fo făeând nişte strâmbături. Un preot budist spune că Fo a fost un om sfânt, a cărui doctrină a fost coruptă de bonzi şi că de fapt Sammonocodom este
adevăratul zeu. După sute de argumente şi contradicţii, cele doua facţiuni hotărăsc să-i supună problema lui dalai-lama, care locuieşte la o depărtare de trei sute de leghe şi care este nemuritor şi chiar infailibil.
Cele două facţiuni trimit o solie solemnă. Potrivit obiceiului său divin, dalai-lama începe prin a le oferi scaunul său găurit.
Cele două secte rivale îl primesc mai întâi cu acelaşi respect, îl pun să se usuce la soare şi îl prind în mătănii pe care le sărută cu pioşenie; dar de-ndată ce dalai-lama şi sfatul său au deliberat în numele lui Fo, iată că partidul condamnat aruncă şiragul de mătănii în nasul semizeului şi vrea să-i aplice o sută de lovituri de curea. Celălalt partid îşi apără lama, de Ia care a primit terenuri mănoase; şi se bat aşa vreme îndelungată; iar când obosesc să se tot extermine, asasineze şi să se otrăvească unii pe alţii, continuă adresându-şi cuvinte grele; dalai-lama râde de toate acestea; şi îşi distribuie din nou scaunul găurit oricui ar dori să primească dejecţiile bunului părinte lama.
YOLTAIRE
ÎNVIERE (RESURRECTION)
Se povesteşte că egiptenii nu şi-au construit piramidele decât pentru a face din ele morminte, şi că trupurile lor îmbălsămate şi pe dinăuntru şi pe dinafară aşteptau ca sufletele lor să vină să le readucă la viaţă la capătul a o mic de ani. Dar dacă trupurile lor urmau să învieze, de ce prima operaţie a spiţerilor era aceea de a le găuri craniul cu un cârlig şi de a le extrage creierul? Ideea de a renaşte fără creier atrage presupunerea (dacă ne e îngăduit să folosim acest cuvânt) că egiptenii nu aveau creier nici în timpul vieţii; trebuie însă luat în considerare faptul că cei mai mulţi antici credeau că sufletul se află în piept. şi de ce-ar fi sufletul mai curând în piept decât în oricare alt loc? Pentru că, într-adevăr, atunci când ue încearcă nişte sentimente mai puternice, simţim în regiunea inimii un soi de dilatare sau de strângere, fapt care a lăsat să
se creadă că acolo era sălaşul sufletului. Acest suflet era ceva aerian; era o figurina uşoară, care se plimba şi ea pe unde putea, până ce îşi regăsea trupul.
Credinţa în înviere este mult mai veche decât timpurile istorice.
Atalida, fiica lui Mercur, putea să moară şi să renască ori de câte ori voia; Esculap i-a redat viaţa lui Hipolit, iar Hcrcule, Alcestei; Pelops, după ce a fost sfârtecat în bucăţele de tatăl său, a fost înviat de zei.
Platon povesteşte că Hercs a revenit la viaţă, însă doar pentru cincisprezece zile.
