Cât este de josnic să fii ipocrit! dar să fii şi ipocrit şi rău, Doamne, ce oroare! N-au existat nicicând ipocriţi în vechea Roma, care ne socotea şi pe noi o mică parte a supuşilor săi. Existau şarlatani, ce-i drept, însă
nu ipocriţi în materie de religie, care sunt cea mai laşă şi mai crudă
dintre toate speciile de ipocriţi. De ce nu îi întâlnim şi în Anglia şi cum se face că în Franţa ei încă mişună pretutindeni? Filosofi, v-ar fi foarte uşor să rezolvaţi această problemă.
PETRU (PIERRE) în italiană, PIERO sau PIETRO, în spaniolă, PEDRO; în latină, PETRUS; în greacă, PETROS; în ebraică, CEPHA.
De ce oare succesorii lui Petru au atâta putere în Occident şi deloc, în Orient? E ca şi cum te-ai întreba de ce episcopii de Wurtzburg şi
Salzburg şi-au atribuit drepturi de regi în epocile de anarhie, în vreme ce episcopii greci au rămas întotdeauna supuşi. Timpul, ocazia şi ambiţia unora, precum şi slăbiciunea altora, au făcut şi vor face totul în această
lume.
Anarhiei i s-a alăturat opinia, iar opinia este regina oamenilor.
Asta nu înseamnă însă că ei au o opinie bine definită, ci pur şi simplu înşiruie cuvinte pe post de opinii.
I
Se menţionează în Evanghelie că lisus i-a spus lui Petru: „Iţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”. Partizanii episcopului Romei au susţinut, prin secolul al unsprezecelea, că acela care dă cel mai mult dă de fapt cel mai puţin; că cerurile înconjoară pământul şi că Petru, având cheile conţinătorului, avea, de asemenea, şi cheile conţinutului. Dacă prin ceruri înţelegem toate stelele şi toate planetele, este evident, potrivit lui Thomasius, că acele chei date lui Simon Barjone, supranumit Petru, erau un soi de şperaclu. Iar dacă prin ceruri înţelegem văzduhul, atmosfera, eterul, spaţiul unde se învârt planetele, atunci, potrivit lui Mcrsius, nu există lăcătuş care să poată face o cheie-pentru astfel de porţi.
În Palestina cheile arătau ca nişte piroane din lemn, care se legau cu o curea. Lisus îi spune lui Barjone: „Ceea ce vei lega pe pământ va fi legat şi în cer”. Teologii papei au tras de aici concluzia că papii primiseră
dreptul de a lega şi de a dezlega popoarele de legământul de credinţă
făcut regilor lor şi de a dispune după bunul lor plac de toate regatele.
Straşnică concluzie! în cadrul stărilor generale din Franţa anului 1302, comunele i-au spus regelui următoarele în petiţia pe care i-au adresat-o:
„Bonifaciu VIII este un b. Care crede că Dumnezeu leagă şi întemniţează
în ceruri ceea ce Bonifaciu leagă pe pământ”. Un vestit luteran din Germania (pasămite Me-lanchton) nu se împăca cu ideca că lisus i-ar fi spus lui Simon Barjone, Cepha sau Ccphas: „Tu eşti Petru şi pe această
piatră îmi voi clădi Biserica”. Omul nostru nu putea concepe că
Dumnezeu a putut folosi un asemenea joc de cuvinte, de un haz extraordinar, şi că puterea papei s-a întemeiat pe o asemenea glumă.
Se consideră că Petru a fost episcopul Romei; ori este bine ştiut faptul ca în acele vremuri, şi mult după aceea, nu a existat nici un episcopat ca atare. Societatea creştină nu s-a conturat decât la sfârşitul secolului al doilea.
Se prea poate ca Petru să fi călătorit la Roma; se prea poate, de asemenea, ca el sa fi fost răstignit cu capul în jos, deşi nu se obişnuia aşa ceva; nu există însă nici o dovadă în acest sens. Avem o scrisoare cu numele lui, în care ci spune că se află la Babilon: nişte canonici foarte judicioşi au pretins că prin Babilon trebuie sa înţelegem, de fapt, Roma.
Prin urmare, presupunând că el ar fi datat din Roma, am putea conchide
că scrisoarea fusese redactată în Babilon. Mult timp s-au tras astfel de concluzii şi aşa a fost guvernată lumea.
A existat un om sfânt care a plătit scump un beneficiu la Roma, care se cheamă o simonie; întrebat dacă credea că Si-mon Petru fusese acolo, el a răspuns: „Nu ştiu daca Petru a fost, dar sunt sigur de Simon”.
În ceea ce priveşte persoana lui Petru, trebuie mărturisit faptul că
Pavcl nu a fost singurul care a scandalizat prin purtarea sa; i s-a opus rezistenţă pe faţă, lui şi succesorilor lui. Pavcl îi reproşa dur că se înfrupta din cărnuri interzise, adică porc, caltaboş, iepure, anghile, ixion şi grifon; Petru se apăra spunând că văzuse cerul deschizându-sc în jurul orei şase, o uriaşă faţă de masă coborând din cele patru colţuri ale cerului, toată plină eu anghile, patrupede şi păsări, şi o voce de înger strigându-i: „Ucideţi şi mâncaţi!” Pasămite c vorba despre aceeaşi voce care le-a strigat atâtor pontifi: Ucideţi tot şi înfruptaţi-vă din sudoarea poporului”, spunea Wollaston.
