comoară, se ridica la un miliard o sută nouăsprezece milioane cinci sute de mii de lire sterline sau la cinci miliarde cinci sute nouăzeci şi şapte de milioane de scu7, i, în Germania, sau la douăzeci şi cinci de miliarde sase sute patruzeci şi opt de milioane, în Franţa, în acele vremuri nu exista atâta bănet adunat la un loc în toată lumea.

Nu pricepem, după toate acestea, de ce s-a mai chinuit atâta Solomon să-şi trimită flota în ţinuturile din Ofir pentru a aduce de acolo aur. Încă şi mai puţin pricepem cum se face că acest puternic monarh nu avea în vastele sale state măcar un singur om care să ştie să taie lemne în pădurea din Liban. Aşa că a fost obligat să-1 roage pe Hiram, regele Tyrului, să-i împrumute nişte tăietori de copaci şi nişte muncitori care să lucreze lemnul. Trebuie să mărturisim că aceste contradicţii dau de furcă geniului comentatorilor.

În fiecare zi, la prânz şi la cină, în casa lui se serveau cincizeci de vite şi o sută de oi, precum şi păsări şi vânat pe măsură; asta însuma zilnic şaizeci de mii de livre de carne; pasămite avea o casa mare.

Să adăugăm la toate acestea patruzeci de mii de grajduri şi tot atâtea hangare pentru carele sale de război, însă numai douăsprezece mii de grajduri pentru cavaleria sa. Cam multe care pentru o ţară

muntoasă; şi un fast cam mare pentru un rege al cărui predecesor nu avusese în momentul încoronării decât o măgăriţă, şi pentru un teren care de-abia de hrăneşte asinii.

Nu se putea ca un prinţ ce avea atâtea care de război să se mărginească la un număr redus de soţii; se spune că avea şapte sute cu titlul de regine; pare ciudat însă că nu avea decât trei sute de concubine, fapt care contrazice obiceiul regilor de a avea îndeobşte mai multe metrese decât neveste.

Întreţinea patru sute doisprezece cai, neîndoielnic pentru a-şi plimba femeile pe malul lacului Gcnezareth sau poate spre Sodoma sau spre albia râului Cedron, unul dintre cele mai minunate locuri de pe pământ, dacă râul cu pricina n-ar seca preţ de nouă luni pe an şi dacă

ţinutul n-ar fî niţel cam pietros.

Cât despre templul pe care 1-a construit şi pe care evreii 1-au socotit cea mai frumoasă lucrare din univers, dacă Bra-mante, Michelangelo sau Palladio ar fi văzut această construcţie, pesemne nu ar fi admirat-o. Era un soi de fortăreaţă micuţă şi pătrată, în jurul unei curţi, în care se aflau un edificiu de patruzeci de coţi lungime şi un altul de douăzeci de coţi; se spune doar despre acest al doilea edificiu, care era templul propriu-zis, oracolul, sfântul sfinţilor, că măsura douăzeci de coţi în lăţime şi în lungime şi tot atâţia în înălţime. Orice arhitect din Europa ar considera o asemenea clădire drept o lucrare ridicată de barbari.

Cărţile atribuite lui Solomon au dăinuit mai mult decât templul său. E poate una dintre cele mai izbitoare dovezi ale forţei prejudecăţilor şi ale slăbiciunii spiritului omenesc.

Aceste cărţi s-au bucurat de respect doar datorită numelui autorului lor: au fost socotite bune, întrucât au fost opera unui rege, rege care trecea drept cel mai înţelept om din lume.

Prima lucrare care i se atribuie este cea a Proverbelor. Este o culegere de maxime triviale, necioplite, incoerente, lipsite de gust, de discernământ şi scop. Cum să-ţi închipui că un rege luminat a putut compune o culegere de sentinţe, însă nici măcar una nu se referă la actul de guvernare, la politică, la moravurile curtenilor sau la obiceiurile de la curte, întâlnim în schimb capitole întregi în care nu se vorbeşte decât despre prostituate care invită trecătorii să vină să se culce cu ele.

Să luăm la întâmplare câteva dintre aceste proverbe: Există trei lucruri care nu se mai satură şi un al patrulea care nu spune niciodată

Gata, ajunge: mormântul, uterul şi pământul care nu se satură nicicând de apă; iar focul, care este al patrulea, nu spune niciodată Gata, ajunge.

Există trei lucruri dificile, însă îl ignor cu desăvârşire pe al patrulea: zborul unui vultur în văzduh, şerpuirea unui şarpe pe o piatră, mersul unei corăbii pe apă şi înaintarea unui bărbat în femeie.

