Dacă stilul Istoriei Regilor şi al Poralipomenelor este divin, s-ar putea ca faptele în aceste istorii să nu fie taman divine. Bunăoară, David îl asasinează pe Urie; Işboşet şi Mefiboşct sunt asasinaţi; Absalom îl asasinează pe Amnon; lacob îl asasinează pe Absalom; Solomon îl asasinează pe Adonia, fratele său; Baeşa îl asasinează pe Nadab; Zimri îl asasinează pe Ela; Omri îl asasinează pe Zimri; Ahab îl asasinează pe Nabot; lehu îi asasinează pe Ahab şi pe loram; locuitorii din Ierusalim îl asasinează pe Amasia, fiul lui loas; Salum, fiul lui labcs, îl asasinează pe Zaharia, fiul lui Ieroboam; Menahem îl asasinează pe Salum, fiul lui labes; Pecah, fiul lui Remalia, îl asasinează pe Pecahia, fiul lui Menahem; Osea, fiul lui Ela, îl asasinează pe Pecah, fiul lui Remalia. Se trec sub tăcere numeroase alte asasinate mai mărunte. Trebuie să mărturisim că, dacă Sfântul Duh a scris această istorie, nu şi-a ales un subiect prea moralizator.

— I -

IDEE (IDEE)

Ce este o idee?

Este o imagine care se zugrăveşte în mintea mea, Toate gândurile voastre sunt, aşadar, nişte imagini?

Desigur; întrucât până şi cele mai abstracte idei nu sunt altceva decât urmările tuturor obiectelor pe care le-am zărit. Nu pronunţ

cuvântul fiinţă, la modul generic, decât pentru că am cunoscut fiinţe individuale, Nu pronunţ cuvântul infinit decât pentru că am văzut graniţe, iar înţelegerea mea încearcă să înlăture aceste hotare cât mai mult cu putinţă; nu am idei decât pentru că am şi imagini în minte.

Şi cine este pictorul care execută acest tablou?

Oricum nu eu, întrucât eu nu desenez prea bine; este acela care m-a făcut şi care îmi face ideile.

Să fiţi oare şi dumneavoastră de aceeaşi părere cu Male-branche, care spunea că noi vedem totul în Dumnezeu?

Eu unul sunt sigur că, daca nu vedem lucrurile în Dumnezeu însuşi, le vedem, cel puţin, prin acţiunea lui atotputernică.

Si cum se înfăptuieşte această acţiune?

în timpul discuţiilor noastre v-am spus de sute de ori că habar nu am, că Dumnezeu n-a divulgat nimănui secretul sau. Nu ştiu ce anume face să-mi bată inima sau cum de sângele îmi circulă prin vene; ignor principiul care stă la baza tuturor mişcărilor mele; iar dumneavoastră aţi vrea să vă spun cum se face că simt şi gândesc! Nu e drept.

Dar ştiţi cumva dacă facultatea dumneavoastră de a avea idei este legată în vreun fel de suprafaţă?

Tăcere deplină. Este adevărat că Tatian, în discursul adresat grecilor, spune că sufletul este negreşit compus dintr-un corp. Irineu, în cel de-al XXV-lea capitol, din cartea a doua, spune că Domnul a propovăduit faptul că sufletele noastre păstrează forma trupului nostru pentru a-i conserva amintirea.

FIn a doua carte din Despre suflet, Tertulian nu se îndoieşte că

sufletul este un corp. Arnob, Lactanţiu, Hilaire, Grigore din Nysse sau Ambroise au şi ei aceeaşi opinie. Se pretinde că alţi Părinţi ai Bisericii afirmă cu tărie că sufletul este lipsit total de orice întindere şi că în acest sens ei împărtăşesc opinia lui Platon; fapt care este însă destul de îndoielnic, în ceea ce mă priveşte, cu nu cutez să am vreo părere; ambele sisteme sunt pentru mine cu neputinţă de priceput; şi după ce m-am gândit la asta toată viaţa mea, mă aflu în acelaşi punct ca în prima zi.

Prin urmare, mai bine nu m-aş mai fi gândit.

Nimic mai adevărat; acela care se bucură ştie mai multe despre această bucurie decât acela care cugetă sau, cel puţin, ştie mai bine şi este mai fericit; dar ce vreţi? Nu a depins de mine nici faptul că am primit, nici faptul că am aruncat în mintea mea toate aceste idei care au venit să se lupte unele cu altele şi mi-au luat celulele medulare drept câmp de luptă. După ce ele s-au bătut zdravăn, eu nu am cules din resturile lor decât incertitudinea.

E tare trist să ai atâtea idei, şi să nu cunoşti, de fapt, natura ideilor.

Nu mă sfiesc să o mărturisesc; însă este şi mai trist şi mai idiot să-ţi închipui că ştii ceea ce nu ştii.

