Însă mai mulţi comentatori consideră că Iov voia să-şi exprime de fapt speranţa că se va însănătoşi în curând, şi că nu va rămâne dc-a pururi culcat pe pământ, aşa cum era. Continuarea dovedeşte destul de limpede că aceasta este interpretarea corectă, întrucât le grăieşte dc-ndata falşilor şi asprilor săi prieteni: „De ce spuneţi: Să-1 prigonim?”

sau: „Pentru că veţi spune: căci 1-am prigonit”. Nu înseamnă oare aceasta destul de clar: „Când mă veţi vedea sănătos şi bogat ca altădată

vă veţi căi că m-aţi insultat”. Când un bolnav spune: Mă voi scula„, el nu spune: „Voi învia.” A forţa sensul unor pasaje limpezi este o cale sigură

de a nu cădea niciodată de acord sau de a fi priviţi ca nişte oameni de rea credinţă de către cei cinstiţi.

Potrivit sfântului Ieronirn secta fariseilor a apărut cu foarte puţin timp înainte de lisus Hristos. Rabinul Hillcl este socotit întemeietorul sectei fariseilor, iar acest Hillel era contemporan cu Gămăliei, dascălul sfântului Pavel.

Unii farisei credeau că doar evreii învie şi că restul oamenilor nu meritau aşa ceva. Alţii au susţinut că numai în Palestina era cu putinţă

această înviere, trupurile celor îngropaţi în alte ţinuturi fiind transportate în taină la Ierusalim, pentru a se alătura acolo sufletelor lor.

Sfântul Pavel, scri-indu-le locuitorilor din Salonic, le spune că „a doua venire a lui lisus Hristos se va înfăptui pentru ei şi pentru el, şi că vor fi martori la ca”.

V.16. „Căci, de-ndată ce va fi dat semnalul de către arhanghel şi de către sunetul trâmbiţei lui Dumnezeu, Domnul însuşi va coborî din cer, iar cei morţi întru lisus Hristos vor învia primii.”

V.17. „Apoi, noi cei care suntem în viaţă şi care vom fi trăit până

atunci, vom fi şi noi purtaţi alături de ei în văzduh, pentru a-1 întâmpina pe Domnul în puterea cerurilor şi vom trai astfel de-a pururi împreună

cu Domnul.”

Acest important pasaj nu dovedeşte oare destul de limpede ca primii creştini credeau că vor vedea sfârşitul lumii, aşa cum de altminteri este prezis în sfântul Luca a se petrece chiar în timpul vieţii sfântului Luca? Dacă ei nu au văzut atunci sfârşitul lumii şi dacă nimeni nu a înviat de atunci, asta nu înseamnă că ceea ce este amânat este musai şi pierdut pentru totdeauna.

Sfântul Augustin credea că pruncii, şi chiar cei născuţi morţi, vor învia la vârsta maturităţii. Origene, Ieronim, Ala-nasie, Vasilc şi alţii ca ei socoteau că femeile nu trebuie să învieze o data cu sexul lor.

În sfârşit, au existat întotdeauna dispute legate de ce am fost, de ce suntem şi de ce vom fi.

N

Malebranche demonstrează învierea cu ajutorul omizilor care se transformă în fluturi. Această dovadă este, se vede, la fel de uşoara ca aripile insectelor la care recurge. Gânditorii care calculează aduc obiecţii aritmetice împotriva acestui adevăr atât de bine dovedit. Ei spun că

oamenii şi toate celelalte animale se hrănesc realmente şi cresc datorită

substanţei strămoşilor lor. Transformat în cenuşă, trupul unui om se răspândeşte în aer şi, căzând pe pământ, devine o legumă sau grâne.

Astfel, Cain a mâncat o parte din Adam; Enoh s~a înfruptat din Cain; Irad 1-a mâncat pe Enoh; Maviael, pe Irad; Matusalem, pe Maviael; prin urmare, nu există nimeni printre

\par noi care să nu fi înghiţit o părticică cât de mică din cel dintâi părinte al nostru. Lata de ce s-a spus că suntem cu toţii antropofagi.

Acest lucru devine evident după o bătălie; nu numai că ne ucidem fraţii, dar, după doi-trci ani, îi şi mâncăm, atunci când adunăm recolta de pe un fost câmp de luptă; cu toţii vom fi astfel mâncaţi, la rândul nostru.

Iar când va trebui să înviem, cum îi vom înapoia fiecăruia trupul care i-a aparţinut, fără a pierde astfel o bucată din propriul nostru trup?

Acestea sunt argumentele celor ce nu cred în înviere; însă adepţii învierii le-au răspuns cât se poate de pertinent.

Un rabin pe nume Samai demonstrează învierea cu ajutorul acestui pasaj din Exod: „Am aparţinut lui Avraam, lui Isaac şi lui lacob; şi Ic-am promis prin legământ că le voi dărui pământul Canaan”. Iar

Dumnezeu, în pofida acestui legământ, spune marele rabin, nu le-a dăruit pământul cu pricina; prin urmare ei vor învia într-o zi, pentru a se bucura de el şi ca legământul să se împlinească.

Profundul filosof dorn Calmet descoperă în vampiri o dovadă încă

şi mai convingătoare. El a văzut vampiri ieşind din cimitire pentru a le suge sângele celor adormiţi; e limpede că nu puteau suge sângele celor vii, din moment ce erau încă morţi; drept pentru care înseamnă că

înviaseră: e limpede ca bună ziua.

