Dimpotrivă, eu îndrăznesc să cred că oamenii au început prin a recunoaşte un singur Dumnezeu, urmând ca slăbiciunea omenească să
adopte, mai târziu, mai mulţi zei; şi iată cum văd cu lucrurile.
Este de netăgăduit faptul că au existat mai întâi mici târ-guşoare, înainte de a se construi oraşe mari, şi că oamenii au fost împărţiţi în mici republici, înainte de a se grupa în mari imperii. E cât se poate de normal ca un târguşor, speriat de trăsnet, mâhnit de pierderea recoltelor sale, maltratat de târgul vecin, simţindu-şi în fiecare zi slăbiciunea şi simţind pretutindeni o putere invizibilă, c normal, aşadar, ca el să-şi fi spus:
„Există o fiinţă mai presus de noi, care ne face deopotrivă bine şi rău”.
Mi se pare cu neputinţă ca el sa fi spus: „Există două puteri”. De ce-ar fi fost mai multe? în orice domeniu, se trece de la simplu Ja complex şi se revine în fina] la simplu, datorită unor lumini superioare.
Acesta este demersul spiritului omenesc.
Care să fi fost această fiinţă invocată la începuturi? Să fi fost soarele? să fi fost luna? N-aş prea crede. Să examinăm un pic cum se petrec lucrurile la copii; ei se aseamănă destul de mult cu oamenii ignoranţi. Ei nu sunt frapaţi nici de frumuseţea, nici de utilitatea astrului care animă natura, nici de ajutorul pe care ni-1 dă luna, nici de variaţiile sale regulate; copiii nu se gândesc la toate astea, sunt mult
prea obişnuiţi cu aceste aspecte. Nu adorăm, nu invocăm şi nu vrem să
îmbunăm decât acel ceva de care ne temem; toţi copiii privesc cerul cu indiferenţă; dar ia să se apuce tunetul să bubuie, că şi încep să tremure şi se duc numaidecât să se ascundă. Neîndoielnic, cei dintâi oameni au procedat şi ei la fel. Doar anumiţi filosofi au remarcat mersul astrelor şi au făcut în aşa fel încât ele să fie admirate şi adorate; însă simplii cultivatori ai pământului nu erau destul de luminaţi şi cunoscători pentru a îmbrăţişa o eroare atât de nobilă.
Prin urmare, un sat s-a mărginit a spune: „Există o putere care tună, care trimite grindină asupra noastră şi care face să ne moară
pruncii: să o îmbunăm; dar cum sa o îmbunăm? Constatăm că am reuşit să domolim mânia oamenilor furioşi cu ajutorul unor mici cadouri; să-i oferim aşadar şi acestei puteri niscaiva daruri. Trebuie să-i dăm, negreşit, şi un nume. Primul care apare este acela de şef, de stăpân, de domn; şi iată că această forţă este numita Domnul, Probabil că acesta este motivul pentru care primii egipteni şi-au numit zeul Knef, sirienii, Adonai, popoarele vecine lor, Baal sau Bel sau Melch sau Moloch, iar sciţii, Pape: toate aceste cuvinte semnifică senior, stăpân.
Aşa se explică faptul că în momentul descoperirii Americii ea era împărţită într-o multitudine de neamuri mici, fiecare avându-şi zeul ocrotitor. Chiar mexicanii sau peruanii, care erau nişte naţii mari, nu aveau decât un singur zeu: unii îl adorau pe Manko Kapac, iar ceilalţi îl adorau pe zeul războiului. Mexicanii îi dăduseră războinicului lor zeu numele de VitzHputzli, aşa cum evreii îşi numiseră dumnezeul Savaot.
Nu datorită unei raţiuni superioare şi cultivate au început popoarele, în ansamblul lor, prin a recunoaşte o singură divinitate. Daca ar fi fost nişte filosofi, aceşti oameni ar fi adorat un zeu al întregii naturi, şi nicidecum zeul unui cătun; ar fi examinat legăturile infinite dintre toate fiinţele, legături care dovedesc existenţa unei fiinţe creatoare şi conservatoare; dar ei nu au examinat nimic, ei au simţit. Slaba noastră
înţelegere reprezintă, totuşi, un progres; fiecare orăşel îşi simţea slăbiciunea şi nevoia de a avea un ocrotitor puternic, îşi închipuia că
această fiinţă protectoare locuia în pădurea din apropiere, în munţi sau în văzduh. Nu avea în minte decât o singură fiinţă protectoare, întrucât orăşelul însuşi nu avea decât o singură căpetenie în război, îşi imagina că această fiinţă avea un trup, căci îi era cu neputinţă să şi-o reprezinte altfel. Nici n-ar fi conceput ca târguşorul vecin să nu aibă şi el un zeu al său. Iată de ce le-a spus lefta locuitorilor din Moab: „Posedaţi în mod legitim ceea ce zeul vostru Chamos v-a ajutat să cuceriţi; trebuie să ne lăsaţi să ne bucurăm de ce ne-a dăruit zeul nostru prin victoriile sale”.