IDOL, IDOLATRU, IDOLATRIE (IDOLE, IDOLATRE, IDOLATRIE) Idol vine din grecescul eâSoc; figură; 8l5cooAx) V, reprezentare a unei figuri; XaTpeveiv, a servi, a cinsti, a adora. Cuvântul a adora este de origine latină şi are mai multe accepţiuni diferite: el înseamnă a duce

mâna la gură vorbind cu respect, a se închina, a se aşeza în genunchi, a saluta şi, în sfârşit, adesea, a aduce un cult suprem.

Se cuvine să remarcăm aici că Dicţionarul lui Trevoux începe acest articol prin a spune că toţi păgânii au fost idolatri şi că indienii mai sunt şi acum idolatri. Mai întâi de toate, nimeni nu a fost numit păgân până

la Teodosiu cel Tânăr. Au fost desemnaţi prin acest cuvânt locuitorii unor oraşe din Italia, pagorum incolae, păgâni, care şi-au păstrat vechea credinţă, în al doilea rând, Industanul este mahomedan; iar mahomedanii sunt duşmani înverşunaţi ai imaginilor şi ai idolatriei, în al treilea rând, numeroase popoare din India nu trebuie numite idolatre, ele aparţinând vechii religii zoroastriene, după cum nici anumite caste care nu au idoli nu pot fi socotite idolatre.

Problemă: A existat vreodată o cârmuire idolatră?

Se pare că nu a existat nicicând pe pământ vreun popor care să fi luat numele de idolatru. Acest cuvânt este o injurie, un termen jignitor, ca de pildă gavaches, cuvânt sub care spaniolii îi desemnau odinioară pe francezi, sau maranes, cuvânt sub care francezii îi desemnau pe spanioli.

Dacă ar fi fost întrebat senatul Romei, areopagul Atenei sau curtea regilor Persici: „Sunteţi voi oare idolatri?” ei aproape că nici nu ar fi priceput această întrebare. Nimeni n-ar fi răspuns: „Adorăm imagini şi idoli”. Cuvintele idolatru şi idolatrie nu se întâlnesc nici la Homer, nici la Hesiod, nici la Herodot şi la nici un alt orator aparţinând religiei păgâne.

Nu a existat niciodată nici un edict, nici o lege care să poruncească

adorarea idolilor, slujirea lor ca pe nişte zei sau considerarea lor drept zei.

Când generalii romani şi cartaginezi ajungeau la un acord, ei îşi luau părtaşi toţi zeii. „Dinaintea lor, spuneau ei, ne angajăm că va fi pace”. Însă statuile acestor zei fără de număr nu se aflau efectiv în corturile generalilor. Ei socoteau că zeii asistă la acţiunile oamenilor în calitate de martori sau judecători. Iar divinitatea nu consta câtuşi de puţin într-un simulacru.

Atunci cu ce ochi priveau ei statuile din temple ale falselor lor divinităţi? Cu acelaşi ochi, daca ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, cu care şi noi ne uităm la imaginile care fac obiectul veneraţiei noastre.

Eroarea nu consta în a adora o bucată de lemn sau de marmură, ci în a adora o falsa divinitate reprezentată prin acea bucată de lemn sau de marmură. Diferenţa dintre ei şi noi nu rezidă în faptul că ei aveau imagini, iar noi, nu: diferenţa rezidă aşadar în faptul că imaginile lor înfăţişau nişte fiinţe fantastice într-o religie falsa, în vreme ce imaginile noastre înfăţişează fiinţe reale într-o religie adevărată. Grecii aveau de pildă statuia lui Hcrcule, iar noi o avem pe cea a sfântului Christophe; ei îl aveau pe Esculap şi capra lui, iar noi îl avem pe sfântul Roch şi câinele său; ei îl aveau pe Jupitcr înarmat cu al său fulger, iar noi îi avem pe sfântul Anton din Padova şi pe sfântul Jacques din Compostelle.

Când Pliniu, în calitate de consul, adresează rugăciuni zeilor nemuritori, în exordiul din Panegiricul lui Traian, el nu adresează aceste rugăciuni unor imagini.

Aceste imagini nu erau nemuritoare.

Nici timpurile mai recente, nici cele mai îndepărtate nu ne oferă

vreo dovadă care să ateste că idolii au fost odinioară adoraţi. Homer nu vorbeşte decât despre zei care locuiau pe culmile Olimpului. Palladiumul, deşi căzut din ceruri, era doar o chezăşie sacră a protecţiei oferite de Palas; în palla-dium ea era de fapt cea adorată.

Insă romanii şi grecii îngenuncheau dinaintea acestor statui, le puneau cununi, le dădeau tămâie şi flori şi le plimbau în procesiune triumfală prin pieţele publice. Iar noi am sanctificat aceste obiceiuri, totuşi nu suntem idolatri.

Când seceta se prelungea, femeile, după o perioadă de post, purtau statuile zeilor. Umblau cu picioarele goale şi părul despletit şi numaidecât începea să plouă cu găleata, cum spune Petroniu, statim urceatim pluebat. Noi n-am consacrat oare această datină, socotind-o nelegitimă la păgâni şi legitimă în lumea noastră? Prin câte şi câte oraşe nu se poartă, în picioarele goale, hoituri pentru a obţine binecuvântarea Cerului prin mijlocirea lor? Dacă un turc sau un învăţat chinez ar asista la aceste ceremonii, ar putea, din ignoranţă, să ne acuze, mai întâi, că ne încredem în nişte simulacre, pe care le plimbăm astfel în procesiuni; dar ar fi suficient un singur cuvânt pentru a-i demonstra că se înşală.

