apă”. Nimic nu mângâie mai bine ca această axiomă.

Sophar din Naamath îţi reproşa că eşti flecar; însă niciunul dintre bunii tăi amici nu ţi-a împrumutat o para chioară. Eu unul nu m-aş fi

purtat aşa cu tine. Nimic nu-i mai uşor de găsit decât oameni care să-ţi dea sfaturi, şi nimic mai greu de găsit decât oameni dispuşi să te ajute efectiv. Degeaba ai trei prieteni, dacă niciunul nu-ţi dă o lingură de supă

când eşti bolnav, îmi închipui că atunci când Dumnezeu ţi-a înapoiat averea şi sănătatea, aceste personaje pline de elocvenţă n-au mai cutezat să vină dinaintea ta: iată de ce prietenii lui Iov au devenit un proverb.

Dumnezeu a fost tare nemulţumit de ei şi le-a spus fără ocolişuri, în capitolul XIII, că sunt plictisitori şi imprudenţi; şi îi condamnă să

plătească o amendă de şapte tauri şi şapte berbeci, pentru că a vorbit gura fără ei. Eu i-aş fi condamnat pentru că nu şi-au ajutat prietenul, Spunc-mi, rogu-te, este adevărat că ai mai trăit o suta patruzeci de ani după această aventură? îmi place să văd că oamenii de treabă trăiesc mult; pesemne că oamenii de azi sunt tare ticăloşi, că prea trăiesc puţin!

(Scrisă de către un bolnav, la băi la Aix-la-Chapelle.) Altminteri, cartea lui Iov este una dintre cele mai preţioase cărţi din antichitate. Este evident că această carte a fost scrisă de un arab care a trăit înainte de epoca în care îl situăm îndeobşte pe Moise. Se spune că Eâiphaz, unul dintre interlocutori, este de baştină din Theman, un vechi oraş din Arabia. Baldad era din Suez, un alt oraş din Arabia.

Sophar era din Naamath, un ţinut şi mai oriental din Arabia.

Şi mai remarcabil este faptul, care demonstrează că această

legendă nu arc cum să fie scrisă de un evreu, că se vorbeşte despre trei constelaţii, pe care noi le numim astăzi Ursa, Orion şi Hiadele. Evreii n-au avut niciodată cunoştinţe de astronomie şi nu aveau nici măcar un cuvânt pentru a desemna această ştiinţă; tot ceea ce ţinea de artele spiritului le era necunoscut, chiar şi termenul de geometrie.

Arabii, dimpotrivă, locuind în corturi şi fiind mereu gata să observe astrele, au fost poate primii care şi-au măsurat anii prin scrutarea cerului.

O observaţie foarte importantă este aceea că în această carte nu se vorbeşte decât despre un singur Dumnezeu. Ar fi o mare greşeală să ne închipuim că evreii au fost singurii care au recunoscut un Dumnezeu unic; aproape întregul Orient credea într-un Dumnezeu unic; şi în acest sens, ca dealtminteri în multe altele, evreii s-au mulţumit să imite.

În cel de-al treizeci şi optulea capitol, Dumnezeu i se adresează el însuşi lui Iov, din mijlocul unui vârtej; fapt preluat apoi în Geneză.

Cărţile evreilor, şi am repetat acest lucru în nenumărate rânduri, sunt dintre cele mai recente. Ignoranţa şi fanatismul afirmă sus şi tare ca Pentateucul este cea mai veche

