TOLERANŢA (TOLERANCE)

Ce este toleranţa? Este apanajul umanităţii. Suntem cu toţii plămădiţi din slăbiciune şi greşeli; cea dintâi lege a naturii ne cere să ne iertăm unii altora erorile pe care le săvârşim.

La bursa din Amsterdam, Londra, Surat sau Basra, zoroas-tricnii, brahmanii, evreii, mahomedanii, chinezii, indienii, ortodocşii, catolicii, protestanţii şi quakcrii lucrează împreună: ei nu vor ridica nicicând pumnalul unii asupra celorlalţi pentru a câştiga noi suflete întru religia lor. Atunci noi de ce ne-am măcelărit unii pe alţii aproape fără-ncetare după primul conciliu de la Niceea?

Constantin a început prin a da un edict care accepta toate religiile şi a sfârşit prin a Ie persecuta, înaintea lui au existat

HHliim unele manifestări împotriva creştinilor pentru că

începuseră să constituie un curent de opinie în stat. Romanii îngăduiau toate cultele, chiar şi pe ale evreilor şi egiptenilor, faţă de care nutreau atâta dispreţ. De ce a tolerat Roma toate aceste culte? Pentru că nici egiptenii şi nici măcar evreii nu încercau să extermine vechea religie a imperiului şi nu cutreierau mările şi uscatul pentru a atrage noi prozeliţi: tot ceea ce-i preocupa pe ei era să câştige bani; creştinii voiau însă, fără doar şi poate, ca religia lor să devină dominantă. Evreii nu-şi doreau ca statuia lui Jupiter să ajungă la Ierusalim; creştinii nu mai doreau ca ea să rămână pe Capitoliu. Sfântul Toma, de bună credinţă, mărturiseşte că împăraţii nu au fost detronaţi de creştini pentru simplul motiv că nu au putut să o facă. În opinia lor, tot pământul trebuia să fie creştin. S-au declarat aşadar duşmanii întregului pământ, până în clipa în care el avea să se convertească.

S-au duşmănit unii pe alţii în toate punctele controversei lor.

Trebuie oare ca lisus Hristos să fie socotit Dumnezeu? cei care neagă

acest lucru sunt anatemizaţi sub numele de ebio-niţi, eretici, iar aceştia, la rândul lor, îi anatemizează pe adoratorii lui lisus.

Unii vor ca toate bunurile să fie împărţite în comun, cum se spune că se obişnuia în timpul apostolilor; adversarii lor îi numesc atunci nicolaiti şi îi acuza de cele mai infame crime. Alţii care se dedau unei devoţiuni mistice sunt numiţi gnostici şi înfieraţi cu o furie oarbă.

Marcian, ridicând problema Trinităţii, este etichetat drept idolatru.

Tcrtuhan, Praxeas, Origene, Novatus, Novaţian, Sabellius sau Donatus sunt cu toţii persecutaţi de fraţii lor înainte de Constantin; şi nu apucă bine Constantin să întroneze religia creştină, că atanasienii şi euscbienii se şi desprind de ea; şi din acel moment, Biserica creştină nu a încetat, până în zilele noastre, să fie acoperită de sânge.

Evreii au fost, mărturisesc, un popor barbar. Ucideau fără milă

locuitorii te miri cărui stătuleţ, asupra căruia nu aveau mai multe drepturi decât bunăoară asupra Parisului sau Londrei. Totuşi, când Naaman se vindecă de lepră pentru că a intrat de şapte ori în apele Iordanului şi când, pentru a-şi dovedi recunoştinţa faţă de Elisei care îi destăinuise acest secret, îi spune că îl va adora, în semn de gratitudine, pe Dumnezeul evreilor, ci îşi rezervă libertatea de a-1 adora în acelaşi timp şi pe Dumnezeul regelui său; îi cere în acest sens permisiunea lui Elisei, care nu ezită să i-o acorde. Evreii îl venerau pe Dumnezeul lor; totuşi nu păreau a se mira că fiecare neam îşi are Dumnezeul său.

Socoteau că e bine că Chamos le dăduse un ţinut moabiţilor şi-ar fi fost foarte mulţumiţi dacă Dumnezeul lor le-ar fi dat şi lor unul. Lacob nu a şovăit să ia de neveste fiicele unui idolatru. Laban îşi avea Dumnezeul său, după cum lacob îşi avea şi el Dumnezeul său. Toate acestea sunt exemple de toleranţă, toleranţă manifestată de cel mai intolerant şi mai

crud popor din antichitate: 1-am imitat în furiile sale absurde, nu însă şi în privinţa indulgenţei sale.