Există patru lucruri care sunt cele mai mici de pe pământ, dar care sunt mai înţelepte decât înţelepţii: furnicile, mic norod care-şi adună hrana în timpul secerişului; iepurele, norod slab ce doarme pe pietre; lăcusta, care neavând rege, călătoreşte în roiuri; şi şopârla care lucrează cu mâinile şi locuieşte în palatele regilor.”

Cum să cutezi a-i atribui unui mare rege, celui mai înţelept dintre muritori, asemenea neghiobii josnice şi absurde? Cei care îl socotesc autorul acestor copilării searbede şi care cred că le admiră nu se numără, cu siguranţă, printre cei mai înţelepţi oameni.

Proverbele le-au fost atribuite lui Isaia, Elzia, Sobna, Elia-cin, Joacke şi multor altora; însă oricine ar fi compilat această culegere de sentinţe orientale nu pare să fi fost un rege care să-şi fi dat cea mai mică

osteneală. A spus el că „furia unui rege este precum răgetul leului”? Păi aşa vorbeşte orice servitor sau sclav care tremură văzându-şi stăpânul furios. Solomon ar fi vorbit el oare atât de mult de femeia lipsita de pudoare? Să fi spus el: „Nu priviţi vinul când pare limpede şi când îi străluceşte culoarea în pahar”?

Mă îndoiesc ca existau pahare speciale de băut în timpul lui Solomon; sunt o invenţie destul de recentă; toată antichitatea a băut din căni de lemn sau de metal; acest scurt pasaj indică limpede că această

rapsodie a evreilor a fost compusă la Alexandria, ca de altminteri atâtea alte cărţi ale evreilor. '

Ecleziastul, atribuit şi el lui Solomon, are o ordine şi un gust total diferite. Cel care vorbeşte în această lucrare pare să-şi fi pierdut iluziile legate de putere şi măriri, un om sătul de plăceri şi scârbit de ştiinţă.

Este glasul unui filosof cpicurian care repetă pagină de pagină că cel drept şi cel nelegiuit sunt deopotrivă supuşi accidentelor, că omul nu are nimic în plus faţă de animal, că e mai bine să nu te fi născut decât să

exişti, că nu există o altă viaţă şi ca nimic nu este mai bun şi mai cu

minte decât să te bucuri în pace de roadele muncii tale alături de femeia pe care o iubeşti.

Întreaga operă este pătrunsă de un materialism în egală măsură

senzual şi dezgustat. Ai zice că s-a pus în ultimul verset un cuvânt pilduitor despre Dumnezeu doar pentru a diminua scandalul pe care o asemenea carte avea să îl stârnească.

Criticilor nu le vine a crede că această carte a fost scrisă de Solomon. Nu pare firesc ca el să fi spus: „Vai de pământul care arc un copil drept rege!” Evreii nu avuseseră încă astfel de regi.

1) Un pedant şi-a imaginat că a găsii o eroare în acest pasaj; pretindea că nu s-a tradus bine, prin cuvântul pahar, cănile care erau, spune el, din lemn sau din metal; dar cum ar fi putut oare vinul sa strălucească într-o cană de metal sau de lemn? şi la urma urmelor, ce mai contează? (Nota lui Vol-taire.)

Nu este normal ca el să fi spus: „Privesc obrazul regelui”. Parc mai plauzibil ca autorul să fi vrut să-i dea glas lui Solo-raon şi că, prin această alienare spirituală, care se întâlneşte în toate lucrările evreilor, el a uitat în corpul textului că, de fapt, dăduse glas unui rege.

Ceea ce nu conteneşte sa ne surprindă este faptul că această opera neruşinată a fost aşezată în rândul cărţilor canonice. Daca ar fi să

stabilim astăzi canonul Bibliei, n-am mai include, în mod sigur, şi Ecleziastul, dar el a fost inserat într-o epocă în care cărţile erau foarte rare şi mai mult admirate decât citite. Tot ce mai putem face astăzi este să-i ascundem, atât cât se poate, epicureismul ce domneşte pretutindeni în aceasta lucrare. S-a întâmplat şi cu Ecleziastul aşa cum s-a întâmplat cu atâtea alte lucrări care revoltă peste măsură. Au fost instituite în nişte timpuri de ignoranţă; şi suntem siliţi, spre ruşinea raţiunii, să le menţinem, în nişte timpuri luminate, deghizându-le absurditatea şi grozăveniile sub masca alegoriilor.

