(Scris de către baronul de Broukana).

1) Geneza, capitolul XV, venelul 18. (Nota Iui VolUure.)

^*”^^^^^^^^|! w

VOLTAÂRE

IULIAN FILOSOFUL – ÎMPĂRAT ROMAN

(JULIEN LE PHILOSOPHE – EMPEREUR

ROMAIN)

Uneori dreptatea se face foarte târziu. Doi sau trei autori, fie mercenari, fie fanatici, vorbesc despre barbarul şi efeminatul Constantin ea despre un Dumnezeu, şi îl consideră scelerat pe dreptul, înţeleptul şi marele Iulian. Toţi ceilalţi, copiindu-i pe cei dintâi, repeta linguşelile şi calomniile. Acestea devin parcă o profesiune de credinţă. A sosit, în sfârşit, vremea sănătoasei critici, şi, la capătul a paisprezece secole, oameni luminaţi readuc în discuţie procesul judecat odinioară de ignoranţă. Constantin este privit ca un ambiţios fericit care îşi râde de Dumnezeu şi de oameni. Pretinde cu insolenţă că Dumnezeu i-a trimis în văzduh un semn care îi asigură victoria. Se scaldă în sângele tuturor neamurilor sale şi adoarme în moliciune; dar, fiind creştin, a fost canonizat.

Iulian este sobru, cast, dezinteresat, curajos şi milostiv; însă, nefiind creştin, a fost socotit vreme îndelungată un monstru.

Astăzi, după ce s-au comparat faptele, lucrările, scrierile lui Iulian şi cele ale duşmanilor săi, se cuvine să recunoaştem că, dacă nu a iubit creştinismul, merită totuşi să fie iertat că a urât o sectă pătată cu sângele întregii sale familii; că, deşi prigonit, întemniţat, exilat şi ameninţat cu moartea de către galileeni, în timpul domniei barbarului Constantin, el unul nu i-a persecutat niciodată; că, dimpotrivă, a iertat zece soldaţi creştini, care au conspirat să-i ia viaţa, îl admirăm citindu-i

scrisorile: „Sub predecesorul meu, spune el, galileenii au îndurat exilul şi închisoarea; au fost deopotrivă măcelăriţi cei care se numesc unii pe alţii eretici; i-am chemat înapoi pe cei exilaţi din rândul lor şi le-am eliberat prizonierii; le-am redat bunurile celor proscrişi şi i-am silit să trăiască în pace. Dar furia gali-leenilor este atâta de înverşunată că ei se plâng că

nu mai pot acum să se devoreze unii pe alţii.” Ce scrisoare! ce sentinţă

data de filosofie împotriva fanatismului persecutor!

În sfârşit, discutând faptele, am fost obligaţi să admitem că Iulian avea toate calităţile lui Traian, mai puţin gustul grecilor şi romanilor; toate virtuţile lui Cato, mai puţin încăpăţânarea şi ursuzcnia acestuia; avea tot ceea ce era demn de preţuit la Cezar, însă nu avea niciunul dintre viciile lui; a fost la fel de reţinut ca Scipio. În sfârşit, a fost în toate egalul lui Marc Aureliu, cel dintâi dintre oameni.

Nu mai cutezăm să repetăm astăzi, după calomniatorul Thcodorct, că ar fi ucis o femeie în templul din Carres, pentru a-şi atrage bunăvoinţa zeilor. Nu se mai spune că, în clipa morţii, a aruncat spre cer câteva picături din propriul lui sânge, adresându-i-sc lui lisus Hristos:

„Ai învins, galileanulc!” de parcă s-ar fi luptat cu lisus, atunci când le-a declarat război perşilor; ca şi cum acest filosof, care a murit cu atâta demnitate, 1-ar fi recunoscut pe lisus; ca şi cum ar fi crezut că lisus era în văzduh, iar văzduhul era cerul! Aceste inepţii ale unor oameni numiţi Părinţi ai Bisericii nu se mai repetă în zilele noastre.

