Nu ţinem seama decât de visele care se împlinesc; pe celelalte, le dam uitării. Visele ocupă un loc important în istoria antică, la fel ca oracolele.
Iată cum traduce Vulgata sfârşitul versetului 26 din capitolul XIX
din Levitic: „Nu veţi da ascultare viselor”, însă cuvântul vis nu este în ebraică, iar respingerea viselor ar putea să para destul de ciudată taman în cartea în care se spune că losif a devenit binefăcătorul Egiptului şi al familiei sale datorită faptului că a explicat trei vise.
Tălmăcirea viselor era ceva atât de obişnuit încât oamenii au mers dincolo de această înţelegere: trebuia uneori să se ghicească ce a visat un alt om. Nabucodonosor, uitând o dată ce a visat, le-a poruncit magilor să-i ghicească visul, ame-ninţându-i cu moartea daca nu izbuteau; însă
evreul Daniel, şcolit în arta magilor, le-a salvat viaţa ghicind care fusese visul regelui şi talmăcindu-1. Această poveste, şi atâtea altele ca ca, ar putea dovedi faptul că legea evreilor nu interzicea oniromanţia, adică
ştiinţa viselor.
SUPERSTIŢIE (SUPERSTITION)
Capitol extras din Cicero, Seneca şi Plutarh Tot ce merge dincolo de adorarea unei Fiinţe supreme şi de supunerea inimii faţă de poruncile sale eterne ţine de domeniul superstiţiei. Iertarea crimelor prin intermediul anumitor ceremonii este o superstiţie dintre cele mai periculoase.
Et nigras mactant pecudes, et manibus divis Inferias mittunî. I-!
Ah! nimium facties qui tristia crimina caedis Fluminea tolli posse putatis aqua!
Socoti că Dumnezeu îţi va uita crima dacă te scalzi într-un fluviu, dacă jertfeşti o oaie neagră sau dacă se rostesc asupra ta anumite cuvinte. O a doua crimă îţi va fi, aşadar, iertată plătind acelaşi preţ, apoi o a treia, aşa că o sută de crime nu te vor costa decât o sută de oi negre şi o sută de abâuţiuni! Procedaţi altfel, oameni nenorociţi: renunţaţi la crime şi la oiţele negre, Nu exista idee mai infamă decât aceea că un preot al lui Isis sau al lui Cibele te poate reconcilia cu Dumnezeu cântând pur şi simplu la ţimbal şi pocnind din castaniete! şi mă rog cine este acest preot al lui Cibele, acest eunuc hoinar care trăieşte de pe
urma slăbiciunii tale, cum de se poate el socoti mijlocitor între ceruri şi tine? Ce împuterniciri a primit ci de la Dumnezeu? El primeşte, de fapt, bani de la tine pentru a bolborosi nişte cuvinte şi tu îţi închipui că Fiinţa fiinţelor încuviinţează vorbele acestui şarlatan?
Există şi superstiţii nevinovate: dansezi în zilele de sărbătoare în cinstea Dianei sau a Pomonei sau a cine ştie cărui zeu mai mic, zile de care e plin calendarul tău: foarte bine, n-ai decât. Dansul e foarte plăcut, face bine trupului, bucură sufletul şi nu dăunează nimănui; dar nu cumva să-ţi închipui ca Pomona sau Vertumnus îţi vor fi recunoscători că ai ţopăit în onoarea lor şi te vor pedepsi dacă nu ai făcut-o. Nu există
altă Pomona şi nici alt Vertumnus decât săpăliga şi cazmaua grădinarului. Nu fi într-atât de smintit încât să-ţi imaginezi că grădina ta va fi bântuită de grindină doar pentru ca tu ai ratat ocazia de a dansa pyrrhique sau cordace, Există poate o superstiţie scuzabilă şi chiar benefică pentru virtute: mă gândesc la aşezarea în rândul zeilor a marilor oameni care au fost binefăcători ai neamului omenesc. Ar fi mai bine, fără doar şi poate, dacă ne-am mărgini să-i privim pur şi simplu ca pe nişte oameni demni de a fi preţuiţi şi, mai ales, demni de a li se urma exemplul. Cinstiţi-i însă fără vreun cult special pe acei oameni de soiul unui Solon, Tales sau Pitagora; dar nu îl adoraţi pe Hercule doar pentru că a curăţat grajdurile lui Augias sau pentru că s-a împreunat cu cincizeci de tinere într-o singură noapte.
Şi mai presus de toate feriţi-vă să Ie dedicaţi vreun cult unor ticăloşi care n-au avut alt merit decât ignoranţa, înflăcărarea şi mizeria; care şi-au făcut o datorie şi o glorie din lene şi desfrâu: cei care, în cel mai bun caz, au fost inutili întreaga lor viaţă să merite oare o apoteoză
după moarte?