VOLTAÂRE carte din lume. Or este evident ca cele ale lui Sanchoniathon sau ale lui Thot, anterioare cu opt sute de ani cărţilor lui Sanchoniathon, sau cele ale primului Zerdust, Shasta, sau Veidam ale indienilor, pe care le avem astăzi, sau Kings, ale chinezilor, sau, în sfârşit, cartea lui Iov, vin dintr-o antichitate mult mai îndepărtată decât

orice carte a evreilor. S-a demonstrat deja că acest popor mic nu a putut avea anale decât după ce a beneficiat de o guvernare stabilă; şi n-a cunoscut o astfel de guvernare decât sub regii săi, iar limba şi-a format-o în timp, un amestec de feniciană şi arabă. Există dovezi incontestabile că

fenicienii au cultivat literele mult înaintea evreilor. Aceştia erau de meserie tâlhari sau misiţi; n-au devenit scriitori decât printr-o întâmplare. Cărţile egiptenilor şi fenicienilor s-au pierdut; chinezii, brahmanii, perşii sau evreii şi le-au păstrat pe ale lor. Toate aceste monumente sunt foarte ciudate; dar ele nu sunt decât monumente ale imaginaţiei omeneşti, din care nu poţi desprinde nici măcar un adevăr, fie el fizic sau istoric. Astăzi chiar şi cel mai mic manual de fizică este infinit mai util decât toate cărţile antichităţii.

Bunul Calmet sau dom Calmet (întrucât benedictinilor le place să

aibă un dom dinaintea numelui lor), acest naiv compilator al atâtor născociri şi idioţenii, acest bărbat a cărui simplitate 1-a făcut atât de util celor ce vor să râdă de neghiobiile antice, relatează fidel opiniile indivizilor care şi-au propus să ghicească boala de care suferea Iov, ca şi cum Iov ar fi fost un personaj real. Nu ezită să afirme că Iov avea sifilis şi insistă aşa cum îi stătea în fire să demonstreze ceva ce nu există. Nu citise povestea lui Astruc referitoare la sifilis; întrucât Astruc nu era nici Părinte al Bisericii, nici doctor la Salamanca, ci un medic foarte învăţat, bunul Calmet nici măcar nu ştia că Astruc a existat: călugării compilatori sunt nişte indivizi tare săraci cu duhul.

IOSIF (JOSEPH)

Povestea lui losif, privită doar din punct de vedere literar sau ca o ciudăţenie, este unul dintre cele mai preţioase monumente din antichitate care au ajuns până la noi. Ea pare să fie luată drept model de către toţi scriitorii orientali; este mai înduioşătoare decât Odiseea, întrucât un erou capabil sa ierte este mai emoţionant decât unul care se răzbună.

Îi socotim pe arabi drept cei dintâi autori ai acelor ficţiuni ingenioase intrate în toate limbile; însă eu unul nu găsesc în scrierile lor nici o aventură care să se poată compara cu cea a lui losif. Aproape totul în ea este minunat, iar sfârşitul te emoţionează până la lacrimi. Este vorba despre un tânăr de şaisprezece ani, invidiat de fraţii săi; aceştia îl vând unei caravane de negustori ismaeliţi, care îl duc în Egipt, unde este cumpărat de un eunuc al regelui. Acest eunuc avea o nevastă, fapt câtuşi de puţin uimitor: Kizlar-Aga, de pildă, un eunuc desăvârşit, căruia i s-a tăiat tot ce i se putea tăia, posedă astăzi un serai la Constantinopol; i s-au lăsat ochii şi mâinile, iar în adâncul sufletului său natura îşi cere drepturile. Ceilalţi eunuci, cărora nu li s-au tăiat decât cei doi tovarăşi ai organului procreării, folosesc încă destul de des acest organ; prin urmare Putiphar, căruia losif îi fusese vândut, putea foarte bine şi el să se înscrie în rândul acestor eunuci.

Soţia lui Putiphar s-a îndrăgostit de tânărul losif care, fidel stăpânului şi binefăcătorului său, respinge avansurile acestei femei. Ea se înfurie şi îl acuză pe losif că ar fi vrut să o seducă. Recunoaştem în toate acestea povestea lui Hipolit şi a Fedrei, a Iui Belerofon şi a Stenebeei, a lui Hebrus şi a

Damasizei, a lui Tanis şi a Peribeei, a Iui Mirtil şi a Hipo-damiei, a lui Pclcu şi a Demcnetei.

