rapsodie a evreilor a fost compusă la Alexandria, ca de altminteri atâtea alte cărţi ale evreilor. '
Ecleziastul, atribuit şi el lui Solomon, are o ordine şi un gust total diferite. Cel care vorbeşte în această lucrare pare să-şi fi pierdut iluziile legate de putere şi măriri, un om sătul de plăceri şi scârbit de ştiinţă.
Este glasul unui filosof cpicurian care repetă pagină de pagină că cel drept şi cel nelegiuit sunt deopotrivă supuşi accidentelor, că omul nu are nimic în plus faţă de animal, că e mai bine să nu te fi născut decât să
exişti, că nu există o altă viaţă şi ca nimic nu este mai bun şi mai cu
minte decât să te bucuri în pace de roadele muncii tale alături de femeia pe care o iubeşti.
Întreaga operă este pătrunsă de un materialism în egală măsură
senzual şi dezgustat. Ai zice că s-a pus în ultimul verset un cuvânt pilduitor despre Dumnezeu doar pentru a diminua scandalul pe care o asemenea carte avea să îl stârnească.
Criticilor nu le vine a crede că această carte a fost scrisă de Solomon. Nu pare firesc ca el să fi spus: „Vai de pământul care arc un copil drept rege!” Evreii nu avuseseră încă astfel de regi.
1) Un pedant şi-a imaginat că a găsii o eroare în acest pasaj; pretindea că nu s-a tradus bine, prin cuvântul pahar, cănile care erau, spune el, din lemn sau din metal; dar cum ar fi putut oare vinul sa strălucească într-o cană de metal sau de lemn? şi la urma urmelor, ce mai contează? (Nota lui Vol-taire.)
Nu este normal ca el să fi spus: „Privesc obrazul regelui”. Parc mai plauzibil ca autorul să fi vrut să-i dea glas lui Solo-raon şi că, prin această alienare spirituală, care se întâlneşte în toate lucrările evreilor, el a uitat în corpul textului că, de fapt, dăduse glas unui rege.
Ceea ce nu conteneşte sa ne surprindă este faptul că această opera neruşinată a fost aşezată în rândul cărţilor canonice. Daca ar fi să
stabilim astăzi canonul Bibliei, n-am mai include, în mod sigur, şi Ecleziastul, dar el a fost inserat într-o epocă în care cărţile erau foarte rare şi mai mult admirate decât citite. Tot ce mai putem face astăzi este să-i ascundem, atât cât se poate, epicureismul ce domneşte pretutindeni în aceasta lucrare. S-a întâmplat şi cu Ecleziastul aşa cum s-a întâmplat cu atâtea alte lucrări care revoltă peste măsură. Au fost instituite în nişte timpuri de ignoranţă; şi suntem siliţi, spre ruşinea raţiunii, să le menţinem, în nişte timpuri luminate, deghizându-le absurditatea şi grozăveniile sub masca alegoriilor.
Cântarea cântărilor este şi ea atribuita lui Solomon, întrucât numele regelui apare în vreo două trei locuri, apoi pentru că se spune despre amantă că este frumoasă precum pielea lui Solomon şi pentru că
amanta spune că este neagră, astfel încât s-a crezut ca Solomon se referea la soţia sa egipteancă.
Toate aceste motive sunt la fel de ridicole: 1. Când amanta, adresându-i-se amantului său, îi spune: Regele m-a dus în beciurile sale”, ea vorbeşte în mod vizibil despre un altul decât despre amantul său; prin urmare nu regele este acest amant: ea se referă de fapt la regele festinului, la paranimf, la stăpânul casei; iar această evreică este atât de departe de a fi iubita unui rege încât, în tot cuprinsul lucrării, pare că mai curând o păstoriţă sau o fecioară a câmpurilor îşi caută iubitul în mijlocul naturii sau pe străzile oraşului, sfârşind prin a fi oprită dinaintea porţilor de străjeri, care îi fură
veşmântul.
Sunt frumoasă precum pielea lui Solomon par mai curând vorbele unei ţărănci care ar spune la fel de bine: „Sunt frumoasă precum tapiseriile regelui”; şi tocmai pentru că numele lui Solomon figurează în această lucrare, ea nu ar putea să-i aparţină. Ce monarh ar face o comparaţie atât de ridicolă: „Priviţi-1, spune amanta în al treilea capitol, priviţi-1 pe regele Solomon purtând diadema cu care mama sa 1-a încoronat în ziua nunţii.” Cine nu recunoaşte în aceste vorbe comparaţia pe care obişnuiesc să o facă fetele din popor referindu-se la drăguţii lor?
Ele zic: E frumos ca un prinţ, sea mănă cu un rege, el.”
E adevărat că această ciobăniţă care glăsuieşte în acest cântic de dragoste spune despre sine că este arsă de soare şi că este brună. Dar daca ar fi fost într-adevăr fiica regelui Egiptului, ea n-ar fi putut să fie chiar aşa de arsă de soare.
Tinerele de vază din Egipt sunt albe. Cleopatra, de pildă, avea pielea albă; pe scurt, acest personaj nu poate să fie, în acelaşi timp, o ţărăncuţă şi o regina.
S-ar putea ca un monarh care avea o mie de femei să-i fi spus vreuneia dintre ele: „Să mă sărute cu buzele sale, căci sânii tăi sunt mai dulci decât vinul”. Un rege şi un cioban, când e vorba să sărute pe gură, se pot exprima în acelaşi fel. Este însă destul de ciudat să pretinzi că
tânăra a grăit în acest pasaj, ea lăudând sânii iubitului său.
