Una peste alta, acest cântic este o mărturie preţioasă a antichităţii; este singura carte despre dragoste pe care ne-au transmis-o evreii. Este o rapsodie ineptă, ce-i drept, dar este plină de voluptate. E toată numai sărutări pe buze, sâni mai dulci decât vinul şi obraji ce au culoarea turturelelor. Se vorbeşte adesea despre plăcere. Este o eglogă ebraică.

Stilul este cel folosit în toate lucrările despre elocvenţă ale evreilor, lipsit de unitate şi coerenţa, plin de repetiţii, confuz şi metaforic până Ia a cădea în ridicol; însă în anumite fragmente pulsează naivitatea şi dragostea.

Cartea despre înţelepciune este de un gust mai riguros; dar nici ea nu-i aparţine lui Solomon mai mult decât Cântarea cântărilor. Cel mai adesea îi este atribuită lui lisus, fiul lui Sirah; alţii spun că este a lui Filon din Biblos; dar oricine i-ar fi autorul, se pare că în vremea lui nu exista încă Pentaâeucul; întrucât el spune, în capitolul X, că Avraam a vrut să-1 sacrifice pe Isaac în timpul potopului, iar într-alt loc vorbeşte despre losif ca despre un rege al Egiptului.

Cât despre Ecleziast, la care ne-am referit deja, Grotius pretinde că

a fost scris sub Zorobabel. Am văzut cât de liber se exprimă autorul Ecleziastului; ştim deja ce spune: ca „omul nu are nimic în plus faţa de animal; că e mai bine să nu te fi născut decât să exişti; că nu există o altă viaţă şi că nimic nu este mai bun şi mai cu minte decât să te bucuri în pace de roadele muncii tale alături de femeia pe care o iubeşti”.

S-ar putea ca Solomon să le fi adresat astfel de discursuri unora dintre femeile sale; s-a pretins că ar fi obiecţii pe care şi Ic face sieşi; dar aceste maxime, cu un aer uşor libertin, nu seamănă câtuşi de puţin cu nişte obiecţii şi a pretinde că vezi într-un autor taman contrariul a ceea ce spune înseamnă să-ţi baţi joc de lume.

Unii Părinţi au susţinut că Solomon a făcut penitenţă, astfel încât îl putem ierta.

N-ar fi deloc exclus ca Solomon sa fi fost bogat şi foarte învăţat pentru epoca şi poporul său. Exagerarea, tovarăşă de nedespărţit a vulgarităţii, i-a atribuit nişte comori pe care n-avea cum să Ie posede şi nişte cărţi pe care n-avea cum să le scrie, între timp respectul pentru antichitate a consacrat aceste erori. – 1^1, Dar ce contează că aceste cărţi au fost redactate de un evreu? Religia noastră creştină se întemeiază pe religia evreiască, nu însă şi pe toate cărţile scrise de evrei.

De ce-ar fi pentru noi Cântarea cântărilor mai sacră decât legendele din Talmud? Pentru ca, se spune, ani inclus-o în canonul ebraic. şi ce este acest canon? Este o culegere de lucrări autentice. Ei şi!

Daca o lucrare este autentică, asta nu înseamnă musai că ca este şi divină; istoria unor mici regi din ludeea sau Sichem, de pildă, reprezintă

oare mai mult decât o istorie? Avem de-a face aici cu o prejudecată tare stranie. Nu îi preţuim pe evrei, în schimb vrem ca tot ceea ce a fost scris şi cules de ei să poarte, fără tăgadă, amprenta Divinităţii. Nicicând n-a existat o contradicţie mai evidentă.

SECTA (SECTE) c. >

Orice sectă, indiferent de domeniul în care s-ar manifesta, este o îmbinare a îndoielii şi a erorii. Scotişti, tomişti, realişti, nominalişti, papişti, calvinist', molinişti, jansenişti, cu toţii poartă numele unui război.

În geometrie nu există secte; nu spunem despre unul că este euclidian, iar despre un altul că este arhimedian.

Când adevărul este evident, nu e cu putinţă să se formeze partide sau facţiuni. Nu s-a pus nicicând sub semnul întrebării dacă prânzul e în miezul zilei.

O data ce a fost cunoscută acea parte a astronomiei care determină mersul astrelor şi producerea eclipselor, nu au mai existat dispute în rândul astronomilor.

Nimeni nu spune în Anglia: Eu sunt newtonian, eu sunt lockian, iar eu sunt halleyan”; de ce? pentru că oricine i-a citit nu poate sa nu aprobe adevărurile predicate de aceşti mari oameni. Cu cât Newton este mai respectat, cu atât mai puţin oamenii se declară newtonieni; acest cuvânt ar lăsa loc presupunerii ca ar exista în Anglia şi antincwtonieni.

