extrem de îngust, îi va cădea pe veci în abis; ba mai mult, i s-a spus:

„Dacă te vei îndoi vreodată de această mânecă, un derviş te va declara nelegiuit; un altul va dovedi că eşti un nebun care, deşi arc toate motivele de a crede, nu a vrut să-şi supună minune de judecată

evidenţei; un al treilea te va trimite dinaintea divanului unei mici provincii, şi vei fi tras în ţeapă în mod legal”.

Toate acestea îl bagă în sperieţi pe bietul arab şi, împreună cu el, pe femeia sa, pe sora sa şi toată liota familiei sale. Dau dovadă de bun-simţ în toate cele, în schimb, când vine vorba despre acest aspect, imaginaţia le este ştirbită, aidoma imagi naţiei lui Pascal, care vedea tot timpul o prăpastie lângă fo toliul său. Oare arabul nostru crede într-adevăr în mâneca lui

Mahomed? nu; face eforturi pentru a crede; spune: Este cu neputinţă, dar este adevărat; cred ceea ce nu cred.” Mintea sa alcătuieşte, despre această mânecă, un noian de idei şi-i este frică să le descurce; tocmai asta înseamnă să nu ai simţ comun. T/

SENZAŢIE (SENSATION)

Se spune că stridiile au două simţuri; cârtiţele, patru; iar celelalte animale, precum oamenii, cinci: una lume admite chiar şase; dar este evident că acea senzaţie voluptoasă la care se referă se reduce la sentimentul tactului, şi că omul trebuie să se mulţumească cu cinci simţuri. Nu ne este cu putinţă să ne imaginăm dincolo de acestea şi să

dorim mai mult.

S-ar putea ca pe alte globuri să existe simţuri de care noi nici măcar să nu avem habar; s-ar putea ca numărul simţurilor să crească de la o planetă la alta, iar fiinţa care posedă simţuri nenumărate şi desăvârşite să fie culmea tuturor fiinţelor.

Dar cum stau lucrurile cu noi ceilalţi, care avem doar cinci organe?

Simţim întotdeauna în pofida noastră şi niciodată pentru că vrem să

simţim; ne este imposibil să nu avem senzaţia pe care ne-o hărăzeşte natura noastră, în momentul în care intram în contact cu un obiect.

Sentimentul este în noi, dar nu depinde de noi. Îl primim; şi cum îl primim? Se ştie prea bine că nu există nici o legătură între aerul lovit, cuvintele care mi se cântă şi impresia pe care aceste cuvinte o produc în creierul meu.

Suntem uimiţi de gând; însă sentimentul este ceva la fel de minunat. O forţa divină izbucneşte în senzaţia celei mai neînsemnate dintre insecte, la fel ca şi în creierul lui Newton. Totuşi, dacă o mie de

animale mor sub ochii voştri, nu vă nelinişteşte ce se va întâmpla cu facultatea lor de a simţi, deşi această facultate este opera Fiinţei fiinţelor; le priviţi ca pe nişte maşinării ale naturii, care se nasc pentru a pieri, şi pentru a lăsa locul altora.

De ce şi cum va dăinui senzaţia lor atunci când ele nu vor mai exista? De ce i-ar mai trebui autorului a toate câte sunt să păstreze nişte proprietăţi al căror subiect a dispărut? E ca şi cum ai spune că forţa plantei numite senzitive, de a-şi îndrepta frunzele spre ramuri, dăinuie şi după ce planta nu mai este. O să întrebaţi, desigur, cum se face că, din moment ce senzaţia animalelor piere o dată cu ele, gândul omului nu piere o dată cu ci. Nu pot să răspund la această întrebare şi nu ştiu destule pentru a o lămuri. Autorul etern al senzaţiei şi al gândului este singurul care ştie cum o dă şi cum o păstrează.

