Prin ce fatalitate, ruşinoasă, fără doar şi poate, pentru occidentali, trebuie să ajungem până în adâncul Orientului pentru a găsi un înţelept simplu, lipsit de fast şi impostură, care i-a învăţat pe oameni să trăiască
fericiţi, şi asta cu sase sute de ani înainte de era noastră vulgară, într-o epocă în care întreg Septentrionul ignora scrierea, iar grecii abia de începeau să se distingă prin înţelepciune? Acest înţelept se numeşte Con-fucius; fiind legislator, ci nu a voit niciodată să-i înşele pe oameni. A cunoscut oare întreg pământul, după el, vreo regulă mai frumoasă
pentru a se călăuzi? „Rânduiţi un stat aşa cum rânduiţi o familie; nu-ţi poţi conduce familia dacă nu-i serveşti drept exemplu.
Virtutea trebuie să fie aceeaşi, atât la omul care lucrează pământul cât şi la monarh.
Ai grijă să previi crimele pentru a reduce grija de a le pedepsi.
Sub bunii regi Yao şi Xu, chinezii au fost buni; sub regii răi Kie şi Chu, ei au fost răi.
Poartă-te cu altul aşa cum te-ai purta cu tine însuţi.
Iubeşte oamenii în general; dar îndrăgeşte-i pe oamenii de bine.
Uită injuriile, dar nu uita niciodată binefacerile.
Am întâlnit oameni care nu aveau înclinaţii pentru ştiinţă, dar nu am întâlnit niciunul care să nu fie înclinat spre virtute, „
Să recunoaştem ca nu a existat legiuitor care să enunţe adevăruri mai utile întregului neam omenesc.
A urmat apoi o mulţime de filosofi greci care au predicat o morală
la fel de pură. Daca s-au arătat limitaţi în privinţa bietelor lor sisteme fizice, nu le-am mai roşii azi numele decât pentru a râde de ei. Însă dacă
îi mai respectăm încă este pentru că au fost drepţi şi i-au învăţat şi pe oameni sa fie aşa.
Nu putem citi anumite pasaje din Platon şi mai ales admirabilul exordiu al legilor lui Zeleucos fără a ne simţi inima plină de dragoste pentru faptele cinstite şi generoase. Romanii 1-au avut pe Cicero, care preţuieşte poate singur cât toţi filosofii Greciei. După el urmează bărbaţi încă şi mai respectabili, pe care îi imităm cu disperare: Epictet, în sclavie, Antoninii şi Iulian, pe tron.
Există vreun cetăţean printre noi care s-ar priva, aidoma lui Iulian, Antoninus sau Marc Aurcliu, de toate desfătările vieţii noastre molcome şi efeminate? care ar dormi precum ei pe o scândură? care ar voi să-şi impună frugalitatca meselor lor? care ar mărşălui precum ci pe jos şi cu capul gol în fruntea armatelor, expuşi fie arşiţelor, fie gerului? care şi-ar struni, aidoma lor, toate pasiunile? Există printre noi oameni cuvioşi; dar unde sunt înţelepţii? unde sunt sufletele nezdruncinate, drepte şi tolerante?
Există în Franţa filosofi de cabinet; toţi, cu excepţia lui Montaigne, au fost persecutaţi. După părerea mea, a voi să-i oprimi tocmai pe aceşti filosofi care doresc să corecteze natura noastră omenească este cel din urmă grad al malignităţii sale.
Pot să concep faptul că fanaticii unei secte îi măcelăresc pe entuziaştii dintr-o altă sectă, că franciscanii îi urăsc pe dominicani sau
că un artist mediocru organizează o cabală pentru a-şi distrage confratele care îl depăşeşte; dar ca înţeleptul Ctiarron să fie ameninţat că
îşi va pierde viaţa, ca savantul şi generosul Ramus să fie asasinat, ca Descartes să fie obligat să se refugieze în Olanda pentru a scăpa de furia ignoranţilor, ca Gassendi să fie silit de mai multe ori să se retragă la Digue, departe de calomniile Parisului, ei bine toate acestea înseamnă
oprobriul veşnic al unei naţii.
Unul dintre cei mai persecutaţi filosofi a fost nemuritorul Bayle, care este o onoare pentru natura omenească. Dacă mi se va spune că
numele lui Jurien, calomniatorul şi prigonitorul sau, a devenit detestabil, voi fi de acord cu acest lucru; la fel s-a întâmplat şi cu numele iezuitului Le Tellier; dar asta nu înseamnă că marii oameni pe care i-a oprimat nu şi-au sfârşit zilele în exil şi sărăcie.
Unul dintre pretextele la care s-a recurs pentru a-1 zdrobi pe Bayle şi pentru a-1 reduce la o sărăcie lucie a fost articolul dedicat lui David în utilul său dicţionar, î s-a reproşat că nu a adus laude unor acţiuni care în ele însele sunt nedrepte, sângeroase, atroce, contrare bunei credinţe sau care rănesc pudoarea.