Casaubon nu putea aproba purtarea lui Petru fată de bunul Anania şi Safira, femeia lui. Cu ce drept, spunea Casaubon, un evreu, sclav al romanilor, le poruncea sau îngăduia ca toţi aceia care vor crede în lisus să-şi vândă averile şi să aştearnă banii la picioarele sale? Dacă
un anabaptist din Londra le-ar cere fraţilor săi să aşeze la picioarele sale toţi banii agonisiţi de aceştia, n-ar fi el oare numaidecât arestat şi trimis la Ty-burn, socotit vinovat de instigare la răzmeriţă sau tâlhărie? Nu este oare îngrozitor să-1 ucizi pe Anania pentru că, după ce şi-a vândut averea şi i-a oferit banii lui Petru, şi-a oprit şi el, dosindu-i, câţiva bănuţi pentru nevoile sale şi ale femeii sale? Imediat după ce Anania şi-a dat sufletul, a apărut şi nevasta lui. Petru, în loc să o prevină milos că
tocmai i-a ucis soţul, pentru că păstrase câţiva oboli, şi să îi spună să
aibă grijă de fiinţa ei, o atrage şi pe ea în cursă. O iscodeşte dacă
bărbatul le dăduse toţi banii sfinţilor. Femeia răspunde că da şi moare pe loc. Dură treabă.
Coringius se întreabă de ce Petru, care îi ucidea astfel pe cei care îi dădeau de pomană, nu i-a ucis mai degrabă pe toţi savanţii care 1-au trimis la moarte pe lisus Hristos şi care au poruncit în mai multe rânduri să fie el însuşi biciuit? Vai, Petru! Omori doi creştini care ţi-au dat de pomană şi îi laşi să trăiască pe aceia care 1-au răstignit pe Dumne7eul tău!
Pesemne Coringius nu se găsea într-o ţară a inchiziţiei când îşi punea aceste întrebări îndrăzneţe, în legătură cu Petru, Erasmus remarca un lucru tare ciudat: şeful religiei creştine şi-a început apostolatul prin a se lepăda de lisus Hristos, iar cel dintâi pontif al evreilor şi-a început misiunea prin a construi un viţel din aur şi prin a se închina lui.
Oricum, Petru ne este zugrăvit ca un sărac care îi catehiza pe săraci. Seamănă cu acei fondatori de ordine, care au trăit într-o sărăcie extremă şi ai căror urmaşi au devenit mari seniori.
Papa, succesorul Iui Petru, a câştigat şi a pierdut, rând pe rând; i-au mai rămas totuşi în jur de cincizeci de milioane de oameni pe pământ, supuşi legilor lui din mai multe puncte de vedere, başca supuşii imediaţi.
A-ţi alege un stăpân care se află la trei-patru sute de leghe de casa ta; a gândi numai după ce acest om a părut că gândeşte; a nu îndrăzni să judeci un proces între câţiva cetăţeni de-ai tăi decât prin mijlocirea unor comisionari numiţi de acest străin; a nu cuteza să intri în posesia câmpurilor şi viilor obţinute de la propriul tău rege decât după ce i-ai plătit acestui stăpân străin o sumă considerabilă; a viola legile ţării tale, care îţi interzic să te căsătoreşti cu nepoata ta, şi a o putea lua legitim de nevastă, după ce i-ai plătit acestui stăpân străin o sumă încă şi mai considerabilă; a nu îndrăzni să-ţi lucrezi ogorul în ziua în care acest străin doreşte să se sărbătorească memoria unui necunoscut pe care el 1-a aşezat în cerul autorităţii sale private: cam asta înseamnă, în linii mari, să fii de acord cu un papă; acestea sunt libertăţile Bisericii galicane.
Există popoare care merg chiar mai departe cu supunerea. Am văzut recent un suveran care i-a cerut papei permisiunea de a judeca, de către tribunalul său regal, nişte călugări învinuiţi de paricid, suveran care, neobţinând această autorizaţie, nu a îndrăznit în final să-i judece.
Se ştie însă ca odinioară drepturile papilor mergeau şi mai departe; ei erau mult deasupra zeilor din antichitate; căci despre aceşti zei se spunea că dispun de imperii, în vreme ce papii chiar dispun efectiv.
Potrivit lui Sturbinus, aceia care se îndoiesc de divinitatea papei şi de infailibilitatea sa pot fi iertaţi, întrucât, dacă ne gândim că: Patruzeci de schisme au profanat scaunul sfântului Petru şi douăzeci şi şapte 1-au umplut de sânge; Ştefan VII, fiul unui preot, a dezgropat trupul predecesorului său Fcrmosa şi a tăiat capul cadavrului; Sergiu III, învinuit de asasinate, a avut un fiu cu Marozia, fiu care a moştenit papalitatea; loan X, amantul Theodorei, a fost ucis în patul său; loan XI, fiul Iui Sergiu III, nu a rămas cunoscut decât pentru desfrâul său; loan XII a fost asasinat în casa metresei sale; Benedict IX şi-a cumpărat şi vândut pontificatul; Grigore VII a fost autorul unor războaie civile care au durat cinci sute de ani şi au fost susţinute de urmaşii săi; Că, în sfârşit, printre atâţia papi ambiţioşi, cruzi şi desfrânaţi, a mai existat şi un Alexandru VI, al cărui nume este rostit cu aceeaşi oroare ca numele unor Nero sau Caligula.
Se spune că este o dovadă a divinităţii caracterului lor faptul că ea a dăinuit cu atâtea crime la activ; având o purtare încă şi mai