E limpede că orice individ care persecută un alt individ, fratele său, pentru ea nu îi împărtăşeşte opinia, este un monstru. Nu există

obiecţii în acest sens. Dar cârmuirea, dar magistraţii, dar prinţii, cum vor proceda ei oare cu aceia care au un alt cult decât al lor? Dacă c vorba despre străini puternici, prinţul va face negreşit o alianţă cu ei. Francisc I, un bun catolic, se va uni cu musulmanii împotriva lui Carol Quintul, şi ci un bun catolic. Francisc I le va oferi bani luteranilor din Germania pentru a-i sprijini în revolta lor împotriva împăratului; dar, potrivit obiceiului, va începe prin a-j arde pe luterani la ci acasă. Din raţiuni politice îi plăteşte în Saxa, şi tot din raţiuni politice îi arde la Paris. Unde se va ajunge? Persecuţiile nasc prozeliţi; în curând Franţa va fi înţesată

de noi şi noi protestanţi. Mai întâi se vor lăsa spânzuraţi, după care vor spânzura şi ei la rândul lor. Vor izbucni războaie civile, apoi va veni Sfântul Bartolomcu, şi acest colţ de pe pământ va arăta mai rău decât tot ce şi-au imaginat anticii şi modernii în legătură cu infernul.

Nesăbuiţilor, voi care nu aţi fost nicicând în stare să-i aduceţi un cult pur Dumnezeului care v-a făcut! Nefericiţilor, voi care nu v-aţi lăsat nicicând călăuziţi de pilda unor învăţaţi chinezi sau parşi! Monştrilor, voi care aveţi nevoie de superstiţii, aşa cum are nevoie pipota corbului de cadavre! Vi s-a spus deja şi nu vi se va spune altceva: dacă acasă la voi veţi avea două religii, ele îşi vor tăia beregata una alteia; dacă veţi avea treizeci, vor trăi în pace. Priviţi-1 pe Marele Turc: el domneşte peste zoroastrieni, indieni, ortodocşi, nestorieni şi catolici. Cel dintâi care ar plănui să iste vreo răzmeriţă ar fi numaidecât tras în ţeapă, după care toată lumea ar trăi în pace.

II

Dintre toate religiile, religia creştină este, neîndoielnic, cea care ar trebui să insufle cea mai mare toleranţă, deşi până acum creştinii s-au arătat cei mai intoleranţi dintre toţi oamenii.

Lisus, născut în sărăcie şi umilinţă, la fel ca fraţii săi, nu a practicat niciodată arta scrisului. Evreii aveau deja o lege stabilită până

în cele mai mărunte detalii, iar noi nu avem nici măcar un singur rând scris de mâna lui lisus. Apostolii s-au destrămat din multe puncte de vedere. Sfântul Petru şi sfântul Barnabas mâncau soiuri de carne interzisă, împreună cu noii creştini venetici, dar se abţineau dinaintea creştinilor evrei. Sfântul Pa vel le reproşa această purtare, acelaşi sfânt Pavel fariseu, discipol al fariseului Gămăliei, acelaşi sfânt Pavel care îi prigonise aprig pe creştini, şi care, despărţindu-se de Gămăliei a trecut el însuşi la creştinism, ei bine, acelaşi sfânt Pavel s-a dus totuşi sa aducă

jerfa în templul din Ierusalim, şi asta chiar în timpul apostolatului său.

Preţ de opt zile s-a supus tuturor ceremoniilor legii iudaice, la care de fapt renunţase; a adăugat chiar devoţiuni şi purificări din belşug; a

ascultat pe deplin legea iudaică. Cel mai mare apostol al creştinilor a înfăptuit preţ de opt zile aceleaşi lucruri pentru care oamenii sunt condamnaţi la mg în cea mai mare parte a lumii creştine.

Theuda şi Iuda au pretins a fi mesii înainte de lisus. Dosi-theu, Simion şi Menandru au pretins a fi mesii după lisus. Încă din primul secol al Bisericii şi înainte chiar ca numele de creştin să fie cunoscut, existau deja vreo douăzeci de secte în ludeea.

Gnosticii contemplativi, dositeenii sau cerintienii apăruseră înainte ca discipolii lui lisus să-şi fi luat numele de creştini. Au apărut apoi treizeci de Evanghelii, fiecare aparţinând unei secte distincte; şi încă de la sfârşitul primului veac putem număra treizeci de secte de creştini în Asia Mică, în Siria, Ia Alexandria şi chiar la Roma.

Toate aceste secte, dispreţuite de guvernul roman, şi ascunse în cotloanele lor, se persecutau unele pe altele în catacombele unde îşi târau existenţa; îşi adresau reciproc injurii; e tot ce erau în stare să facă

în abjecţia lor: aproape toate erau alcătuite din drojdia societăţii.

