Socoti că Dumnezeu îţi va uita crima dacă te scalzi într-un fluviu, dacă jertfeşti o oaie neagră sau dacă se rostesc asupra ta anumite cuvinte. O a doua crimă îţi va fi, aşadar, iertată plătind acelaşi preţ, apoi o a treia, aşa că o sută de crime nu te vor costa decât o sută de oi negre şi o sută de abâuţiuni! Procedaţi altfel, oameni nenorociţi: renunţaţi la crime şi la oiţele negre, Nu exista idee mai infamă decât aceea că un preot al lui Isis sau al lui Cibele te poate reconcilia cu Dumnezeu cântând pur şi simplu la ţimbal şi pocnind din castaniete! şi mă rog cine este acest preot al lui Cibele, acest eunuc hoinar care trăieşte de pe

urma slăbiciunii tale, cum de se poate el socoti mijlocitor între ceruri şi tine? Ce împuterniciri a primit ci de la Dumnezeu? El primeşte, de fapt, bani de la tine pentru a bolborosi nişte cuvinte şi tu îţi închipui că Fiinţa fiinţelor încuviinţează vorbele acestui şarlatan?

Există şi superstiţii nevinovate: dansezi în zilele de sărbătoare în cinstea Dianei sau a Pomonei sau a cine ştie cărui zeu mai mic, zile de care e plin calendarul tău: foarte bine, n-ai decât. Dansul e foarte plăcut, face bine trupului, bucură sufletul şi nu dăunează nimănui; dar nu cumva să-ţi închipui ca Pomona sau Vertumnus îţi vor fi recunoscători că ai ţopăit în onoarea lor şi te vor pedepsi dacă nu ai făcut-o. Nu există

altă Pomona şi nici alt Vertumnus decât săpăliga şi cazmaua grădinarului. Nu fi într-atât de smintit încât să-ţi imaginezi că grădina ta va fi bântuită de grindină doar pentru ca tu ai ratat ocazia de a dansa pyrrhique sau cordace, Există poate o superstiţie scuzabilă şi chiar benefică pentru virtute: mă gândesc la aşezarea în rândul zeilor a marilor oameni care au fost binefăcători ai neamului omenesc. Ar fi mai bine, fără doar şi poate, dacă ne-am mărgini să-i privim pur şi simplu ca pe nişte oameni demni de a fi preţuiţi şi, mai ales, demni de a li se urma exemplul. Cinstiţi-i însă fără vreun cult special pe acei oameni de soiul unui Solon, Tales sau Pitagora; dar nu îl adoraţi pe Hercule doar pentru că a curăţat grajdurile lui Augias sau pentru că s-a împreunat cu cincizeci de tinere într-o singură noapte.

Şi mai presus de toate feriţi-vă să Ie dedicaţi vreun cult unor ticăloşi care n-au avut alt merit decât ignoranţa, înflăcărarea şi mizeria; care şi-au făcut o datorie şi o glorie din lene şi desfrâu: cei care, în cel mai bun caz, au fost inutili întreaga lor viaţă să merite oare o apoteoză

după moarte?

— Ir

Remarcaţi faptul că în timpurile cele mai superstiţioase s-au comis cele mai oribile crime.

II

Superstiţiosul joacă pe lângă ticălos rolul pe care îl joacă sclavul pe lângă tiran. Ba mai mult; superstiţiosul este condus de fanatic şi devine el însuşi fanatic. Apărută la păgâni, superstiţia a fost adoptată de iudaism şi a infestat Biserica creştină încă din primele momente. Toţi părinţii Bisericii, fără excepţie, au crezut în puterea magiei. Biserica a condamnat întotdeauna magia, dar a crezut întotdeauna în ca: nu i-a excomunicat pe vrăjitori pentru că ar fi fost nişte nebuni, ci pentru că

socotea că întreţin efectiv legături cu diavolii, Astăzi, jumătate din Europa consideră că cealaltă jumătate a fost vreme îndelungată şi mai este încă superstiţioasă. Protestanţii privesc moaştele, indulgenţele, mortificările, rugăciunile pentru morţi, apa sfinţită şi aproape tot ritualul Bisericii romane ca pe o demenţă superstiţioasă In opinia lor, superstiţia constă în a lua nişte practici inutile drept practici necesare. Există

printre catolicii romani unii mai luminaţi decât strămoşii lor, care au renunţat la multe din obiceiurile socotite odinioară sacre; şi se scuză

pentru cele pe care le-au păstrat, spunând: „Sunt lipsite de importanţă şi tot ce este lipsit de importanţă nu are cum sa dăuneze”.