E greu de spus care dintre aceste poveşti Ic-a inspirat pe celelalte; însă la vechii autori arabi există o găselniţă, extrem de ingenioasă, referitoare la aventura lui losif şi a soţiei lui Putiphar. Autorul presupune că Putiphar, şovăind între femeia sa şi losif, nu a socotit tunica lui losif, sfâşiată de soţia sa, drept o dovadă a atentatului tânărului.

În camera femeii se aflase un copil în leagăn; losif spunea că ea îi rupsese şi scosese haina în prezenţa acestui copil. Putiphar s-a dus să-i ceară sfatul copilului, a cărui minte era foarte dezvoltată pentru vârsta lui cea fragedă; copilul i-a spus lui Putiphar: „Vezi dacă tunica este ruptă

în iată sau în spate: dacă este sfâşiată în faţă, înseamnă că losif a vrut s-o prindă cu forţa pe soţia ta, care s-a apărat; dacă este sfâşiată în spate, înseamnă că soţia ta a fugit după el”. Putiphar, graţie geniului acestui copil, a recunoscut că sclavul său era nevinovat.

Potrivit autorului arab, în acest fel este relatată această poveste în Aâcoran. El nu se osteneşte totuşi să ne informeze al cui era copilul care judecase cu atâta înţelepciune; dacă era al femeii lui Putiphar, atunci losif nu era primul pe care aceasta căşunase.

Oricum ar fi stat lucrurile, Geneza spune că losif a fost trimis la închisoare; aici i-a avut tovarăşi pe paharnicul şi pe brutarul regelui Egiptului. Aceşti prizonieri ai statului visează amândoi noaptea: losif le explica visurile; le prezice că în trei zile paharnicul va reintra în graţiile regelui, iar brutarul va fi spânzurat: ceea ce de altminteri se şi întâmplă.

Doi ani mai târziu, regele Egiptului are şi el un vis; paharnicul îi spune că în temniţă se găseşte un tânăr evreu care nu are seamăn pe lume în tălmăcirea viselor; regele îl cheamă pe tânăr, care îi prezice că va avea şapte ani de belşug şi şapte ani de penurie.

Să întrerupem un pic firul povestirii pentru a vedea cât de străveche este interpretarea viselor. Bunăoară lui lacob i s-a arătat în vis acea misterioasă scară în vârful căreia se afla Dumnezeu însuşi; tot în vis el a învăţat o metodă de a înmulţi turmele, metodă care nu i-a dat rezultate decât lui. Chiar şi losif a aflat în vis că într-o bună/iâşi va domina fraţii. Cu mult timp înainte, Abimelec fusese vestit în vis că Sara era femeia lui Avraam. '

Dar să ne-ntoarcem la losif. Imediat după ce i-a explicat visul faraonului a şi^fost numit prim-ministru. Ne îndoim că am mai putea găsi astăzi, chiar şi în Asia, un rege care să ofere o asemenea dregătorie doar pentru tălmăcirea unui vis. Faraonul i-a dat-o de soţie lui losif pe

una din fiicele lui Pu-tiphar. Se spune că acest Putiphar era mare-preot la Heliopo-lis; prin urmare nu era eunucul, primul său stăpân; sau dacă

era el, atunci mai avea, negreşit, un alt titlu în afară de acela de mare-preot, iar nevasta Iui fusese mamă de mai multe ori.

Între timp, s-a instalat foametea, aşa cum prezisese losif, iar losif, pentru a merita simpatia regelui, a silit poporul să-şi vândă toate pământurile faraonului; şi întreaga naţie a intrat în sclavie pentru a avea grâu: se pare că aceasta este originea puterii despotice. Trebuie să

recunoaştem că nicicând un rege nu încheiase un târg mai bun; dar pesemne că poporul nu îl binecuvânta pe primul ministru.