Acest discurs, rostit de un străin altor străini, este într-a-devar extraordinar. Evreii şi moabiţii îi deposedaseră pe băştinaşii din acel ţinut; atât unii cât şi ceilalţi nu aveau alt drept decât dreptul pe care ţi-1
dă forţa, iar primii le spun celorlalţi: „Zeul vostru v-a ocrotit în uzurparea
voastră, înduraţi acum ca zeul nostru să ne ocrotească în uzurparea noastră”.
Ieremia şi Amos se întreabă amândoi „ce motiv a avut zeul Malchom să pună stăpânire pe ţinutul Gad”. Aceste pasaje dovedesc cât se poate de limpede faptul că antichitatea atribuia fiecărui ţinut un zeu protector. Urme ale acestei teologii se regăsesc şi la Homer.
E firesc ca o dată ce imaginaţia oamenilor a început sa se înfierbânte, iar spiritul lor a dobândit ceva cunoştinţe confuze, ei să-şi fi înmulţit repede numărul zeilor şi să atribuie protectori elementelor, mărilor, pădurilor, fântânilor sau câmpurilor. Cu cât vor fi cercetat mai mult astrele, cu atât vor fi nutrit mai multă admiraţie. Cum să nu adori soarele când adori divinitatea unui pârâu? O dată făcut primul pas, pământul se acoperă numaidecât de zei; şi se coboară aşa de la astre până la pisici şi cepe.
Trebuie totuşi ca raţiunea să se perfecţioneze; timpul formează
treptat filosofi care înţeleg că nici cepele, nici pisicile, nici chiar astrele nu au făcut ordinea naturii. Toţi filosofii babilonieni, perşi, egipteni, sciţi, greci şi romani au admis un Dumnezeu suprem, care răspândeşte şi răzbună.
La început ei nu îşi împărtăşesc gândurile poporului; întrucât oricine ar fi vorbit de rău cepele şi pisicile dinaintea bătrânelor şi preoţilor ar fi fost lapidat; oricine le-ar fi reproşat anumitor egipteni că-şi mănâncă zeii ar fi fost el însuşi mâncat, aşa cum relatează Juvenal că un egiptean a fost ucis şi mâncat crud, în urma unei dispute.
Atunci cum s-a procedat? Orfeu şi alţii ca el au creat mistere, pe care iniţiaţii se jura cu tărie că nu le vor dezvălui, iar cel dintâi mister de acest gen este tocmai adorarea unui singur Dumnezeu. Acest mare adevăr se răspândeşte pe jumătate din cuprinsul pământului; numărul celor iniţiaţi devine uriaş. E drept însă că vechea religie continuă să
existe; dar cum ea nu este contrară dogmei unităţii lui Dumnezeu, este lăsată aşadar să trăiască. La urma urmei de ce-ar fi abolită? Romanii recunoşteau un Deus optimus maximus; grecii îl aveau şi ei pe Zeus, Dumnezeul suprem. Toate celelalte divinităţi nu sunt decât nişte creaturi intermediare: eroii şi împăraţii sunt aşezaţi în rândul zeilor, adică al celor preafericiţi; totuşi e limpede că Claudius, Octavian, Tibcriu sau Caligula nu sunt câtuşi de puţin consideraţi drept creatorii cerului şi ai pământului.
Într-un cuvânt, pare de netăgăduit faptul ca, în timpul lui Augustus, toţi cei care aveau o religie recunoşteau un Dumnezeu superior şi veşnic, şi mai multe ordine de zei secundari, al căror cult a fost ulterior numit idolatrie.
