Autorul nostru calculează apoi numărul tuturor acelora pe care inchiziţia i-a trimis la moarte; constată că au fost mai bine de o sută de mii.

Cartea sa a fost tipărită în anul 1598 Ia Madrid, bucurân-du-sc de acordul savanţilor, de elogiile episcopului şi bunăvoinţa regelui. Astăzi cu greu ne putem închipui grozăvenii mai ciudate şi mai cumplite decât acestea; în acea epoca însă ele păreau cât se poate de fireşti şi de educative. Toţi oamenii seamănă cu Louis de Paramo atunci când devin fanatici.

Acest Paramo a fost un om simplu, a notat cu precizie datele, şi nu a omis nici un fapt interesant, amintind cu scru-pulozitate numărul victimelor omeneşti pe care sfântul tribunal le-a dus la pieire în toate ţările.

Povesteşte cu naivitate cum se prezenta instituţia inchiziţiei în Portugalia şi este în deplin acord cu alţi patru istorici care îi confirmă

spusele. Iată ce relatează ci ca într-un singur glas: Cu mult timp în urmă, la începutul secolului XV, papa Bonifaciu IX i-a delegat pe fraţii predicatori care cutreierau Portugalia, din oraş în oraş, să-i ardă pe eretici, pe mulsumani şi pe evrei; la acea vreme erau încă ambulanţi şi chiar regii s-au plâns în câteva rânduri de neplăcerile pe care le provocau. Papa Clement VII a vrut să le pună la dispoziţie o reşedinţă stabilă, în Portugalia, aşa cum aveau de altfel şi în Aragon sau

în Castilia. Au apărut atunci fricţiuni între curtea de la Roma şi cea din Lisabona; spiritele s-au încins; inchiziţia a avut de suferit din această

pricină, nereuşind să se instaleze pe deplin.

În 1539, a venit la Lisabona un delegat al papei, pentru a stabili, spunea el, sfânta inchiziţie pe o temelie solidă. I-a înmânat regelui îoan HI scrisorile papei Paul III. Mai avea şi alte scrisori adresate de Roma principalilor oficiali de la curte; împuternicirea sa ca legat era pecetluită

şi semnată potrivit protocolului: a arătat că era învestit cu puteri depline să numească un mare inchizitor şi judecători ai tribunalului inchizitorial. Omul era însă un şmecher pe nume Saavedra, şi ştia să

imite orice scriere, să fabrice şi să aplice peceţi şi sigilii false, învăţase meseria aceasta la Roma şi se perfecţionase la Sevilla, de unde tocmai venise însoţit de alţi pungaşi. Suita sa era nemaipomenită; număra mai bine de o sută douăzeci de servitori. Pentru a face fată acestor uriaşe cheltuieli, el şi oamenii lui de încredere împrumutaseră la Sevilla sume fabuloase, în numele camerei apostolice de la Roma; totul era pus la punct cu o artă extraodinarâ.

Regele Portugaliei a fost la început uimit că papa îi trimitea un legat a latere, fără măcar să-1 prevină. Legatul a răspuns cu trufie că

atunci când era vorba de un lucru atât de urgent precum stabilirea pe baze solide a inchiziţiei, Sanctitatea sa nu admitea nici o întârziere, şi că

regele trebuia să se simtă mai curând onorat că cel dintâi curier care îi aducea vestea era tocmai legatul Sfântului Părinte. Regele n-a mai îndrăznit să replice. Chiar în acea zi, legatul a numit un mare inchizitor şi a trimis pretutindeni oameni să strângă dijma; şi înainte ca la curte să

ajungă răspunsurile de la Roma, el arsese deja două sute de oameni şi adunase mai bine de două sute de mii de scuzi.

Intre timp, marchizul de Villanova, un senior spaniol de la care legatul împrumutase o sumă frumuşică la Sevilla, folo-sindu-se de înscrisuri false, se hotărâse să-şi facă singur dreptate, tara să se mai compromită alături de pungaş la Lisabona. La acea vreme legatul îşi exercita misiunea la hotarele Spaniei, însoţit de cincizeci de oameni înarmaţi, marchizul 1-a luat pe sus şi 1-a dus la Madrid.

Ticăloşia a fost curând descoperită şi la Lisabona, iar consiliul din Madrid a poruncit ca legatul Saavedra să fie biciuit şi condamnat la zece ani de galere; însă cu totul remarcabil este faptul că, ulterior, papa Paul IV a confirmat tot ceea ce fusese stabilit de escroc; a rectificat prin plenitudinea puterii l sale divine toate micile nereguli de procedură şi a conferit sacralitate unor fapte pur omeneşti.

Ce contează de braţul cui Domnul binevoieşte să se servească?

Iată cum s-a statornicit inchiziţia la Lisabona, întregul regat slăvind Providenţa.