E greu să trasezi hotarele superstiţiei. Unui francez care călătoreşte în Italia i se pare că totul ţine de superstiţie, şi nu se înşală.

Arhiepiscopul din Canterbury pretinde că arhiepiscopul din Paris este superstiţios; presbiterienii îi adresează acelaşi reproş monseniorului din Canterbury şi sunt ei înşişi trataţi drept superstiţioşi de quakeri, care sunt, în ochii celorlalţi creştini, cei mai superstiţioşi dintre toţi.

Prin urmare, societăţile creştine nu se pun de acord în legătură cu ceea ce este socotit a fi superstiţie. Secta care pare cel mai puţin afectată

de această boală a spiritului este aceea care arc cele mai puţine ritualuri.

Dacă în pofida puţinelor sale ceremonii, ea este puternic ataşată de o credinţă absurdă, această credinţă absurdă echivalează, ea singura, cu toate practicile superstiţioase care au existat de la Simon magicianul şi până la prelatul Gauffridi.

Este aşadar limpede că fondul religiei unei secte este cel care trece drept superstiţie în ochii unei alte secte.

Musulmanii le reproşează superstiţia tuturor societăţilor creştine, dar sunt ei înşişi catalogaţi drept superstiţioşi. Cine va judeca acest mare proces? Va fi oare raţiunea? toate sectele pretind însă că au raţiunea de partea lor. Atunci să judece forţa, nouă nemairămânându-ne decât să aşteptăm momentul când raţiunea va reuşi să pătrundă în capetele cât mai multor oameni pentru a dezarma forţa.

A existat în Europa creştină o epocă în care unui cuplu proaspăt căsătorit nu îi era îngăduit să se bucure de drepturile cununiei înainte de a fi cumpărat acest drept de la episcop şi de la preotul paroh.

Orice individ care nu îi lăsa Bisericii prin testament o parte din bunurile sale era excomunicat şi lipsit de îngropăciune. Se chema că

mori deconfes, adică nemărturisind religia creştină. Iar dacă un creştin murea infestat, Biserica anula excomunicarea mortului, redactând un testament în numele lui, prin care îşi adjudeca moştenirea pioasă pe care ar fi trebuit să i-o lase defunctul.

Acesta este motivul pentru care papa Grigore ÎX şi Ludovic cel Sfânt au hotărât, după conciliul de la Narbona, ţinut în anul 1235, ca orice testament la redactarea căruia nu asistase şi un preot să fie declarat nul; iar papa a decretat că testatorul şi notarul vor fi altminteri excomunicaţi.

'^^^^^^^^„^^^^^W”^^^^^^^ BBPI ^^1

IIMM

Taxa asupra păcatelor a reprezentat un moment încă şi mai scandalos, dacă aşa ceva este cu putinţă. Forţa a fost cea care a impus toate aceste legi de care asculta superstiţia popoarelor; în timp, însă,

raţiunea a abolit aceste practici ruşinoase, timp în care raţiunea a mai îngăduit totuşi menţinerea multor altora.

Până în ce punct politica va accepta oare prăbuşirea superstiţiei'?

Iată o întrebare într-adevăr spinoasă; e ca şi cum ai întreba până unde poţi să mergi cu puncţia la un bolnav ce suferă de hidropizic, ştiut fiind faptul că el poate să moară în timpul operaţiei. Totul depinde de prudenţa medicului.

Există oare vreun popor eliberat total de prejudecăţile superstiţiei?

şi asta e tot ca şi cum ai întreba: Există oare vreun popor de filosofi? Se spune că în magistratura Chinei nu există nici o superstiţie. N-ar fi exclus ca ea să dispară definitiv şi din magistratura câtorva oraşe din Europa.

Atunci magistraţii în cauză vor veghea ca superstiţia poporului să

nu devină periculoasă. Pilda acestor magistraţi nu-i va lumina pe cei săraci, dar ca se va prinde de burghezii de frunte. Nu există poate nici măcar o singură tulburare sau a-tentat religios în care să nu fi fost, odinioară, implicaţi şi burghezii, întrucât burghezii cu pricina erau la acea vreme ei înşişi săraci; însă raţiunea şi timpul îi vor fi schimbat.