Când, în sfârşit, unii creştini au îmbrăţişat dogmele lui Pla-ton şi au introdus un strop de filosofic în religia lor, dcspăr-ţind-o de cea evreiască, au devenit ceva mai însemnaţi, dar în continuare divizaţi în mai multe secte, fără ca să existe un singur ceas măcar în care Biserica creştină să fie unită. Ea a luat naştere în mijlocul diviziunii evreilor, samaritenilor, fariseilor, saduceilor, esenienilor, iudaiţilor, discipolilor lui loan şi tămăduitorilor. S-a divizat încă din leagăn şi a rămas dezbinată

chiar în persecuţiile îndurate sub primii împăraţi romani.

Un martir era adesea privit de fraţii săi ca un apostat, iar creştinul carpocraţian îşi dădea sufletul sub paloşul călăilor romani, excomunicat de creştinul ebionit, ebionitul fiind ci însuşi anatemizat de sabelian.

Această cumplită discordie care dăinuie de atâta amar de secole este o lecţie evidentă că trebuie să ne iertăm unii altora greşelile; discordia este răul cel mare al omenirii, iar toleranţa este singurul ci leac.

Nimeni nu se îndoieşte de acest adevăr, fie că el este cercetat cu sânge rece într-un cabinet de studiu, fie că este dezbătut în linişte cu prietenii. Atunci oare de ce aceiaşi oameni, care în particular admit indulgenţa, dreptatea şi facerea de bine, se ridică în public cu atâta înverşunare împotriva acestor virtuţi? De ce? pentru că interesul este dumnezeul lor şi sunt în stare să sacrifice orice în numele acestui monstru pe care îl adoră.

Posed o demnitate şi o putere care mi-au fost dăruite de ignoranţă

şi credulitate; calc în picioare capetele celor prosternaţi dinaintea mea: dacă se ridică şi mă privesc drept în ochi sunt pierdut; trebuie să-i ţin aşadar înlănţuiţi de pământ cu fiare grele.

Aşa au gândit oameni cărora secolele de fanatism Ic-au dat puterea. Ei au în subordinea lor alţi oameni puternici, iar aceştia, la

rândul lor, alţii, şi se îmbogăţesc cu toţii din leşurile celor săraci, se îngraşă cu sângele lor şi îşi bat joc de prostia lor. Cu toţii detestă

toleranţa, aşa după cum partizanii îmbogăţiţi pe seama poporului se tem să dea socoteală, iar tiranii se sperie când aud cuvântul libertate. Şi, culmea culmilor, tocmesc fanatici care strigă cât îi ţin puterile: Respectaţi absurdităţile stăpânului meu, tremuraţi, plătiţi şi ţineţi-vă

gura!”

Aşa s-au petrecut lucrurile pe o bucată destul de întinsă a pământului; iar acum când atâtea secte se clatină sub puterea lor, cum vom proceda oare cu ele? E bine ştiut faptul că orice sectă este o mare greşeală; nu există secte printre geometri, algebrişti sau aritmeticieni, întrucât toate propoziţiile din geometrie, algebră şi aritmetică sunt adevărate, în toate celelalte ştiinţe există riscul de a te înşela. Care teolog tomist sau sco-tist ar îndrăzni să afirme cu tărie că este absolut sigur de lucrarea sa?

Daca există cu adevărat o sectă care să o amintească pe cea a primilor creştini, atunci această sectă este, fără îndoială, a quakerilor.

Nimeni nu se asemuieşte cu apostolii mai mult decât ei. Apostolii primeau spiritul, iar quakerii primesc şi ci spiritul. Apostolii şi discipolii vorbeau câte trei sau patru deodată în adunare la etajul al treilea, iar quakerii procedează la fel, însă la parter. Potrivit sfântului Pavel, femeilor le era permis să predice, şi potrivit aceluiaşi sfânt Pavel acest lucru le era interzis; femeile quakerilor predică, în virtutea primei permisiuni.

Apostolii şi discipolii jurau prin da şi prin nu, iar quakerii jură şi ei la fel.

Nu exista nici o diferenţă în demnităţi şi podoabe între apostoli şi discipoli; quakerii nu au nasturi la mâneci şi sunt cu toţii îmbrăcaţi în acelaşi fel.

Lisus Hristos nu 1-a botezat pe niciunul dintre apostolii săi; quakerii nu sunt nici ei botezaţi.

Am putea împinge asemănările şi mai departe; am putea, de asemenea, arăta cât de mult diferă religia creştină de astăzi de religia pe care a propovăduit-o lisus. Lisus a fost evreu, iar noi nu suntem evrei.

Lisus s-a ferit să mănânce carne de porc, întrucât porcul este murdar, precum şi carne de iepure, întrucât acesta rumegă şi nu are laba despicată; noi însă mâncăm din belşug carne de porc, pentru că noi nu îl socotim murdar, precum şi carne de iepure, care are laba despicată şi nu rumegă.