Un alt lucru sigur este acela că toţi morţii, în ziua judecăţii de apoi, vor merge pe sub pământ ca nişte cârtiţe, cel puţin aşa spune Talmudul, pentru a compărea în valea numită losa-fat, care se află între cetatea Ierusalimului şi Muntele Măslinilor. Vom fi pasămite tare înghesuiţi în această vale; va trebui să reducem proporţional trupurile, ca diavolii lui Milton în sala Pandemoniumului.

Această înviere se va produce în sunetul trâmbiţei, după cum ne spune sfântul Pavel. Vor fi însă necesare mai multe trâmbiţe, întrucât nici măcar tunetul nu răzbate la mai mult de trei sau patru leghe. La întrebarea câte trompete vor fi necesare, teologii răspund că nu au făcut încă socoteala; dar o vor face.

Evreii povestesc că regina Cleopatra, care credea, neîndoielnic, în înviere, asemenea tuturor doamnelor din acea epocă, 1-ar fi întrebat pe un fariseu dacă, în clipa învierii, înviai gol-goluţ. Savantul i-a răspuns că

vom fi foarte bine îmbrăcaţi, din moment ce grâul pe care îl semănăm, morţii fiind sub pământ, renaşte în spic purtând o cămaşă şi mustăţi.

Acest rabin a fost un teolog extraordinar; raţiona aidoma lui dom Calmet.

— S -

SOLOMON (SALOMON)

Numele lui Solomon a fost întotdeauna cinstit în Orient. Lucrările care îi sunt atribuite, analele evreilor şi legendele arabilor, i-au purtat faima până în Indii. Domnia lui reprezintă marea epocă a evreilor.

A fost al treilea rege al Palestinei. Prima carte din Regi spune că

Batşeba, mama sa, a obţinut din partea lui David promisiunea că îl va încorona pe Solomon, fiul sau, în locul fiului cel mare Adonias. Nu trebuie sa ne surprindă că o femeie, care a uneltit pentru a-şi ucide primul soţ, dispunea încă de destule artificii pentru a dărui moştenirea rodului adulterului său, şi pentru a-1 dezmoşteni pe fiul legitim, care, în plus, mai era şi fiul cel mare.

E remarcabil faptul că profetul Nathan, care venise să-i reproşeze lui David adulterul, uciderea lui Urie, precum şi căsătoria care a urmat acestei crime, era unul şi acelaşi profet care a ajutat-o pe Batseba să îl aşeze pe tron pe Solomon, născut din această căsătorie însângerată şi infamă. Această purtare, dacă judecăm doar după legile cărnii, ar putea dovedi că profetul Nathan avea, în funcţie de moment, două greutăţi şi două măsuri. Cartea nu spune că Nathan ar fi primit o misiune speeială

de la Dumnezeu cu scopul de a-1 detrona pe Adonia. Dacă primise într-adevăr o misiune, trebuia să o respecte; însă noi nu putem accepta decât ceea ce este scris negru pe alb.

Adonia, alungat de pe tron de către Solomon, i-a cerut o singură

favoare, şi anume aceea de a-i îngădui să se căsătorească cu Abişag, tânăra care-i fusese oferită lui David pentru a-i încălzi bătrâneţile.

Scriptura nu spune dacă Solomon o împărţea cu Adonia pe concubina tatălui sau, dar spune că Solomon, în urma acestei simple cereri, 1-a omorât pe Adonia. Se pare că Dumnezeu, care 1-a înzestrat cu înţelepciune, i-a refuzat atunci spiritul dreptăţii şi al omeniei, aşa cum i-a refuzat ulterior şi darul continenţei.

În aceeaşi carte a Regilor se spune că era stăpân peste un mare regat, care se întindea de la Eufrat până la Marea Roşie şi Mediterana; dar din păcate se spune deopotrivă că regele Egiptului, care cucerise ţinutul Gazer din Canaan, i 1-ar fi dăruit fiicei sale în chip de zestre, fiică

pe care Solomon se pare că ar fi luat-o de nevastă; se mai spune că la Damasc era un rege; regatele din Sidon şi Tyr înfloreau: înconjurat de state puternice, ci şi-a manifestat întreaga înţelepciune, rămânând în termeni de bună înţelegere şi pace cu toate. Abundenţa extraordinară

care i-a îmbogăţit ţara nu putea fi decât rodul acestei înţelepciuni profunde, din moment ce în epoca lui Sauî nu exista nici un muncitor în temniţă în toată ţara, şi nu s-au găsit decât două săbii atunci când a trebuit ca Saul să le declare război filistenilor, cărora evreii le erau supuşi.

Saul, care la început nu poseda decât două săbii în statele sale, a încropit numaidecât o armată de trei sute treizeci de mii de oameni.

Sultanul turcilor n-a avut nicicând armate atât de numeroase; aveai cu ce porni să cucereşti pământul. Aceste contradicţii par să excludă orice raţiune; dar celor care vor sa judece li se pare greu de crezut că David, care i-a urmat lui Saul, învins de filisteni, a reuşit, în timpul cârmurii sale, să întemeieze un vast imperiu.

Bogăţiile pe care i le-a lăsat lui Solomon sunt încă şi mai incredibile; i-a dăruit trei sute de mii de talanţi din aur şi un milion treisprezece mii de talanţi din argint, bani peşin, Talantul de aur al evreilor valorează aproximativ şase mii de lire sterline; iar talantul de argint, aproximativ cinci sute de lire sterline. Suma totaiă a moştenirii în bani peşin, fără a mai pune la socoteală pieţele preţioase şi alte mărunţişuri, şi fără venitul obişnuit, proporţional, desigur, cu această