Ne surprinde numărul uriaş de declamaţii debitate de-a lungul vremii împotriva idolatriei romanilor şi grecilor, însă şi mai mare ne este surpriza atunci când ne dăm seama că, de fapt, ei nu au fost idolatri.

Exista anumite temple mai privilegiate decât altele. Marea Diană

din Efes era mult mai vestită decât o Diană dintr-un sat. În templul lui Esculap din Epidaur se săvârşeau mai multe minuni decât în oricare alt templu închinat aceluiaşi Esculap. Statuia lui Jupiter Olimpianul atrăgea mai multe ofrande decât cea a lui Jupiter Paflagonianul. Cum însă este musai să punem întruna în opoziţie obiceiurile unei religii adevărate cu obiceiurile unei religii false, nu ne-am închinat oare şi noi cu mai multă devoţiune în anumite altare decât în altele? Nu ducem oare ofrande mai bogate la Notre-Dame de Lorette decât la Notre-Dame des Neiges? Se cuvine să ne gândim dacă acest pretext nu poate fi folosit pentru a fi şi noi taxaţi de idolatrie.

În mintea oamenilor nu exista decât o singură Diană, un singur Apolo şi un singur Esculap, şi nicidecum tot atâţia Îpolo, Esculapi sau Diane câte temple şi statui le fuseseră închinate. Este aşadar dovedit, atâta cât poate fi dovedit un fapt istoric, că cei din vechime nu credeau că o statuie este o divinitate, că nu se punea semnul egalităţii între cult şi statuia cu pricina şi ca, prin urmare, anticii nu au fost idolatri.

O mână de oameni grosolani şi superstiţioşi, lipsiţi de judecată, care nu ştia nici sa se îndoiască, nici să nege, nici să creadă, care alerga la templu din puturoşenie şi pentru că acolo cei mărunţi sunt egali cu cei mari” care îşi ducea ofranda din obişnuinţă, care vorbea întruna de miracole, fără să fi cercetat vreunul, şi care nu era cu nimic mai presus de victimele pe care le ducea, ei bine, această mână de oameni ar fi 37 putut, Ia vederea marii Diane sau a lui Jupiter tunând şi fulgerând, să fie cuprinsă de un fior religios şi să adore, iară să-şi dea scama, chiar statuia Zeului. Acest lucru li s-a întâmplat, în unele sanctuare, şi câtorva ţărani de-ai noştri mai neciopliţi; au fost însă

numaidecât povăţuiţi că trebuie să ceară ajutorul doar celor preafericiţi, celor veşnici, primiţi la ceruri, şi nu unor figuri din lemn sau piatră, că

trebuie, aşadar, să-1 adore numai pe singur Dumnezeu.

Grecii şi romanii au sporit numărul zeilor lor prin apoteoze. Grecii îi divinizau pe cuceritori, ca de pildă pe Bachus, Hercule sau Perseu.

Roma le-a înălţat altare împăraţilor săi. Apoteozele noastre sunt însă de altă natură; noi avem sfinţi în loc de semizei sau zei mai mici; noi nu ţinem scama nici de rang, nici de cuceririle lor. Noi am ridicat temple unor oameni pur şi simplu virtuoşi, iar cei mai mulţi dintre ei ar fi trecut neobservaţi pe pământ, dacă n-ar fi fost aşezaţi în cer. Apoteozele celor din vechime au la bază măgulirea; ale noastre se întemeiază pe respectul pentru virtute, însă aceste apoteoze străvechi sunt încă o dovadă în sprijinul faptului că grecii şi romanii nu au fost idolatri. E limpede că nu socoteau că statuia lui Augustus sau a lui Claudius are mai multe virtuţi divine decât medaliile lor.

Cicero, în lucrările sale filosofice, spulberă orice posibilitate de identificare a statuilor zeilor cu zeii înşişi. Interlocutorii săi tună şi fulgeră împotriva religiei împământenite; însă niciunul dintre ei nu îi acuză pe romani că au luat marmura şi bronzul drept divinităţi. Lucreţiu nu reproşează nimănui o asemenea neghiobie, ei care îi critică dur pe superstiţioşi. Iată, aşadar, încă o dată, că această opinie nu exista, oamenii nu-şi puneau această problemă; nu au fost idolatri.

Horaţiu dă glas unei statui a lui Priap: „Odinioară am fost trunchiul unui smochin; un dulgher, neştiind dacă să facă din mine un zeu sau un scaun, s-a hotărât în final să mă facă zeu etc”. Ce concluzie putem trage din această glumă? Priap se număra printre acele divinităţi mai mărunte, pe seama cărora oamenii se amuzau; iar această gluma dovedeşte taman faptul că figura lui Priap, care trona în grădini pentru a speria păsările, nu era cine ştie ce de respectată.