Când Pavel a fost adus de către evrei dinaintea guvernatorului din ludeea, pe motiv că lăsase nişte străini să intre în templu, a procedat el oare bine spunându-i guvernatorului ca „i se intenta acest proces pentru învierea morţilor”, când nu era câtuşi de puţin vorba despre învierea morţilor H
Oare a procedat bine Pavel tăindu-şi împrejur discipolul, pe Timotei, după ce le scrisese galatenilor: „Dacă vă tăiaţi împrejur, lisus n-o să vă ajute cu nimic”?
A procedat bine scriindu-le corintenilor, capitolul IX: Nu avem oare dreptul să trăim pe seama voastră şi să luăm cu noi o femeie? etc.„ A procedat bine scriindu-le corintenilor în cea de-a doua Epistola a sa: Nu voi ierta pe nimeni dintre cei care au păcătuit, şi nici pe ceilalţi”? Ce-am crede astăzi despre un om care ar pretinde să trăiască pe spinarea
noastră, el şi femeia Iui, un om cârc ne-ar judeca, ne-ar pedepsi şi 1-ar confunda pe cel vinovat cu cel inocent?
Ce se înţelege prin răpirea lui Pavel în cel de-al treilea cer? Ce înseamnă un al treilea cer?
Ce este mai demn de crezare (omeneşte vorbind), faptul că Pavel s-a făcut creştin întrucât a fost doborât de pe cal de o lumină puternică în toiul zilei, o voce din ceruri strigându-i „Saul, Saul, de ce mă persecuţi?”
sau faptul ca Pavel a fost stârnit împotriva fariseilor de refuzul lui Gămăliei de a-i da fiica sau de cine ştie ce altă cauza?
I) Faptele Apostolilor, capitolul XXIV. (Nota lui.) În orice altă poveste, refuzul lui Gămăliei n-ar părea oare mai firesc decât o voce din ceruri, cu condiţia de a nu fi siliţi să credem acest miracol?
Pun toate aceste întrebări doar din dorinţa de a mă instrui şi rog pe oricine ar vrea să mă lămurească să-mi vorbească raţional.
PĂCATUL ORIGINAR (PECHE ORIGINEL)
Iată în ce constă pretinsul triumf al socinienilor sau unitarienilor.
Ei socotesc această temelie a religiei creştine drept păcatul său originar.
A cuteza să afirmi că Dumnezeu a creat toate generaţiile de oameni pentru a Ic chinui în suplicii veşnice, sub pretextul că primul lor părinte a mâncat dintr-un fruct îhtr-o grădină, înseamnă, spun ei, a-1 ultragia pe Dumnezeu şi a-1 acuza de cea mai absurdă dintre barbarii. Această
învinuire pângăritoare este cu atât mai de neiertat Ia creştini cu cât nu există nici măcar un singur cuvânt referitor la această născocire numită
păcat originar nici în Pentateuc, nici în Profeţii, nici în Evanghelii, fie ele apocrife sau canonice, şi în niciunul din scriitorii aşa-? îşi cei dintâi Părinţi ai Bisericii.
Nici măcar în Geneză nu se pomeneşte ca Dumnezeu 1-ar fi condamnat pe Adam la moarte pentru că a înghiţit un măr. El îi spune:
„Vei muri negreşit în ziua în care vei mânca din măr”; dar în aceeaşi Geneză Adam mai trăieşte încă nouă sute treizeci de ani după acest prânz criminal. Animalele şi plantele, care nu s-au înfruptat din acest fruct, au murit în timpul prescris de natură. Ca toate celelalte fiinţe, omul se naşte şi el pentru a muri.
în sfârşit, pedeapsa lui Adam nu intra de nici un fel în legea evreiască. Adam nu a fost mai curând evreu decât persan sau caldean.
Primele capitole din Geneză (oricând vor fi fost ele compuse) au fost considerate de toţi savanţii evrei drept o alegorie şi chiar o legendă
periculoasă, întrucât citirea ei înaintea împlinirii vârstei de douăzeci şi cinci de ani a fost interzisă.
Într-un cuvânt, evreii nu au cunoscut păcatul originar, aşa cum nu au cunoscut niei ceremoniile chinezilor; şi, deşi teologii găsesc tot ce vor în Scriptură, altfel spus, totidem verbis sau totidem litteris, este de netăgăduit faptul ca uri teolog rezonabil nu va găsi nicicând pomenit
acolo acest mister surprinzător, Să spunem că sfântul Augustin a fost cel dintâi care a acreditat această stranie idee, demnă de căpăţâna înflăcărată şi romantică a uniri african dezmăţat şi pocăit, manihean şi creştin, indulgent şi prigonitor, care-şi petrece viaţa contrazicân-du-se pe sine.
, Ce oroare, exclama unitarienii rigizi, să calomniezi autorul naturii, mergând până la a-i atribui miracole necontenite pentru a osândi veşnic nişte oameni pe care tot el îi aduce pe lume, pentru atât de puţin timp! Fie el a creat sufletele din cea mai adâncă negură a vremurilor, sistem în care, fiind infinit mai străvechi decât păcatul lui Adam, nu au nici o legătură cu el, fie aceste suflete se formează ori de câte ori un bărbat se culcă cu o femeie, situaţie în care Dumnezeu sta întruna să pândească toate întâlnirile din întregul univers, pentru a crea nişte spirite pe care le va face în veci nefericite, fie, în sfârşit, Dumnezeu este el însuşi sufletul tuturor oamenilor, caz în care se condamnă singur.