Moravurile lor îmblânzite vor îmblânzi, la rândul lor, pătura de jos, sărmană şi necioplită; şi există în acest sens exemple în mai multe ţări.

Pe scurt, mai puţine superstiţii înseamnă mai puţin fanatism; şi mai puţin fanatism înseamnă mai puţine nenorociri.

— T -

TEIST (THEISTE)

Teistul este un individ ferm convins de existenţa unei Fiinţe supreme, deopotrivă bună şi puternică, care a creat toate fiinţele târâtoare, vegetale, simţitoare şi gânditoare; o Fiinţa care le perpetuează

specia, care pedepseşte fără cruzime crimele şi răsplăteşte cu bunătate faptele virtuoase.

Teistul nu ştie cum pedepseşte, cum încurajează şi cum iartă

Dumnezeu; căci el nu este destul de temerar pentru a se încumeta să

ştie cum acţionează Dumnezeu; el ştie însă că Dumnezeu acţionează şi este drept. Greutăţile cu care se confruntă Providenţa nu îl zdruncină în credinţa sa, întrucât acestea nu sunt decât nişte dificultăţi şi nicidecum nişte dovezi; el se supune acestei Providcnţe, deşi nu-i zăreşte decât unele dintre efectele sale şi învelişul exterior; şi, judecând lucrurile pe care nu le vede în funcţie de lucrurile pe care le vede, el socoate că

această Providenţă se manifestă pretutindeni şi în toate epocile.

Alăturându-se în privinţa acestui principiu cu restul universului, el nu îmbrăţişează niciuna dintre sectele care se contrazic unele pe altele. Religia sa este cea mai veche şi cea mai răspândită; căci venerarea simpla a unui Dumnezeu a precedat toate sistemele din lume. El vorbeşte o limba pe care toate popoarele o pot pricepe, chiar dacă nu se înţeleg între ele. Arc fraţi de Ia Pekin până la Cayenne şi toţi înţelepţii se

număra printre fraţii lui. El consideră că religia nu constă mei în exprimarea unei metafizici ininteligibile, nici în pompa deşartă, ci în iubire şi dreptate. A face bine, accsta-i cultul sau; a asculta de Dumnezeu, aceasta-i doctrina sa. Mahomedanul îi strigă: „Vai şi amar ţie, dacă nu mergi în pelerinaj la Mccca!” „Nenorocire ţie, îi spune şi un franciscan, dacă nu te duci la Notre-Dame din Lorettc!” El însă râde de Mecca şi Lorette; dar îl ajută pe cel nevoiaş şi îl apără pe cel oropsit.

TEOLOG (THEOLOGIEN)

Am întâlnit un teolog în adevăratul sens al cuvântului, stăpânea limbile Orientului şi cunoştea, atâta cât este cu putinţă, toate ritualurile străvechi ale naţiilor. Ii cunoştea pe brahmani, pe caldeeni, pe adoratorii focului şi ai astrelor, pe sirieni sau pe egipteni la fel de bine ca pe evrei; diferitele pilde din Biblie îi erau familiare. Preţ de treizeci de ani încercase să împace Evangheliile şi să-i pună de acord pe Părinţi. A căutat să afle cu precizie când anume fusese redactat simbolul atribuit apostolilor şi cel ce poartă numele lui Atanasie; cum au apărut tainele, unele după altele; care era diferenţa dintre sinaxă şi mesa; cum s-a împărţit Biserica creştină imediat după naşterea sa în diferite ramuri şi cum le-a tratat societatea dominantă drept eretice pe toate celelalte. A cercetat în profunzime politica, care s-a amestecat întotdeauna în aceste neînţelegeri; şi a operat distincţia între politică şi înţelepciune, între orgoliul care vrea să subjuge spiritele şi dorinţa de a se lumina pe sine, între zel şi fanatism.

Dificultatea întâmpinată de mintea sa de a pune ordine în atâtea lucruri aşa de lesne confundabile şi de a aduce putină lumină în noianul de nori 1-a îndemnat de multe ori să renunţe; dar cum aceste cercetări erau o datorie pentru el, s-a consacrat lor în pofida dezgustului pe care îl rcsimţise. A ajuns într-un final să dobândească cunoştinţe ignorate de majoritatea confraţilor săi. Cu cât devenea mai savant, cu atât se îndoia mai mult de tot ce ştia. În timpul vieţii a fost îngăduitor; înainte să

moară, a mărturisit că şi-a trăit viaţa în zadar.