Marc Aureliu, poate la fel de măreţ pe tronul Imperiului Roman pe cât era şi Epictet în sclavie, vorbeşte adesea, ce-i drept, despre zei, fie pentru a se conforma limbajului curent, fie pentru a exprima nişte fiinţe intermediare, între Fiinţa supremă şi oameni; însă de câte ori nu lasă să
se întrevadă că nu recunoaşte decât un singur Dumnezeu, veşnic şi
infinit! „Sufletul nostru, spune el, este o emanaţie a Divinităţii. Copiii mei, trupul meu, gândurile mele, toate vin de la Dumnezeu.”
Stoicienii şi platonicienii admiteau o natură divină şi universală; epicurienii însă o negau, în timpul misterelor, pontifii nu vorbeau decât de un Dumnezeu unic. Atunci unde erau idolatrii?
Prin urmare, Dicţionarul lui Moreri comite o mare greşeala atunci când afirmă că în epoca lui Teodosiu eel Tânăr nu mai existau idolatri decât în ţinuturile îndepărtate ale Asiei şi Africii, Ori, chiar şi în secolul al şaptelea mai existau, în Italia, multe neamuri încă păgâne. Nordul Germaniei, dincolo de Wascr, nu se creştinase nici până în timpul lui Charle-magnc. Polonia şi toate ţările de la miazănoapte au rămas o bucată bună de vreme după această domnie în ceea ce se cheamă
idolatrie. Jumătate din Africa, toate regatele de dincolo de Gange, Japonia, populaţia Chinei şi sutele de hoarde de tătari şi-au păstrat vechile lor culte, în Europa nu mai există decât o mână de laponi, de tătari şi de samoiczi care mai practică religia strămoşilor lor.
Sa încheiem prin a remarca faptul că în timpurile numite de noi evul mediu, vorbeam despre ţara mahomedanilor ca despre Paganiatratam drept idolatru, adorator de imagini, un popor care urăşte imaginile. Sa mărturisim, încă o dată, ca turcii pot fi iertaţi dacă ne cred pe noi idolatri, atunci când se uită la altarele noastre încărcate de icoane şi statui.
INUNDAŢIE (INONDATION)
A existat oare o epocă în care globul să fi fost în întregime cuprins de ape? Din punct de vedere fizic, acest lucru este cu neputinţă.
Se poate ca marea să fi acoperit, rând pe rând, întregul uscat; dar aşa ceva nu s-ar fi putut produce decât printr-o gradaţie lenta, pe durata unui număr uriaş de ani. În cinci sute de ani, marea s-a retras din zona Aigues-Mortes, Frejus sau Ra-venna, odinioară mari porturi, lăsând în urmă aproximativ două leghe de uscat. Potrivit acestei progresii, e limpede că i-ar trebui două milioane două sute cincizeci de ani pentru a da ocol globului nostru. Remarcabil este însă faptul că această perioadă
se apropie foarte mult de timpul care i-ar fi necesar axei pământului pentru a se redresa şi a coincide cu ecuatorul: mişcare cât se poate de probabilă, pe care am început de vreo cincizeci de ani să o desluşim şi care nu se poate efectua în mai puţin de două milioane trei sute de mii de ani.
Straturile de cochilii descoperite la câteva leghe depărtare de marc sunt o dovadă incontestabilă a faptului că ea a depus aceste produse maritime pe nişte terenuri care odinioară au fost ţărmuri ale Oceanului; însă de aici şi până la a afirma că apele au acoperit complet întregul glob, şi în acelaşi timp, este o distantă uriaşă, o născocire absurdă din punct de vedere fizic, pe care legile gravitaţiei şi ale fluidelor o neagă, ca de altminteri şi cantitatea insuficientă de apă. Să nu se înţeleagă prin
asta că ne îndoim de marele adevăr referitor la potopul universal, relatat în Pentateuc; dimpotrivă, acesta este un miracol; prin urmare, trebuie să
îl credem; este un miracol, aşadar nu s-a putut produce după legile fizicii.
În povestea potopului totul ţine de miracol: a fost un miracol faptul că a plouat preţ de patruzeci de zile, apele acoperind pământul în lung şi-n lat, ridicându-se cu cincisprezece coţi deasupra celor mai înalţi munţi; tot miracol au fost şi cascadele, porţile şi deschiderile din cer; miracol, de asemenea, faptul că animalele din toate colţurile lumii au venit în arcă; miracol şi faptul că Noe a avut cu ce să Ie hrănească timp de zece luni; miracol că toate animalele au rezistat cu proviziile lor în arcă; miracol că majoritatea a rămas în viaţă; miracol că au găsit ce să
mănânce o dată ieşite din arcă; miracol, de asemenea, însă de o altă
natură, că un anume Le Pelletier a crezut că poate să explice cum de toate animalele au reuşit să reziste şi să se hrănească natural în arca lui Noe.
Or, cum povestea potopului este cel mai miraculos lucru care s-a auzit vreodată, încercarea de a o explica ar fi nesăbuită: există astfel de mistere pe care le credem în virtutea credinţei; iar credinţa constă în a crede ceea ce raţiunea nu crede, fapt care reprezintă, la rândul său, un alt miracol.
Aşadar povestea potopului universal este ca şi povestea Turnului Babei, a măgăriţei lui Balaam, a căderii Ierihonului din pricina sunetelor produse de trompete, a apelor preschimbate în sânge, a traversării Mării Roşii, aidoma tuturor minunilor pe care Dumnezeu a binevoit să le săvârşească pentru aleşii poporului său; sunt de o profunzime pe care spiritul omului nu poate să o pătrundă.
