Din aceste idei bizare puteţi totuşi desprinde două mari adevăruri: în primul rând, că imaginile tangibile şi hieroglifele datează din cea mai îndepărtată antichitate; şi în al doilea rând, că toţi filosofii din vechime au recunoscut existenţa unui principiu primordial.
În ceea ce priveşte politeismul, bunul simţ vă va spune că, de-ndată ce au apărut oamenii, nişte fiinţe plăpânde, înzestrate cu raţiune, dar şi cu nebunie, supuse accidentelor, bolii şi morţii, ci şi-au dat seama de slăbiciunea şi de dependenţa lor; au recunoscut numaidecât că există
ceva mai puternic decât ei; au simţit o forţă în pământ care le furnizează
alimentele, o alta în aer care adesea îi distruge, o alta în foc, care mistuie, şi o alta în apă, care scufundă. Nimic mai firesc, din partea unor oameni neştiutori, decât să-şi închipuie că nişte fiinţe patronea/a toate aceste elemente. Nimic mai firesc decât să cinsteşti forţa invizibilă care face ca soarele şi stelele să strălucească pentru ochii tai. Si, de-ndată ce a vrut să-şi formeze o opinie despre aceste forţe superioare lui, omul, în mod firesc, şi le-a reprezentat sub o înfăţişare accesibilă simţurilor.
Exista oare vreo altă cale de a proceda? Religia evreilor, care a precedat-o pe a noastră, şi care a fost dată chiar de Dumnezeu, era înţesată de asemenea imagini care îl figurau pe Dumnezeu. Dintr-un tufiş, el vorbeşte chiar cu grai omenesc; apare apoi pe un munte; duhurile cereşti pe care le trimite au toate chip de om; în sfârşit, sanctuarul este plin de heruvimi, care au trupuri de oameni cu aripi şi capete de animale. Aşa se explică greşeala lui Plutarh, a lui Tacit, a lui Appian şi a atâtor altora, care îc reproşau evreilor ca adoră un cap de măgar. Dumnezeu, în pofida interdicţiei sale de a se picta sau sculpta vreun chip, a binevoit, aşadar, să coboare la nivelul slăbiciunii omului, care cerca ca simţurilor să li se vorbească prin imagini.
În capitolul VI, Isaia îl vede pe Domnul aşezat pe un tron, poalele veşmântului său umplând templul. Domnul întinde mâna şi atinge gura lui Ieremia, în capitolul I al acestui profet. Ezechiel, în capitolul III, vede un tron din safir, iar Dumnezeu îi pare a fi un om aşezat pe acest tron.
Aceste imagini nu au alterat niciodată puritatea religiei evreieşti, care nu a folosit nicicând tablouri, statui sau idoli, pentru a-1 înfăţişa pe Dumnezeu în ochii poporului.
Învăţaţii chinezi, parşii sau vechii egipteni nu au avut nici ei idoli; însă nu peste mult timp, Isis şi Osiris au fost reprezentaţi; curând, în Babilon, Bel a luat forma unui colos; iar în peninsula indiană, Brahma a fost figurat ca un monstru ciudat. Grecii au fost aceia care au înmulţit numele zeilor, statuile şi templele, acordându-i însă întotdeauna puterea supremă Iui Zeus, Jupiter îa romani, stăpânul zeilor şi ai oamenilor.
Romanii i-au imitat pe greci. Aceste popoare şi-au aşezat mereu zeii în
cer, fără să ştie prea bine ce înţelegeau prin cer sau prin Olimp: nu existau motive pentru a crede că aceste fiinţe superioare ar fi locuit în nouri, care nu sunt altceva decât apă. Mai întâi şapte dintre ei au fost aşezaţi pe cele şapte planete, printre care se număra şi soarele; apoi reşedinţa tuturor zeilor a devenit nemărginirea cerurilor.
Romanii au avut douăsprezece mari divinităţi, şase bărbaţi şi sase femei, pe care i-au numit Deii majorum gentium: Jupiter, Neptun, Apolo, Vulcan, Marte, Mercur, Junona, Vesta, Minerva, Cercs, Vcnus, Diana; Pluto a fost uitat, şi înlocuit cu Vesta.