Care este cea mai oribilă şi mai nebunească dintre aceste trei supoziţii?
O a patra nu există; întrucât a presupune că Dumnezeu aşteaptă sase săptămâni pentru a crea un suflet osândit într-un făt înseamnă a reveni la ipoteza potrivit căreia îl creează în momentul împreunării: ce mai contează şase săptămâni în plus sau în minus?”
Am relatat sentimentul unitarienilor, iar oamenii au ajuns la un asemenea nivel în materie de superstiţii încât mă cutremur relatându-1.
(Acest articol îi aparţine răposatului M. Boulanger.) PERSECUŢIE (PERSECUTION)
Nu pe Diocleţian 1-aş numi eu prigonitor, întrucât, preţ de optsprezece ani mari şi laţi, el i-a ocrotit pe creştini; iar dacă în ultima parte a domniei sale nu i-a scăpat de resentimentele Iui Galerius, explicaţia consta în faptul că n-a fost decât un prinţ sedus şi antrenat de o cabală, mai presus de caracterul său, cum au fost de altminteri atâţia alţii ca el.
Cu atât mai puţin i-aş numi prigonitori pe acei indivizi de soiul unui Trăiau sau al Antoninilor; aş rosti atunci o blasfemie.
Dar ce este un prigonitor? Este un tip al cărui orgoliu rănit şi al cărui fanatism turbat îi aţâţă pe prinţi sau pe magistraţi împotriva unor oameni nevinovaţi, a căror singură crima stă în faptul că nu îi împărtăşesc opiniile. „Nelegiuitule, adori un Dumnezeu, predici virtutea şi o practici; i-ai slujit pe oameni şi i-ai mângâiat; ai rânduit orfana, 1-ai ajutat pe sărac şi ai transformat deserturile unde o mână de sclavi îşi ţârâiau amărâtele lor zile în ogoare mănoase, populate de familii fericite; am descoperit însă că mă dispreţuieşti şi nu mi-ai citit niciodată cartea de contraversă; ştii ca sunt un tâlhar, că am contrafăcut scrisul Iui G* şi am furat nişte *; ai putea să mă pârăşti, aşa că trebuie sa te împiedic.
Mă voi duce aşadar la confesorul primului ministru sau la guvernator; le voi arăta, aplecându-mă dinaintea lor şi schimonosindu-mi buzele, că ai
o părere greşită despre celulele unde a fost închisă Septuaginta; că în urmă cu zece ani ai vorbit într-o manieră lipsită de respect despre câinele lui Tobit, despre care tu pretindeai că este un sârmos, în vreme ce eu dovedeam că este un ogar; te voi acuza că eşti un duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor.” Aşa sună discursul unui persecutor; iar dacă aceste vorbe nu-i ies până la urma pe gură, ele rămân gravate în inima sa, gravate cu dalta fanatismului impregnat de veninul urii.
Aşa a cutezat iezuitul Le Tellier să-1 prigonească pe cardinalul de Noailles şi aşa 1-a persecutat Jurien pe Bayle.
Când a început în Franţa prigoana protestanţilor, nici Fran-cisc I, nici Henric II, nici Francisc H, nu ei au fost cei care i-au pândit pe aceşti nefericiţi, nu ei s-au înarmat împotriva lor cu o furie bine plănuită şi nu ei i-au aruncat în flăcări pentru a-şi împlini răzbunarea. Francisc I era prea ocupat cu ducesa d'Etampcs, Henric II, cu vechea sa Diană, iar Francisc II era prea copil. Atunci cine a început prigoana? Nişte preoţi invidioşi care au hrănit prejudecăţile magistraţilor şi politica miniştrilor.
Dacă regii nu ar fi fost înşelaţi şi dacă ar fi prevăzut că această prigoana va produce cincizeci de ani de războaie civile, jumătate din populaţie fiind exterminată de cealaltă jumătate, ei ar fi stins cu lacrimile lor focul primelor ruguri pe care le-au lăsat să se aprindă.
O Dumnezeule al milei! daca vreun om poate să semene cu acea fiinţă făcătoare de râu, care ne este zugrăvită îndclet-nicindu-se necontenit cu distrugerea operelor tale, atunci nu este oare acea fiinţa prigonitorul?
FILOSOFIÂ (PHILOSOPHIE)
Filosof, iubitor al înţelepciunii, adică al adevărului. Toţi filosofii au avut acest dublu caracter; nu există niciunul în antichitate care să nu fi fost o pildă de virtute pentru ceilalţi oameni sau care să nu Ie fi dat lecţii despre adevărurile morale. S-au înşelat poate cu toţii în ceea ce priveşte fizica; dar ea este atât de puţin necesară în călăuzirea vieţii încât filosofii nu aveau nevoie de ea. A trebuit să treacă multe secole pentru ca oamenii să cunoască o parte din legile naturii. Unui înţelept îi este însă
de ajuns o singură zi pentru a cunoaşte datoriile omului.
'Filosoful nu este un înflăcărat, el nu se erijează în profet şi nu pretinde a fi inspirat de zei; prin urmare nu-i voi aşeza în rândul filosofilor nici pe străvechiul Zoroastni, nici pe Hcrmes, nici pe anticul Orfeu, pe niciunul dintre acei legiuitori cu care se făleau naţiile din Caldeea, Persia, Siria, Egipt sau Grecia. Cei care s-au numit copii ai zeilor au fost părinţii imposturii; şi dacă s-au servit de minciună pentru a predica adevăruri, erau nedemni de a Ie predica; nu erau filosofi: au fost, cel mult, nişte mincinoşi iscusiţi.