În Franţa poate mai avem încă unii cartezieni; asta doar pentru că

sistemul Iui Descartes este o ţesătură de născociri eronate şi ridicole.

La fel se întâmplă şi cu micul număr de adevăruri care sunt constatate fără de tăgadă. Actele din Turnul Londrei fiind înregistrate la modul autentic de către Rymer, nu exista rymc-rieni, întrucât nimănui nu-i trece prin cap să combată această culegere. Nu întâlnim în ea nici contradicţii, nici absurdităţi, nici minuni; nimic care ar putea stârni revolta raţiunii, prin urmare nimic care i-ar putea determina pe sectanţi să susţină sau să dărâme cu ajutorul unor raţionamente absurde. Toată

lumea este aşadar de acord că Actele lui Rymer sunt demne de încredere.

Dacă sunteţi mahomedan, înseamnă că există oameni care nu sunt mahomedani, drept pentru care s-ar putea să greşiţi.

Dacă n-ar exista creştinismul, care ar fi religia cea adevărată?

Pesemne aceea în care nu ar exista secte; aceea în care toate spiritele ar ajunge negreşit Ja un acord.

Dar în ce dogmă au ajuns oare toate spiritele la un acord? în aceea care predică adorarea unui Dumnezeu şi probitatea. Toţi filosofii din această lume care au avut o religie au spus întotdeauna: „Există un Dumnezeu şi trebuie să fim drepţi”. Iată aşadar o religie universală, recunoscută la toţi oamenii, indiferent de epocă.

Înseamnă că punctul asupra căruia ei sunt de acord este adevărat, iar sistemele prin care ei se deosebesc sunt false.

„Secta mea este cea mai bună”, îmi spune un brahman. Prietene, dacă secta ta este bună, atunci ea este şi necesară; întrucât dacă n-ar fi absolut necesară, mi-ai mărturisi că este inutilă; iar dacă este absolut necesară, atunci este absolut necesara tuturor oamenilor; cum se face însă ca nu toţi oamenii au ceea ce le este absolut necesar? Cum e cu putinţă ca restul oamenilor de pe pământ să-şi bată joc de tine şi de Brahma al tău?

Când Zoroastru, Hermes, Orfeu, Minos, alături de toţi ceilalţi mari oameni spun: Să-l iubim pe Dumnezeu şi să fim drepţi”, ei bine, atunci nimeni nu râde; dar întregul pământ îl fluieră pe cel ce pretinde că nu îi poţi fi pe plac lui Dumnezeu decât dacă în clipa morţii ţii în mână o coada de vacă sau pe acela care impune tăierea împrejur sau pe acela care sacralizează crocodili şi cepe sau pe acela care condiţionează

mântuirea veşnica de nişte oase de mort purtate pe sub cămaşă sau de o indulgenţă absolvitoare, cumpărată la Roma cu două parale şi jumătate.

Cum se explică aceste fluierături şi aceste batjocuri care se aud de la un capăt la celălalt al universului? înseamnă ca acele lucruri de care toată lumea îşi bate joc nu sunt de un adevăr extrem de evident. Ce-am spune despre un secretar al lui Seian care i-a dedicat lui Petroniu o carte scrisă într-un stil bombastic, intitulată: Adevărul oracolelor sibiline, dovedit prin faptei

Acest secretar începe prin a vă demonstra că era necesar ca Dumnezeu să trimită pe pământ mai multe sibile, unele după altele; căci nu dispunea de alte mijloace pentru a-i instrui pe oameni. Se arată că

Dumnezeu le vorbea acestor sibile, întrucât însuşi cuvântul sibilă

semnifică povaţa lui Dumnezeu. Ele trăiau, desigur, mult timp, căci este de la sine înţeles că nişte fiinţe cărora Dumnezeu le adresează cuvântul său să se bucure de acest privilegiu minimal. Au fost în număr de douăsprezece, acest număr fiind sacru. Ele preziseseră, neîndoielnic, toate evenimentele din lume, întrucât Tarquinius Su-perbus a cumpărat trei dintre cărţile lor plătind unei bătrâne o sută de scuzi. Ce incredul, adaugă secretarul, ar îndrăzni să nege toate aceste fapte evidente care s-au petrecut într-un colţişor de pe acest pământ? Cine ar putea nega îndeplinirea profeţiilor lor? N-a citat oare Vergiliu însuşi prezicerile sibilelor? Daca nu avem primele exemplare ale cărţilor sibiline, scrise întro epocă în care nu se cunoştea nici scrisul, nici cititul, nu dispunem noi oare de copiile lor autentice? Impietatea trebuie să tacă dinaintea acestor dovezi. Aşa îi grăia Hutevilus lui Seian. El spera să obţină funcţia de augur, care i-ar fi adus o renta de cincizeci de mii de livre, însă n-a obţinut nimic.