Într-adevăr, Bayle nu 1-a lăudat pe David că a adunat, potrivit cărţilor evreieşti, şase sute de vagabonzi înglodaţi în datorii şi crime, că
şi-a jefuit compatrioţii în fruntea acestor bandiţi, că a voit să-1 ucidă pe Nabal împreună cu întreaga sa familie, întrucât a refuzat să plătească
contribuţiile, pentru că s-a dus să-şi vândă serviciile regelui Achiş, duşmanul naţiei sale, pentru că 1-a trădat pe regele Achiş, binefăcătorul său, pentru că a prădat satele aliate cu acest rege, pentru că a măcelărit în aceste sate până şi pruncii de la sânul mamelor, de frică să nu se găsească într-o bună zi cineva care i-ar putea recunoaşte nelegiuirile, de parcă un prunc i-ar fi putut divulga crimele, pentru că a dus la picire locuitorii altor câtorva sate, spintecându-i cu fierăstrăul, săpăliga sau măciucile de fier sau arzându-i de vii în cuptoare din cărămidă, pentru că i-a furat tronul lui Isboşet, fiul lui Saul, pnntr-o perfidie, pentru că 1-a jefuit şi ucis pe Mefiboşct, nepotul lui Saul şi fiul prietenului şi protectorului său Ionatan, pentru că le-a predat ghibeoniUlor alţi doi copii şi cinci nepoţi ai lui Saul, care au murit spânzuraţi.
Nu rna refer la extraordinara incontinenţă a lui David, la concubinele sale, la adulterul cu Batşeba şi nici la uciderea lui Urie.
Cum aşa?! duşmanii lui Bayle ar fv vrut oare ca Bayle să elogieze toate aceste cruzimi şi toate aceste crime? Ar fi trebuit oare să spună:
„Prinţi ai acestui pământ, imitaţi-1 pe bărbatul pe placul lui Dumnezeu; macclăriţi-i fără milă pe aliaţii binefăcătorului vostru; ucidcţi sau porunciţi să fie ucisă întreaga familie a regelui vostru; împreunaţi-vă cu toate femeile, vărsând sângele bărbaţilor lor; şi veţi fi un model de virtute, atunci când se va spune despre voi că aţi scris psalmi?”
DICŢIONAR FILOSOriC
Oare Baylc nu avusese dreptate spunând că, dacă David era pe placul lui Dumnezeu, era aşa datorită penitenţei sale şi nicidecum pentru mişeliile sale? Bayle a adus un serviciu neamului omenesc afirmând că Dumnezeu, care a dictat, fără doar şi poate, întreaga istorie a evreilor, im a canonizat toate crimele relatate în această istoric.
Totuşi Bayle a fost persecutat; de către cine? de către nişte oameni persecutaţi ei înşişi în alte părţi, nişte fugari care ar fi fost aruncaţi în flăcări în patria lor; iar aceşti fugari erau combătuţi de alţi fugari numiţi jansenişti, izgoniţi din ţara lor de iezuiţi, aceştia fiind, în sfârşit, şi ei alungaţi.
Astfel, toţi prigonitorii şi-au declarat război pe viaţă şi pe moarte, în vreme ce filosoful, oprimat de toţi, s-a mulţumit să îi plângă.
Să nu uitam că Fontcnelle, în 1713, a fost pe punctul de a-şi pierde veniturile, poziţia şi libertatea, pentru că a redactat în Franţa, în urmă cu douăzeci de ani, Tratatul despre Oracole al savantului Van Dale, din care eliminase, precaut, tot ceea ce ar fi putut să alarmeze fanatismul. Un iezuit a scris împotriva lui Fontenelle, iar acesta nu a catadicsit să-i răspundă; a fost de-ajuns ca iezuitul Le Tellier, confesorul lui Ludovic XIV, sa îl acuze pe Fontenelle de ateism dinaintea regelui.
Dacă n-ar fi intervenit M. D'Argenson, s-ar fi putut întâmpla ca fiul unui escroc sa pângărească bătrâneţea nepotului lui Corneille.
Este atât de uşor să-ţi seduci penitentul încât se cuvine să-1
binecuvântăm pe Domnul că acest Le Tellier nu a săvârşit şi mai multe nelegiuiri. Există două lăcaşuri pe lumea asta în care nu te poţi împotrivi seducţiei şi calomniei; acestea sunt patul şi confesionalul.
Ştim că dintotdeauna filosofii au fost persecutaţi de fanatici; dar cum este oare cu putinţă ca oamenii de litere să se amestece şi ci în această afacere, ca ei înşişi sa ascută, adesea, împotriva confraţilor lor, armele care îi străpung pe toţi, unul câte unul?
Nefericiţi oameni ai scrisului! este oare de datoria voastră să fiţi delatori? Gândiţi-vă dacă la romani au existat vreodată indivizi de teapa unor Garasse, Chaumeix sau Hayer, care să îi acuze pe Lucreţiu, Posidonius Varro sau Pliniu?!