Urmau apoi zeii minorum gentium', zeii autohtoni şi eroii, precum Bachus, Hercule sau Esculap; zeii din infern, Pluto şi Proserpina; cei ai mării, printre care se numărau Tetis, Am-fitrite, Nereidele şi Glaucus; veneau apoi Driadele şi Naiadele şi zeii grădinilor şi ai păstorilor. Fiecare profesie îşi avea zeul ei, de asemenea, fiecare acţiune din viaţă, copiii, fecioarele de măritat, miresele sau lăuzele; mai exista şi zeul Pet. În cele din urmă s-au divinizat şi împăraţii, însă nici împăraţii, nici zeul Pet, nici zeiţa Pertunda, nici Priap, nici Rumilia, zeiţa sânilor, nici Stercutius, zeul îmbrăeăminţii, nu au fost socotiţi adevăraţii stăpâni ai cerului şi ai pământului. Dacă împăraţii au beneficiat uneori de temple, zeii penaţi nu au avut parte de ele; toţi au avut însă un chip, un idol.
Erau acele statuete cu care se împodobeau odăile; le amuzau pe femeile în vârstă şi pe copii, care nu erau admişi la nici un cult public.
Superstiţia fiecărui individ putea acţiona în voie, nestingherită. Şi astăzi se mai descoperă însă astfel de idoli în miniatură printre ruinele vechilor cetăţi.
Dacă nimeni nu ştie când au început oamenii să-şi con-fecţionc/e idoli, se ştie totuşi că ei datează din cea mai îndepărtata antichitate, Terah, tatăl lui Avraam, confecţiona idoli la Ur, în Caldeea. Rasela a furat şi a luat cu ea idolii socrului său Laban. Nu se poate coborî mai mult de atât în negura vremurilor.
Dar ce anume gândeau seminţiile din vechime despre toate aceste reprezentări? Ce virtuţi şi ce putere li se atribuiau? Credeau oare oamenii că zeii coborau din ceruri pentru a veni să se ascundă în aceste statui, că le transmiteau o parte din spiritul divin sau că nu Ic transmiteau absolut nimic? Este unul din subiectele despre care s-a scris mult şi inutil: este limpede că fiecare individ îşi avea propria opinie, în funcţie de judecata sa, de credulitatea sau de fanatismul său.
Neîndoielnic, preoţii îşi înzestrau statuile cu cât mai multă divinitate, pentru a obţine cât mai multe ofrande. Se ştie că filosofii dezaprobau aceste superstiţii, că războinicii râdeau de ele, că magistraţii le tolerau şi că poporul, absurd ca întotdeauna, nu ştia ce face. Pe scurt, aceasta este istoria tuturor popoarelor cărora Dumnezeu nu li s-a arătat.
Aşa s-a întâmplat şi cu acel cult închinat de întregul Egipt unui bou sau pe care câteva oraşe le-au dedicat unui câine, unei maimuţe,
unei pisici sau unor cepe. Se pare că la început au fost nişte embleme.
Apoi au fost adoraţi un anume bou Apis şi un câine Anubis; oamenii au mâncat în continuare carne de vită şi ceapa; însă mai greu putem şti ce gândeau bătrânele din Egipt despre cepele sacre şi boi.
Idolii vorbeau destul de des. La Rorna, de sărbătoarea lui Cibelc, se aminteau în mod solemn frumoasele vorbe rostite de statuie cu ocazia plecării sale din palatul regelui Attalos.
Ipsa peti volui; ne sit mora, mitte volentem: Digmis Roma locus quo deus omnis eat.
Am vrut să plec, luaţi-mă repede de aici; Roma este demna să
primească orice zeu.
Si statuia zeiţei Fortuna a vorbit: ce-i drept, însă, indivizi precum Scipio, Cicero sau Cezar nu credeau nimic din toate aceste scorniri; dar bătrânica căreia Encolpe îi dăduse un scud să cumpere gâşte şi zei le credea negreşit.
Idolii rosteau şi oracole, iar preoţii, ascunşi în interiorul statuilor, vorbeau în numele Divinităţii.
Cum se face însă că în acest noian de zei şi teogonii diferite, de culturi deosebite, nu a existat nici un război în numele religiei la popoarele numite idolatrei Această pace a fost ceva bun născut din ceva râu, din greşeala însăşi; şi asta pentru că fiecare naţie, recunoscând mai mulţi zei inferiori, tolera ca vecinii ei să aibă la rândul lor propnii lor zei.
Cu excepţia lui Cambise, căruia i se reproşează că 1-ar fi ucis pe boul Apis, nu întâlnim în toată istoria profană nici un cuceritor care să fi maltratat zeii unui popor supus. Păgânii nu au avut o religie exclusivistă, iar preoţii erau interesaţi să-şi înmulţească ofrandele şi sacrificiile.