— Ir
Remarcaţi faptul că în timpurile cele mai superstiţioase s-au comis cele mai oribile crime.
II
Superstiţiosul joacă pe lângă ticălos rolul pe care îl joacă sclavul pe lângă tiran. Ba mai mult; superstiţiosul este condus de fanatic şi devine el însuşi fanatic. Apărută la păgâni, superstiţia a fost adoptată de iudaism şi a infestat Biserica creştină încă din primele momente. Toţi părinţii Bisericii, fără excepţie, au crezut în puterea magiei. Biserica a condamnat întotdeauna magia, dar a crezut întotdeauna în ca: nu i-a excomunicat pe vrăjitori pentru că ar fi fost nişte nebuni, ci pentru că
socotea că întreţin efectiv legături cu diavolii, Astăzi, jumătate din Europa consideră că cealaltă jumătate a fost vreme îndelungată şi mai este încă superstiţioasă. Protestanţii privesc moaştele, indulgenţele, mortificările, rugăciunile pentru morţi, apa sfinţită şi aproape tot ritualul Bisericii romane ca pe o demenţă superstiţioasă In opinia lor, superstiţia constă în a lua nişte practici inutile drept practici necesare. Există
printre catolicii romani unii mai luminaţi decât strămoşii lor, care au renunţat la multe din obiceiurile socotite odinioară sacre; şi se scuză
pentru cele pe care le-au păstrat, spunând: „Sunt lipsite de importanţă şi tot ce este lipsit de importanţă nu are cum sa dăuneze”.
E greu să trasezi hotarele superstiţiei. Unui francez care călătoreşte în Italia i se pare că totul ţine de superstiţie, şi nu se înşală.
Arhiepiscopul din Canterbury pretinde că arhiepiscopul din Paris este superstiţios; presbiterienii îi adresează acelaşi reproş monseniorului din Canterbury şi sunt ei înşişi trataţi drept superstiţioşi de quakeri, care sunt, în ochii celorlalţi creştini, cei mai superstiţioşi dintre toţi.
Prin urmare, societăţile creştine nu se pun de acord în legătură cu ceea ce este socotit a fi superstiţie. Secta care pare cel mai puţin afectată
de această boală a spiritului este aceea care arc cele mai puţine ritualuri.
Dacă în pofida puţinelor sale ceremonii, ea este puternic ataşată de o credinţă absurdă, această credinţă absurdă echivalează, ea singura, cu toate practicile superstiţioase care au existat de la Simon magicianul şi până la prelatul Gauffridi.
Este aşadar limpede că fondul religiei unei secte este cel care trece drept superstiţie în ochii unei alte secte.
Musulmanii le reproşează superstiţia tuturor societăţilor creştine, dar sunt ei înşişi catalogaţi drept superstiţioşi. Cine va judeca acest mare proces? Va fi oare raţiunea? toate sectele pretind însă că au raţiunea de partea lor. Atunci să judece forţa, nouă nemairămânându-ne decât să aşteptăm momentul când raţiunea va reuşi să pătrundă în capetele cât mai multor oameni pentru a dezarma forţa.
A existat în Europa creştină o epocă în care unui cuplu proaspăt căsătorit nu îi era îngăduit să se bucure de drepturile cununiei înainte de a fi cumpărat acest drept de la episcop şi de la preotul paroh.
Orice individ care nu îi lăsa Bisericii prin testament o parte din bunurile sale era excomunicat şi lipsit de îngropăciune. Se chema că
mori deconfes, adică nemărturisind religia creştină. Iar dacă un creştin murea infestat, Biserica anula excomunicarea mortului, redactând un testament în numele lui, prin care îşi adjudeca moştenirea pioasă pe care ar fi trebuit să i-o lase defunctul.
Acesta este motivul pentru care papa Grigore ÎX şi Ludovic cel Sfânt au hotărât, după conciliul de la Narbona, ţinut în anul 1235, ca orice testament la redactarea căruia nu asistase şi un preot să fie declarat nul; iar papa a decretat că testatorul şi notarul vor fi altminteri excomunicaţi.
'^^^^^^^^„^^^^^W”^^^^^^^ BBPI ^^1
IIMM
Taxa asupra păcatelor a reprezentat un moment încă şi mai scandalos, dacă aşa ceva este cu putinţă. Forţa a fost cea care a impus toate aceste legi de care asculta superstiţia popoarelor; în timp, însă,
raţiunea a abolit aceste practici ruşinoase, timp în care raţiunea a mai îngăduit totuşi menţinerea multor altora.
Până în ce punct politica va accepta oare prăbuşirea superstiţiei'?
Iată o întrebare într-adevăr spinoasă; e ca şi cum ai întreba până unde poţi să mergi cu puncţia la un bolnav ce suferă de hidropizic, ştiut fiind faptul că el poate să moară în timpul operaţiei. Totul depinde de prudenţa medicului.