Nu neg nici faptul că un rege galant şi-ar pune iubita să se exprime astfel: „Iubitul meu este ca un buchet de mirt, el va rămâne prins de sânii mei”. Nu prea pricep însă ce este acela un buchet de mirt; altminteri pricep foarte bine ce vrea când îşi îndeamnă iubitul să o cuprindă cu braţul stâng pe după gât, iar cu cel drept să o mângâie. „< Ar trebui să-i cerem niscaiva explicaţii autorului Cântării atunci când spune: „Buricul tău este ca o cupă în care se află mereu ceva de băut; pântecele tău este ca o tufă de grâu; sânii tăi sunt ca doi pui de căprioară, iar nasul tău este precum turnul Muntelui Liban”.
Mărturisesc că eglogele lui Vergiliu sunt de un cu totul alt stil; dar fiecare cu stilul său, iar un evreu nu este obligat să scrie precum Vergiliu.
Trebuie să fii înzestrat cu o extraordinară elocvenţă orientală
pentru a spune: „Sora noastră este încă micuţă, nici nu i-au dat încă
sânii. Cc-o să facem cu sora noastră? Dacă este un zid, să construim deasupra; dacă este o uşa, să o închidem”.
E foarte bine că Solomon, cel mai înţelept dintre oameni, s-a exprimat în acest fel în glumele lui, însă nişte rabini au susţinut nu numai că această mica eglogă voluptoasă nu-i aparţine regelui Solomon, ba mai mult, că ea nu ar fi autentică. Theodore de Mopsucste împărtăşea această opinie, iar vestitul Grotius cataloga Cântarea cântărilor drept o lucrare libertină, flagitiosus; este totuşi o lucrare consacrată, socotită o alegorie perpetuă a cununiei lui lisus Hristos cu Biserica sa. Trebuie să
mărturisim că alegoria aceasta este cam forţată, şi nu pricepem bunăoară ce vrea să spună Biserica atunci când autorul afirmă că
micuţa lui soră nu are încă sâni.
Una peste alta, acest cântic este o mărturie preţioasă a antichităţii; este singura carte despre dragoste pe care ne-au transmis-o evreii. Este o rapsodie ineptă, ce-i drept, dar este plină de voluptate. E toată numai sărutări pe buze, sâni mai dulci decât vinul şi obraji ce au culoarea turturelelor. Se vorbeşte adesea despre plăcere. Este o eglogă ebraică.
Stilul este cel folosit în toate lucrările despre elocvenţă ale evreilor, lipsit de unitate şi coerenţa, plin de repetiţii, confuz şi metaforic până Ia a cădea în ridicol; însă în anumite fragmente pulsează naivitatea şi dragostea.
Cartea despre înţelepciune este de un gust mai riguros; dar nici ea nu-i aparţine lui Solomon mai mult decât Cântarea cântărilor. Cel mai adesea îi este atribuită lui lisus, fiul lui Sirah; alţii spun că este a lui Filon din Biblos; dar oricine i-ar fi autorul, se pare că în vremea lui nu exista încă Pentaâeucul; întrucât el spune, în capitolul X, că Avraam a vrut să-1 sacrifice pe Isaac în timpul potopului, iar într-alt loc vorbeşte despre losif ca despre un rege al Egiptului.
Cât despre Ecleziast, la care ne-am referit deja, Grotius pretinde că
a fost scris sub Zorobabel. Am văzut cât de liber se exprimă autorul Ecleziastului; ştim deja ce spune: ca „omul nu are nimic în plus faţa de animal; că e mai bine să nu te fi născut decât să exişti; că nu există o altă viaţă şi că nimic nu este mai bun şi mai cu minte decât să te bucuri în pace de roadele muncii tale alături de femeia pe care o iubeşti”.
S-ar putea ca Solomon să le fi adresat astfel de discursuri unora dintre femeile sale; s-a pretins că ar fi obiecţii pe care şi Ic face sieşi; dar aceste maxime, cu un aer uşor libertin, nu seamănă câtuşi de puţin cu nişte obiecţii şi a pretinde că vezi într-un autor taman contrariul a ceea ce spune înseamnă să-ţi baţi joc de lume.
Unii Părinţi au susţinut că Solomon a făcut penitenţă, astfel încât îl putem ierta.
N-ar fi deloc exclus ca Solomon sa fi fost bogat şi foarte învăţat pentru epoca şi poporul său. Exagerarea, tovarăşă de nedespărţit a vulgarităţii, i-a atribuit nişte comori pe care n-avea cum să Ie posede şi nişte cărţi pe care n-avea cum să le scrie, între timp respectul pentru antichitate a consacrat aceste erori. – 1^1, Dar ce contează că aceste cărţi au fost redactate de un evreu? Religia noastră creştină se întemeiază pe religia evreiască, nu însă şi pe toate cărţile scrise de evrei.
De ce-ar fi pentru noi Cântarea cântărilor mai sacră decât legendele din Talmud? Pentru ca, se spune, ani inclus-o în canonul ebraic. şi ce este acest canon? Este o culegere de lucrări autentice. Ei şi!
Daca o lucrare este autentică, asta nu înseamnă musai că ca este şi divină; istoria unor mici regi din ludeea sau Sichem, de pildă, reprezintă