Întreaga antichitate a susţinut faptul că tot ce se găseşte în mintea noastră se regăseşte şi în simţurile noastre, în lucrările sale, Descartes pretindea că avem idei metafizice înainte chiar de a cunoaşte sânul doicii; o facultate de teologic a proscris această dogmă, nu însă pe motiv că ar fi fost o bazaconie, ci pentru ca era ceva nou; după care a adoptat această bazaconie, pentru că a fost distrusă de Locke, un filosof englez, şi trebuia, nu-i aşa, ca un englez să comită o greşeală, în sfârşit, după ce a schimbat de mai multe ori opinia, a proscris acest străvechi adevăr, potrivit căruia simţurile sunt porţile înţelegerii. A procedat aidoma guvernelor înglodate în datorii, care uneori acceptă anumite bancnote, alteori le refuză; însă s-a scurs mult timp de când nimeni nu mai vrea bancnotele acestei facultăţi.

Toate facultăţile din lume, chiar de şi-ar uni eforturile, nu vor putea nicicând să-i împiedice pe filosofi să constate că începem prin a simţi şi că memoria noastră nu este decât o senzaţie continuă. Un om care s-ar naşte fără cele cinci simţuri ar fi lipsit total de orice idee, şi asta în condiţiile în care chiar ar putea trăi. Ideile metafizice ne vin doar cu ajutorul simţurilor; cum să masori un cerc sau un triunghi, dacă nu ai văzut sau nu ai atins niciodată un cerc sau un triunghi? Cum să-ţi faci o idee, chiar dacă imperfectă, despre infinit, altfel decât înlăturând hotarele? şi cum să treci de un hotar dacă n-ai văzut sau simţit niciunul?

Senzaţia învăluie toate facultăţile noastre, spune un mare filosof.

Ce concluzie se poate trage din toate acestea? Spuneţi voi, voi care citiţi şi gândiţi.

Grecii au inventat facultatea Psyche, pentru senzaţii, şi facultatea Nous, pentru gânduri. Din păcate ignorăm ce anume reprezintă aceste două facultăţi; le avem, însă originea lor nu ne este mai cunoscută nouă

decât le este cunoscută, de pildă, stridiilor, urzicii de mare, polipului, viermişorilor sau plantelor. Datorită cărui mecanism nedesluşit sentimentul se afla oare în tot corpul meu, iar gândul doar în capul

meu1? Dacă ţi se taie capul, pasămite nu mai poţi rezolva o problemă de geometrie: totuşi glanda pineală şi corpul calos, în carc-ţi adăposteşti sufletul, dăinuie îndelung, fără vreo alterare; capul tăiat este atât de plin de spirite animalice încât adesea face salturi după ce a fost despărţit de trunchi: s-ar zice că are în acele clipe nişte idei extrem de vii, semănând cu capul lui Or-fcu care o cânta pe Euridice în timp ce ea se prăbuşea în apele Hebrusului.

Dacă nu mai gândiţi când nu mai aveţi cap, cum se face că inima rămâne sensibilă după ee este smulsă?

Simţiţi, spuneţi voi, pentru că toţi nervii îşi au originea în creier; totuşi, dacă vi se efectuează o trepanaţie sau dacă vi se arde creierul, nu simţiţi nimic. Oamenii care cunosc toate aceste cauze sunt tare pricepuţi.

ŢmW^^^^^wwt'W' ^^P^^^WJ^^

VISE (SONGES)

Somnia, qtiae mentes ludunt volitantibus umbris, Non delubra deum nec ah aethere numina mittunt, Şed sibi qmsque facit.

Cum se face oare că, toate simţurile fiind moarte în timpul somnului, există un simţ intern care este viu? Cum se explică faptul că, deşi ochii nu mai văd şi urechile nu mai aud, totuşi vedeţi şi auziţi în timp ce visaţi? Câinele visează că se află Ia vânătoare; latră, îşi fugăreşte prada şi se înfruptă din măruntaiele ci. Poetul compune versuri în somn; matematicianul vede figuri geometrice; metafizicianul raţionează bine sau rău; există exemple cu duiumul.