Acum putem să ne legăm cel mult de fileul pe care-1 purta în păr, aidoma cetăţenilor frivoli din Antiohia. Ii mai reproşăm barba nepieptănată sau modul în care mergea. Dar, domnule abate de La Bletterie, domnia voastră nu 1-a văzut mergând, în schimb, i-aţi citit scrisorile, un monument de virtute. Ce mai contează ca a avut barba neîngrijită şi mersul grăbit, dacă inima lui a fost mare şi paşii lui s-au îndreptat necontenit spre virtute?

Mai rămâne astăzi un singur fapt important de examinat. I se reproşează Jui Iulian că a vrut să dezmintă profeţia lui lisus Hristos, reconstruind templul din Ierusalim. Se spune că au ţâşnit flăcări din pământ care au împiedicat începerea lucrării. Se spune că a fost un miracol, şi că acest miracol nu i-a reconvertit nici pe Iulian, nici pe Alypius, responsabilul acestei operaţiuni, după cum nu a reconvertit pe nimeni de la curtea sa; iată ce afirmă despre acestea abatele de La Bletterie: „El şi filosofii de la curtea sa au recurs, neîndoielnic, la toate cunoştinţele lor de fizică pentru a lipsi Divinitatea de o minune atât de strălucitoare. Necredincioşii au găsit întotdeauna un sprijin în natură, însă ea slujeşte atât de bine religia încât ei ar trebui să o bănuiască cel puţin de complicitate”.

Mai întâi de toate, nu este adevărat că în Evanghelie se spune că

templul evreilor nu va fi nicicând reclădit. Evanghelia lui Matei, scrisă

evident după distrugerea Ierusalimului de către Titus, profeţeşte, ce-i

drept, că nu va rămâne piatră peste piatră din acest templu al idumeanului Irod; însă nici o Evanghelie nu spune că nu va fi nicicând reclădit.

În al doilea rând, ce-i pasă Divinităţii că există un templu evreiesc sau un magazin sau o moschee pe acelaşi loc unde evreii ucideau boi şi vaci?

În al treilea rând, nu se ştie dacă pretinsele focuri care, potrivit unora, i-au ars pe muncitori, au pornit din incinta zidurilor cetăţii sau chiar din incinta templului. Dar nu pricepem de ce lisus ar fi vrut să-i ardă taman pe muncitorii împăratului Iulian şi nu pe cei ai califului Omar, care, la mult timp după aceea, a construit o moschee pe ruinele templului; sau pe ai marelui Saladin, care a refăcut moscheea cu pricina.

Să fi avut oare îisus o asemenea afecţiune pentru moscheile musulmanilor?

A în al patrulea rând, profeţind că nu va rămâne piatră peste piatră în Ierusalim, lisus Hristos nu a împiedicat reclădirea acestuia.

În al cincilea rând, lisus a prezis mai multe lucruri a căror înfăptuire Dumnezeu nu a îngăduit-o. A prezis sfârşitul lumii şi urcarea sa la ceruri cu o forţă uriaşă şi cu o măreţie neasemuită, şi asta la sfârşitul generaţiei care trăia în acel moment. Totuşi lumea există şi azi, şi va mai continua sa existe multă vreme. (Luca, capitolul XXI.) în al şaselea rând, daca Iulian ar fi scris despre acest miracol, aş zice că a fost înşelat printr-un fals ridicol; aş crede mai curând că totul a fost întreprins de creştini, pentru a se împotrivi intenţiei sale şi că ei i-au ucis pe muncitori, lasân-du-sc să se creadă că aceştia au murit datorita unui miracol. Încă Iulian nu spune absolut nimic despre toate acestea.

La acea vreme era ocupat cu războiul împotriva perşilor. A amânat un timp edificarea templului şi s-a stins din viaţa înainte de a fi apucat să

înceapă această construcţie.

În al şaptelea rând, această minune este relatată de Am-mianus Marcellinus, care era păgân. Este posibil să fi fost o interpunere a creştinilor: li s-au reproşat atâtea altele care s-au adeverit!