În sfârşit, tatăl şi fraţii lui losif au avut şi ei nevoie de grâu, întrucât foametea pustia atunci icA pământul Nu vom mai povesti aici cum şi-a primit losif fraţii, cum i-a iertat şi cum i-a îmbogăţit, întâlnim în această poveste toate elementele i) Ven articolul despre Vise, (Nota lui.) unui interesant poem epic: expoziţiunc, intrigă, recunoştinţă, peripeţii şi miraculos. Este cel mai marcant poem al geniului oriental.

Răspunsul dat faraonului de bunul lacob, tatăl Iui losif, îi va frapa, neîndoielnic, pe aceia care ştiu să citească: Ce vârstă ai? 1-a întrebat regele.

— Am o sută treizeci de ani, a răspuns bătrânul, dar n-am avut parte nici măcar de o singură zi fericită în acest scurt pelerinaj”.

IUDEEA (JUDEE)

Slavă Domnului, nu am fost în ludeea şi nici nu mă voi duce vreodată. Am întâlnit însă oameni de toate naţiile care s-au întors de acolo; toţi mi-au spus că poziţia Ierusalimului este groaznică; ţinutul din împrejurimi este în întregime pietros; munţii sunt pleşuvi; vestiUil fluviu Iordan n-are mai mult de patruzeci şi cinci de picioare lăţime; singurul canton mai acătării din zonă este lerihonul; în sfârşit, cu toţii vorbesc precum sfântul Ieronim, care a locuit atât de mult timp în Bethlcern şi care zugrăveşte aceste meleaguri ca pe nişte rebuturi ale naturii. Spune că vara nu există nici măcar apă de băut. Acest ţinut Ic-a apărut totuşi evreilor ca un tărâm al deliciilor, în comparaţie cu deserturile de unde-şi trăgeau obârşia. Nişte amărâţi care ar fi lăsat în urmă Landele, pentru a locui în munţii Lampourdan, n-ar mai conteni să laude noua lor reşedinţă; iar dacă ar spera să ajungă până în frumoasele regiuni din Languedoc, le-ar socoti negreşit tărâmul făgăduinţei.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi în istoria evreilor; lerihonul şi Ierusalimul sunt un soi de Toulouse şi Montpellier, iar deşertul Sinai este precum ţinutul cuprins între Bordeaux şi Bayonnc.

Dar dacă Dumnezeu, care îi călăuzea pe evrei, ar fi vrut să le dea un pământ bun, şi dacă aceşti nefericiţi chiar au trăit în Egipt, atunci de ce nu i-a lăsat să rămână în Egipt? La această întrebare nu se răspunde decât prin fraze teologice.

Ludeea, se spune, era tărâmul făgăduit. Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Vă voi da toată această ţară care se întinde de la fluviul Egiptului până la Eufrat.”'

Din păcate, prieteni, voi nu aţi posedat nicicând malurile mănoase ale Eufratului sau ale Nilului. Aţi fost păcăliţi. Stăpânii Nilului şi cei ai Eufratului au fost, rând pe rând, şi stăpânii voştri. Aţi fost aproape întotdeauna sclavi. A promite şi a respecta promisiunea sunt două

lucruri distincte, bieţii mei evrei. Aveţi un bătrân rabin, care, citindu-vă

înţeleptele profeţii care vă promit o ţară unde curg laptele şi mierea, a exclamat că vi s-a promis mai mult unt decât pâine. Ştiţi voi oare că, dacă Marele Turc mi-ar oferi azi să fiu stăpân peste Ierusalim, 1-aş

refuza?

Frederic II, văzând aceste ţinuturi cumplite, a declarat în mod public că Moise fusese prost sfătuit să îşi ducă acolo trupa de leproşi.

„De ce nu s-a dus la Napoli?” spunea Frederic. Rămâneţi cu bine, dragii mei evrei; îmi parc rău că pământul făgăduit este un pământ pierdut.