Legile evreilor nu favorizaseră nicicând idolatria; căci, deşi ei îi recunoşteau pe malakhim, îngerii, fiinţe celeste de un rang inferior, legea lor nu le poruncea sa le dedice acestor divinităţi secundare vreun cult. Ei
adorau îngerii, e adevărat, adică se prosternau când vedeau vreunul, dar cum acest lucru nu se întâmpla prea des, nu exista nici ceremonial, nici cult special instituit pentru ei. Heruvimii din arcă nu au primit omagii. E
cert că evreii, cel puţin după Alexandru, au adorat în mod deschis un singur Dumnezeu, aşa cum mulţimea nenumărată a iniţiaţilor îl adora în taină în misterele sale.
A treia chestiune (Troisieme question) Religia creştină s-a născut în aceste timpuri în care cultul unui Dumnezeu suprem era universal răspândit printre toţi înţelepţii din Asia, Europa şi Africa.
Platonismul a ajutat mult la înţelegerea dogmelor sale. Logos, care la Platon semnificase înţelepciune, raţiunea Fiinţei supreme, a devenit la noi Cuvânt, şi o a doua fiinţă a lui Dumnezeu. O metafizică profundă şi mai presus de capacitatea de înţelegere a omului a devenit un sanctuar inaccesibil care a învăluit religia.
Nu vom repeta aici cum a fost declarată Măria drept mama lui Dumnezeu, cum s-a stabilit consubstanţialitatea Tatălui şi a Cuvântului, şi întruparea Pneumei, organ divin al divinului Logos, două naturi şi două voinţe ce purced din ipostază, şi, în sfârşit, mâncarea supremă, sufletul şi trupul hrănite din mădularele şi sângele Omului-Dumnezeu, adorat şi mâncat sub formă de pâine, văzul de ochi, simţit de gust şi totuşi necuprins. Toate preceptele au fost sublime.
Încă din veacul al doilea, oamenii au început să-i alunge pe demoni rostind numele lui lisus; odinioară îi alungaseră cu numele lui lehova sau Ihaho; sfântul Matei relatează că, spunând duşmanii lui lisus că el îi alunga pe demoni în numele prinţului demonilor, el le-a răspuns: „Dacă
eu îi alung pe demoni cu Bclzcbut, arunci cu cine îi alungă copiii voştri?”
Nu ştim când anume 1-au recunoscut evreii pe Belzsbut drept prinţ al demonilor, acesta fiind un zeu străin; ştim însă (ne-o spune chiar Josefus) că existau la Ierusalim exorcişti însărcinaţi să alunge demonii din trupurile celor posedaţi, adică ai oamenilor loviţi de boli ciudate, care pe aproape întreg pământul erau atribuite în acele vremuri unor duhuri răufăcătoare.
Demonii erau aşadar alungaţi prin rostirea cu-adevărat corectă a numelui lui lehova, rostire astăzi pierdută, dar şi cu ajutorul altor ceremonii, astăzi uitate.
Această exorcizare prin rostirea numelui lui lehova sau a altor nume ale lui Dumnezeu se practica încă în primele secole ale Bisericii.
Origene, în disputa cu Celsus, la numărul 262, îi spune: „Dacă, invocându-1 pe Dumnezeu sau jurând pe el, îl numim Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi lacob, vom produce oarece efect cu aceste nume, a căror natură şi a căror forţă sunt atât de puternice încât demonii se supun celor care Ic pronunţă; dar dacă îl invocăm cu un alt nume, de pildă Dumnezeu al mării învolburate sau uzurpator, atunci aceste vorbe
nu vor avea nici o virtute. Numele lui Israel tradus în greceşte uu va putea săvârşi nimic; pronunţaţi-1 însă în ebraică, împreună cu celelalte cuvinte cerute şi veţi obţine negreşit efectul dorit”.
Acelaşi Origene, la numărul XIX, face nişte afirmaţii absolut remarcabile: „Există nume înzestrate în mod natural cu virtuţi, precum acele cuvinte de care se servesc înţelepţii egiptenilor, magii din Pcrsia şi brahmanii din India. Ceea ce numim magie nu este o artă deşartă şi iluzorie, după cum pretind stoicii şi epicurienii: nici numele Savaot, nici Adonai nu au fost făcute pentru fiinţe create; ele aparţin însă unei teologii misterioase care este legată de Creator; aşa se explică virtuţile acestor nume atunci când sunt aşezate şi rostite potrivit regulilor etc.”