Să fie doar organele maşinii cele care acţionează”? Sau poate că

sufletul pur, eliberat de sub imperiul simţurilor, se bucură atunci în voie de drepturile sale?

Daca doar organele sunt cele care produc visele nopţii, atunci de ce nu ar produce tot ele singure şi ideile de peste zi? Dacă sufletul pur, liniştit în odihna simţurilor şi acţionând singur, este cauza unică şi subiectul unic al tuturor ideilor pe care le aveţi în somn, de ce sunt oare toate aceste idei aproape întotdeauna neregulate, nesăbuite şi incoerente? Cum aşa? In clipele în care acest suflet este cel mai puţin tulburat, taman atunci în toate imaginaţiile se manifestă cea mai marc dezordine! Sufletul este liber, dar este nebun! Dacă s-ar fi născut cu idei metafizice, aşa cum au spus atâţia scriitori care visau cu ochii deschişi, ideile sale pure şi luminoase referitoare la fiinţă, la infinit şi la toate principiile primordiale ar trebui să se trezească în el cu o extraodinarâ energie atunci când trupul sau ar fi adormit: ar însemna ca nu poţi fi un bun filosof decât atunci când visezi.

Orice sistem aţi îmbrăţişa şi oricât v-aţi strădui să dovediţi că

memoria vă întărâtă creierul, iar creierul va întărâta sufletul, trebuie să

admiteţi ca toate ideile va vin în somn fără ca voi sa participaţi cu ceva şi în pofida voastră: voinţa voastră nu joaca nici un rol. Prin urmare este

limpede că puteţi gândi şapte-opt ore în şir, fără să aveţi nici cea mai mică dorinţă de a gândi şi fără să fiţi măcar siguri că gândiţi. Gândiţi-vă

la asta şi încercaţi să ghiciţi cum stau lucrurile la animale.

Visele au fost dintotdeauna asociate îndeaproape cu superstiţiile; nimic mai firesc. Un bărbat afectat puternic de boala iubitei sale visează

că o vede dându-şi sufletul; a doua zi ea chiar moare: prin urmare zeii i-au dat de veste că ea va muri.

Un general visează ca iese învingător într-o bătălie; şi, în-tr-adevăr, o câştigă: zeii i-au arătat că va fi biruitor.

Nu ţinem seama decât de visele care se împlinesc; pe celelalte, le dam uitării. Visele ocupă un loc important în istoria antică, la fel ca oracolele.

Iată cum traduce Vulgata sfârşitul versetului 26 din capitolul XIX

din Levitic: „Nu veţi da ascultare viselor”, însă cuvântul vis nu este în ebraică, iar respingerea viselor ar putea să para destul de ciudată taman în cartea în care se spune că losif a devenit binefăcătorul Egiptului şi al familiei sale datorită faptului că a explicat trei vise.

Tălmăcirea viselor era ceva atât de obişnuit încât oamenii au mers dincolo de această înţelegere: trebuia uneori să se ghicească ce a visat un alt om. Nabucodonosor, uitând o dată ce a visat, le-a poruncit magilor să-i ghicească visul, ame-ninţându-i cu moartea daca nu izbuteau; însă

evreul Daniel, şcolit în arta magilor, le-a salvat viaţa ghicind care fusese visul regelui şi talmăcindu-1. Această poveste, şi atâtea altele ca ca, ar putea dovedi faptul că legea evreilor nu interzicea oniromanţia, adică

ştiinţa viselor.

SUPERSTIŢIE (SUPERSTITION)

Capitol extras din Cicero, Seneca şi Plutarh Tot ce merge dincolo de adorarea unei Fiinţe supreme şi de supunerea inimii faţă de poruncile sale eterne ţine de domeniul superstiţiei. Iertarea crimelor prin intermediul anumitor ceremonii este o superstiţie dintre cele mai periculoase.

Et nigras mactant pecudes, et manibus divis Inferias mittunî. I-!

Ah! nimium facties qui tristia crimina caedis Fluminea tolli posse putatis aqua!