Cântarea cântărilor este şi ea atribuita lui Solomon, întrucât numele regelui apare în vreo două trei locuri, apoi pentru că se spune despre amantă că este frumoasă precum pielea lui Solomon şi pentru că

amanta spune că este neagră, astfel încât s-a crezut ca Solomon se referea la soţia sa egipteancă.

Toate aceste motive sunt la fel de ridicole: 1. Când amanta, adresându-i-se amantului său, îi spune: Regele m-a dus în beciurile sale”, ea vorbeşte în mod vizibil despre un altul decât despre amantul său; prin urmare nu regele este acest amant: ea se referă de fapt la regele festinului, la paranimf, la stăpânul casei; iar această evreică este atât de departe de a fi iubita unui rege încât, în tot cuprinsul lucrării, pare că mai curând o păstoriţă sau o fecioară a câmpurilor îşi caută iubitul în mijlocul naturii sau pe străzile oraşului, sfârşind prin a fi oprită dinaintea porţilor de străjeri, care îi fură

veşmântul.

Sunt frumoasă precum pielea lui Solomon par mai curând vorbele unei ţărănci care ar spune la fel de bine: „Sunt frumoasă precum tapiseriile regelui”; şi tocmai pentru că numele lui Solomon figurează în această lucrare, ea nu ar putea să-i aparţină. Ce monarh ar face o comparaţie atât de ridicolă: „Priviţi-1, spune amanta în al treilea capitol, priviţi-1 pe regele Solomon purtând diadema cu care mama sa 1-a încoronat în ziua nunţii.” Cine nu recunoaşte în aceste vorbe comparaţia pe care obişnuiesc să o facă fetele din popor referindu-se la drăguţii lor?

Ele zic: E frumos ca un prinţ, sea mănă cu un rege, el.”

E adevărat că această ciobăniţă care glăsuieşte în acest cântic de dragoste spune despre sine că este arsă de soare şi că este brună. Dar daca ar fi fost într-adevăr fiica regelui Egiptului, ea n-ar fi putut să fie chiar aşa de arsă de soare.

Tinerele de vază din Egipt sunt albe. Cleopatra, de pildă, avea pielea albă; pe scurt, acest personaj nu poate să fie, în acelaşi timp, o ţărăncuţă şi o regina.

S-ar putea ca un monarh care avea o mie de femei să-i fi spus vreuneia dintre ele: „Să mă sărute cu buzele sale, căci sânii tăi sunt mai dulci decât vinul”. Un rege şi un cioban, când e vorba să sărute pe gură, se pot exprima în acelaşi fel. Este însă destul de ciudat să pretinzi că

tânăra a grăit în acest pasaj, ea lăudând sânii iubitului său.

Nu neg nici faptul că un rege galant şi-ar pune iubita să se exprime astfel: „Iubitul meu este ca un buchet de mirt, el va rămâne prins de sânii mei”. Nu prea pricep însă ce este acela un buchet de mirt; altminteri pricep foarte bine ce vrea când îşi îndeamnă iubitul să o cuprindă cu braţul stâng pe după gât, iar cu cel drept să o mângâie. „< Ar trebui să-i cerem niscaiva explicaţii autorului Cântării atunci când spune: „Buricul tău este ca o cupă în care se află mereu ceva de băut; pântecele tău este ca o tufă de grâu; sânii tăi sunt ca doi pui de căprioară, iar nasul tău este precum turnul Muntelui Liban”.

Mărturisesc că eglogele lui Vergiliu sunt de un cu totul alt stil; dar fiecare cu stilul său, iar un evreu nu este obligat să scrie precum Vergiliu.

Trebuie să fii înzestrat cu o extraordinară elocvenţă orientală

pentru a spune: „Sora noastră este încă micuţă, nici nu i-au dat încă

sânii. Cc-o să facem cu sora noastră? Dacă este un zid, să construim deasupra; dacă este o uşa, să o închidem”.

E foarte bine că Solomon, cel mai înţelept dintre oameni, s-a exprimat în acest fel în glumele lui, însă nişte rabini au susţinut nu numai că această mica eglogă voluptoasă nu-i aparţine regelui Solomon, ba mai mult, că ea nu ar fi autentică. Theodore de Mopsucste împărtăşea această opinie, iar vestitul Grotius cataloga Cântarea cântărilor drept o lucrare libertină, flagitiosus; este totuşi o lucrare consacrată, socotită o alegorie perpetuă a cununiei lui lisus Hristos cu Biserica sa. Trebuie să

mărturisim că alegoria aceasta este cam forţată, şi nu pricepem bunăoară ce vrea să spună Biserica atunci când autorul afirmă că

micuţa lui soră nu are încă sâni.