Însă pare la fel de cu putinţă ca, într-o epocă în care nu se vorbea decât despre minuni şi poveşti cu vrăjitori, Ammianus Marcellinus să fi relatat această legendă influenţat de vreun spirit credul. De la Titus Livius până la de Thou, inclusiv, toate cărţile de istorie sunt pline de minuni.

În al optulea rând, dacă lisus săvârşea miracole o făcea oare pentru a împiedica reclădirea templului în care el însuşi a adus sacrificii şi a fost circumcis? N-ar fi fost mai degrabă normal să săvârşească

miracole pentru a îndrepta spre creştinism atâtea naţii care îşi bat joc de creştinism, decât să-şi îmblânzească şi să-şi umanizeze şi mai mult creştinii, care, încă de la Arie şi Atanasie şi până la Roland sau la

Cavalerul din Ceveni, au vărsat râuri de sânge, şi s-au purtat ca nişte canibali?

Din toate acestea eu trag concluzia ca Natura nu este într-un raport de complicitate cu Creştinismul, cum spune La Blettcrie, ci dimpotrivă, că La Bletterie este în raport de complicitate cu poveşti de babe, cum spune Iulian: Quibus cum stolidis anicu-lis negotium erat.

După ce recunoaşte ca Iulian a avut şi unele virtuţi, La Blettcrie încheie totuşi istoria acestui mare om spunând că moartea sa a fost rezultatul „răzbunării divine”. Admiţând acest lucru, ar însemna că toţi eroii care au murit de tineri, de la Alexandru până la Gustav-Adolf, au fost pedepsiţi de Dumnezeu. Iulian a avut parte de o moarte dintre cele mai frumoase, întrucât a murit urmărindu-şi duşmanii după un şir de victorii. Jovian, care i-a succedat, a domnit mai puţin ca el, şi a domnit într-un mod mai curând ruşinos. Nu văd unde este răzbunarea divină, iar în La Blettcrie nu văd decât un guraliv mânat numai de rea-credinţă.

Unde sunt oare oamenii care îndrăznesc să spună adevărul?

Stoicul Libanius e unul dintre aceşti oameni rari; el 1-a cinstit pe curajosul şi clementul Iulian dinaintea lui Teodosie, cel care a măcelărit populaţia din Salonic; dar Le Beau şi La Bletterie nu îndrăznesc să-1

laude dinaintea unor clienţi obişnuiţi ai parohiei.

(Extras din M. Boulanger)

DESPRE CEEA CE ESTE DREPT ŞI NEDREPT

(JUSTE (DU) ET DE L'INJUSTE)

Cine ne-a dat sentimentul că ceva este drept sau nedrept?

Dumnezeu, care ne-a dat şi un creier şi o inimă. Dar când anume vă

spune oare raţiunea că ceva ţine de viciu sau de virtute? Tot atunci când ne învaţă că doi şi cu doi fac patru. Nu există o cunoaştere înnăscută, la fel cum nu există copac care să iasă din pământ purtând deja frunze şi fructe. Nimic nu este, cum se spune, înnăscut, adică născut deja dezvoltat; dar să mai repetăm încă o dată: Dumnezeu ne aduce pe lume cu organe care, pe măsură ce cresc, ne fac să simţim tot ceea ce specia noastră trebuie sa simtă astfel încât să-şi poată asigura perpetuarea.

Cum funcţionează oare acest mister continuu?

Răspundeţi-mi, voi, locuitori cu chipul galben din Insulele Sonda, voi, negri africani, voi, canadieni imbecili, şi voi, Platou, Cicero, Epictet.

Simţiţi cu toţii, deopotrivă, că este mai bine să oferiţi prisosul vostru de pâine, de orez sau de manioc unui sărman care vi-1 cere cu smerenie, decât să-i ucidcţi sau să-i scoateţi ochii. Este limpede pentru întregul pământ că o faptă bună este mai potrivită decât o nelegiuire şi că

blândeţea este preferabilă furiei.

Prin urmare nu trebuie decât să ne folosim de raţiunea noastră