„Ceea ce predică secta mea este obscur, sunt de acord cu asta, spune un fanatic; dar tocmai datorită acestei obscurităţi ea trebuie crezută; căci recunoaşte ea însăşi că este plină de obscurităţi. Secta mea este extravagantă, prin urmare este divina; altminteri cum ar fi putut să

fie îmbrăţişat de atâtea popoare un lucru ce parc aşa de trăsnit, daca nu ar fi avut ceva divin? Taman aşa-i şi cu Coranul, despre care soniţii spun că are un chip de înger şi un chip de fiară; nu vă lăsaţi scandalizaţi de botul fiarei, ci veneraţi obrazul îngerului.” Aşa grăieşte acest nesocotit; iar un fanatic dintr-o altă sectă îi răspunde acestui fanatic: Tu eşti fiara şi cu sunt îngerul”.

Acum, cine va judeca acest proces? Cine va hotărî între aceşti doi energumeni? Omul cu minte, imparţial şi savant într-o ştiinţă care nu este cea a cuvintelor; omul eliberat de prejudecăţi şi iubitor de adevăr şi dreptate; ei bine, omul care nu este fiara, dar care nu-şi închipuie nici că

este înger.

D (|PPW”f^^^^^^FrMţ^

SIMŢUL COMUN (SENS COMMUN)

Există uneori în limbajul curent câte o expresie care reda ceea ce se întâmplă în străfundul inimii tuturor oamenilor. Sen-sus communis semnifica la romani nu numai simţul comun, ci şi omenie, sensibilitate.

Cum noi nu suntem la înălţimea romanilor, la noi cuvântul nu mai semnifică decât jumătate din ceea ce semnifica la romani. Adică bun-simţ, raţiune grosolană, raţiune încropită, noţiune primară despre lucrurile ordinare, stare intermediară între prostie şi deşteptăciunc.

„Acest om nu are simţul comun” este o insultă gravă. „Acest om are un simţ comun” este deopotrivă o insultă; înseamnă că nu este chiar idiot, dar îi lipseşte ceea ce se cheamă duh. De unde vine această expresie simţ

comun, dacă nu de la simţuri? Când au inventat acest cuvânt, oamenii erau convinşi că nimic nu intră în suflet altcumva decât prin simţuri; altfel spus, să fi utilizat ei oare cuvântul simţ pentru a semnifica raţiunea comună?

Se spune uneori: „Simţul comun este ceva foarte rar”; ce înseamnă

această propoziţie? înseamnă că la unii oameni o judecată începută este oprită în progresul ei de anumite prejudecăţi; că un om, care judeca foarte cu minte într-o anumită problemă, se va înşela întotdeauna amarnic într-o altă problemă. Bunăoară acest arab, care ştie să calculeze de minune şi care este un bun chimist şi un astronom extrem de exact, va crede totuşi că Mahomed are jumătate din lună în mâneca sa.

De ce depăşeşte el simţul comun în cele trei ştiinţe mai sus amintite şi de ce rămâne sub simţul comun când c vorba de jumătatea lunii? Pentru că, în primul caz, el a văzut cu propriii săi ochi şi şi-a perfecţionat inteligenţa, în vreme ce în al doilea caz el a văzut cu ochii altcuiva, i-a închis pc-ai lui şi şi-a pervertit simţul comun care zace în el.

Cum se produce oare această stranie răsturnare a spiritului? Cum se face că ideile, care înaintează în creier cu un pas atât de ferm şi de regulat pe un mare număr de obiecte, se împotmolesc sărmanele atât de rău când e vorba de ceva mult mai palpabil şi mai lesne de înţeles? Un om are întotdeauna în el aceleaşi principii de înţelegere; înseamnă atunci

că există vreun organ viciat, aşa cum se întâmplă uneori cu cel mai rafinat dintre gurmanzi, care poate să aibă gustul deformat în legătură

cu un soi anume de mâncare.

Ce a dus la vicierea organului acestui arab care vede jumătate din lună în mâneca lui Mahomed? Frica. I s-a spus că dacă nu crede în această mânecă, imediat după moartea lui, sufletul, traversând un podeţ