Primele ofrande au constat din fructe. Curând au fost necesare animale la mesele preoţilor; le ucideau ei înşişi; s-au transformat în nişte măcelari cruzi; în cele din urmă au introdus oribilul obicei de a se aduce jertfe omeneşti şi mai cu seamă copii şi fecioare. Nicicând chinezii, parşii sau indienii nu s-au făcut vinovaţi de asemenea fapte abominabile; însă
la Hieropolis, în Egipt, potrivit relatărilor lui Porfiriu, s-au ucis bărbaţi.
În Taurida se sacrificau străini; din fericire, preoţii din Taurida nu au avut prea mult de lucru, în timpurile cele mai îndepărtate, grecii, ciprioţii, fenicienii, tirenienii şi cartaginezii au împărtăşit şi ei această
superstiţie cumplită, Chiar şi romanii au căzut pradă acestor crime de ordin religios, iar Plutarh notează că au omorât doi greci şi doi gali pentru a face iertate galanteriile a trei vestale. Procopiu, contemporan cu regele francilor Theodcbert, afirmă că francii au ucis bărbaţi când au intrat în Italia împreună cu al lor prinţ. Galii şi germanicii practicau frecvent asemenea jertfe oribile. Nu poţi să citeşti istoria fără să te cutremuri de grozăveniile de care este capabil neamul omenesc.
Iată, de pildă, la evrei, lefta şi-a sacrificat fiica, iar Saul a fost gata să-şi ucidă fiul; adevărat că aceia care fuseseră închinaţi Domnului prin
anatemă nu puteau fi răscumpăraţi, aşa cum se răscumpărau animalele, ei trebuind musai să piară. Samuel, un preot evreu, 1-a tăiat în bucăţele cu un sfânt satâr pe regele Agag, căzut prizonier de război, pe care altminteri Saul îl iertase; iar Saul a fost blestemat întrucât a respectat dreptul oamenilor în legătură cu acest rege.
Insă Dumnezeu, stăpânul oamenilor, poate să îe ia viaţa oricând doreşte, cum doreşte şi prin cine doreşte; oamenii nu au a se aşeza în locul Stăpânului vieţii şi al morţii, uzurpând astfel drepturile Fiinţei supreme.
Pentru a consola neamul omencse de priveliştea oferită de acest oribil tablou şi de aceste pioase sacrilegii, este important de ştiut că, la aproape toate naţiile numite idolatre, existau o teologie sacra a greşelii populare, cultul secret al ceremoniilor publice, precum şi o religie a înţelepţilor şi una a vulgului. Celor care se iniţiau în mistere nu li se vorbea decât despre un singur Dumnezeu; pentru a vă convinge, aruncaţi o privire peste imnul atribuit bătrânului Orfeu, imn care se cânta în timpul misterelor Eleusiene închinate lui Ceres, atât de celebru deopotrivă în Europa şi în Asia: „Contemplă natura divină, luminează-ţi spiritul, stăpâneşte-ţi inima şi mergi pe calea justiţiei; Dumnezeul cerului şi pământului să fie mereu prezent în ochii tăi: el este unic, există prin el însuşi; toate fiinţele Iui îi datorează existenţa; ci le ocroteşte pe toate; n-a fost nicicând văzut de muritori, dar el le vede pe toate”.
Citiţi în continuare şi acest fragment din Scrisoare către sfântul Augustin, a filosofului Maxime de Nadaure: „Ce om poate fi într-atât de necioplit şi de neghiob încât să se îndoiască că există un Dumnezeu suprem, veşnic şi infinit, care nu a creat nimic ce să i se poată asemui, şi care este părintele comun al tuturor lucrurilor”.
Există o mie şi una de dovezi care atestă că înţelepţii au detestat nu numai idolatria, ci şi politeismul.
Epictet, acest model de resemnare şi răbdare, acest om atât de mare şi redus la o condiţie atât de joasă, vorbeşte întotdeauna doar de un Dumnezeu unic. Iată una dintre maximele sale: „Dumnezeu m-a creat, Dumnezeu este înăuntrul meu; îl port pretutindeni. Cum aş putea să-1 pângăresc prin gânduri obscene, prin acţiuni nedrepte, prin dorinţe infame? Datoria mea este să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot, să-1
slăvesc pentru toate, şi să nu contenesc în a-1 binecuvânta decât atunci când voi înceta să mai trăiesc”. Toate ideile lui Epictet se întemeiază pe acest principiu.