INCHIZIŢIE (INQUISITION)
Inchiziţia, după cum se ştie, este o minunată invenţie cât se poate de creştină, menită să dea mai multă putere papei şi călugărilor şi să
facă un regat întreg ipocrit.
Îndeobşte sfântul Dominic este socotit a fi cel căruia îi datorăm apariţia acestei sfinte instituţii, într-adevăr, mai există încă o dezlegare dată de acest mare sfânt, concepută în următorul fel: „Eu, fratele Dominic, îl reconciliez cu Biserica pe numitul Roger, purtătorul prezentului document, cu condiţia să fie biciuit de către un preot, trei duminici de-a rândul, de la intrarea în oraş şi până la porţile bisericii, să
povestească toată viaţa lui, să tină trei posturi din an, să nu bea niciodată vin, să poarte san-beniâo cu cruci, să recite breviarul în fiecare zi, să spună câte zece pater pe zi şi douăzeci la miezul-nopţii, să respecte din acest moment abstinenţa totală, sa se prezinte în fiecare lună Ia preotul din parohia sa etc., altminteri va fi tratat ca un eretic, sperjur şi impenitent”.
Deşi Dominic este adevăratul fondator al inchiziţiei, iată că Louis de Paramo, unul dintre cei mai respectabili scriitori şi strălucit reprezentant al tribunalului inchiziţiei, afirmă, în cea dc-a doua carte a sa, la punctul al doilea, că Dumnezeu a fost cel dintâi ctitor al tribunalului inchizitorial, exercitând puterea fraţilor predicatori împotriva lui Adam. Adam este citat mai întâi la tribunal: Adam, ubi e.?
şi, într-adevăr, adaugă el, greşeala din citaţie ar fi făcut procedura lui Dumnezeu nula.
Straiele din piele pe care Dumnezeu le-a făcut pentru Adam şi Eva au stat ca model pentru san-benilo, pe care ereticii trebuie să-1 poarte, potrivit hotărârii tribunalului inchizitorial. E drept că acest argument demonstrează mai curând faptul că Dumnezeu a fost cel dintâi croitor; rezultă însă la fel de limpede că a fost deopotrivă şi cel dintâi inchizitor.
Adam a fost privat de toate bunurile imobile pe care le poseda în marele paradis terestru; iată de ce tribunalul inchiziţiei confiscă toate bunurile celor pe care i-a condamnat.
Louis de Paramo observă că locuitorii Sodomei au fost arşi ca fiind eretici, întrucât sodomia este o erezie manifestă. Autorul trece apoi la istoria evreilor şi descoperă la tot pasul tribunale inchizitoriale.
Lisus Hristos este cel dintâi inchizitor al noii legi; papii au y fost inchizitori de drept divin, şi i-au transmis puterea lor n sfântului Dominic.
Autorul nostru calculează apoi numărul tuturor acelora pe care inchiziţia i-a trimis la moarte; constată că au fost mai bine de o sută de mii.
Cartea sa a fost tipărită în anul 1598 Ia Madrid, bucurân-du-sc de acordul savanţilor, de elogiile episcopului şi bunăvoinţa regelui. Astăzi cu greu ne putem închipui grozăvenii mai ciudate şi mai cumplite decât acestea; în acea epoca însă ele păreau cât se poate de fireşti şi de educative. Toţi oamenii seamănă cu Louis de Paramo atunci când devin fanatici.
Acest Paramo a fost un om simplu, a notat cu precizie datele, şi nu a omis nici un fapt interesant, amintind cu scru-pulozitate numărul victimelor omeneşti pe care sfântul tribunal le-a dus la pieire în toate ţările.
Povesteşte cu naivitate cum se prezenta instituţia inchiziţiei în Portugalia şi este în deplin acord cu alţi patru istorici care îi confirmă
spusele. Iată ce relatează ci ca într-un singur glas: Cu mult timp în urmă, la începutul secolului XV, papa Bonifaciu IX i-a delegat pe fraţii predicatori care cutreierau Portugalia, din oraş în oraş, să-i ardă pe eretici, pe mulsumani şi pe evrei; la acea vreme erau încă ambulanţi şi chiar regii s-au plâns în câteva rânduri de neplăcerile pe care le provocau. Papa Clement VII a vrut să le pună la dispoziţie o reşedinţă stabilă, în Portugalia, aşa cum aveau de altfel şi în Aragon sau
în Castilia. Au apărut atunci fricţiuni între curtea de la Roma şi cea din Lisabona; spiritele s-au încins; inchiziţia a avut de suferit din această
pricină, nereuşind să se instaleze pe deplin.
În 1539, a venit la Lisabona un delegat al papei, pentru a stabili, spunea el, sfânta inchiziţie pe o temelie solidă. I-a înmânat regelui îoan HI scrisorile papei Paul III. Mai avea şi alte scrisori adresate de Roma principalilor oficiali de la curte; împuternicirea sa ca legat era pecetluită
şi semnată potrivit protocolului: a arătat că era învestit cu puteri depline să numească un mare inchizitor şi judecători ai tribunalului inchizitorial. Omul era însă un şmecher pe nume Saavedra, şi ştia să
imite orice scriere, să fabrice şi să aplice peceţi şi sigilii false, învăţase meseria aceasta la Roma şi se perfecţionase la Sevilla, de unde tocmai venise însoţit de alţi pungaşi. Suita sa era nemaipomenită; număra mai bine de o sută douăzeci de servitori. Pentru a face fată acestor uriaşe cheltuieli, el şi oamenii lui de încredere împrumutaseră la Sevilla sume fabuloase, în numele camerei apostolice de la Roma; totul era pus la punct cu o artă extraodinarâ.