Altminteri, se cunosc destul de bine procedurile acestui tribunal; se ştie că ele sunt opusul falsei dreptăţi şi oarbei raţiuni din toate

celelalte tribunale din univers. Ajungeai la închisoare în urma unui simplu denunţ făcut de cele mai infame creaturi; un fiu îşi putea denunţa tatăl, şi o femeie, bărbatul; acuzatul nu se confrunta niciodată

cu acuzatorii săi; bunurile erau confiscate în profitul judecătorilor; cel puţin aşa a acţionat inchiziţia până în zilele noastre: trebuie să fie ceva divin la mijloc; altfel cum poţi să-ţi închipui că oamenii au îndurat acest jug cu atâta răbdare.

În sfârşit, contele Aranda a fost binecuvântat de întreaga Europă

atunci când i-a retezat ghearele şi i-a pilit colţii acestui monstru; însă el mai respiră încă.

— JIEFTÂ SAU DESPRE SACRIFICIILE DE SÂNGE

OMENESC (JEPHTE OU DES SACRIFICES DE SANG

HUMAIN)

Textul cărţii Judecătorii arată destul de limpede că lefta a promis să jertfească cea dintâi persoană care îşi va părăsi casa pentru a veni să-1 felicite pentru victoria lui asupra amoniţilor. Fiica sa, singura sa fiică, i-a ieşit în întâmpinare; i-a sfâşiat veşmintele şi a ucis-o, îngăduindu-i însă înainte să se ducă în munţi să-şi plângă nefericirea de a muri fecioară. Tinerele evreice au sărbătorit mult timp această faptă, jelind-o pe fiica lui lefta patru zile-n şir. \par Nu voi examina aici epoca în

care a fost scrisă această poveste, nici dacă ea a imitat povestea greaca a lui Agamem-non sau Idomeneu, nici daca le-a servit drept model, nici dacă este anterioară sau posterioară poveştilor asiriene cu care se 1) A.vadea capitolul IX din Judecătorii. (Nota lui.) aseamănă; mă

voi opri strict asupra textului: lefta şi-a ucis fiica şi şi-a îndeplinit promisiunea.

Legea evreiască poruncea în mod expres omorârea oamenilor destinaţi Domnului. „Nici un om făgăduit nu va fi răscumpărat, ci va fi trimis la moarte neîntârziat.” Vulgata traduce: Non remeditur, şed morte morietur. (Leviticul, cap. XXVH, v. 29) în virtutea acestei legi Samuel 1-a tăiat în bucăţi pe regele Agag, pe care, aşa cum am mai arătat, Saul îl iertase deja; ba mai mult, întrucât 1-a cruţat pe Agag, Saul a fost blestemat de Domnul şi şi-a pierdut regatul.

Iată, aşadar, sacrificii de sânge omenesc clar stabilite; nu există

moment în istorie mai bine atestat. O naţie trebuie judecată după

arhivele sale şi după ceea ce relatează ea însăşi despre sine.

IOV (JOB)

Ziua bună, prietene Iov; eşti unul dintre cei mai vechi strămoşi menţionaţi în cărţi; nu ai fost evreu: se ştie că acea carte care îţi poartă

numele este mai veche decât Penâateucul. Dacă evreii, care au tradus-o din araba, s-au servit de cuvântul lehova pentru a-1 desemna pe DUMNEZEU, ei au împrumutat, la rândul lor, acest cuvânt de la fenicieni şi de la egipteni; iar adevăraţii învăţaţi nu se îndoiesc de asta.

Cuvântul Satan nu era de origine ebraică, ci caldecană; şi acesta este un lucru bine ştiut.

Ai trăit în Caldeca pe undeva, pe la hotarele ei. Unii comentatori, demni de profesia lor, pretind că ai crezut în reînviere, întrucât, pe când zăceai în bălegarul tău, ai spus, în al tău capitol XIX, ca te vei ridica întro bună zi. Or un bolnav care speră să se însănătoşească nu speră, în consecinţă, şi să învie; dar vreau să-ţi vorbesc mai bine despre altceva.

Mărturiseşte că ai fost un mare guraliv; însă prietenii tăi te-au întrecut la vorbă. Se spune că posedai şapte mii de oi, trei mii de cămile, o mie de boi şi cinci sute de măgăriţe. Hai să facem socoteala.

Şapte mii de oi, la trei livre şi zece parale bucata, fac douăzeci şi două de mii cinci sute de livre, şi iată că şi scriu 22.5001.

Să zicem că fiecare din cele trei mii de cămile valora cincizeci de scuzi 450000.

O mie de boi n-au cum să preţuiască mai puţin de 80.000.

Iar cinci sute de măgăriţe, la douăzeci de franci măgăriţa în total avem 562.5001.

Fără să mai punem la socoteală mobilele, inelele, bijuteriile.

Am fost mult mai bogat decât tine; şi deşi am pierdut o bună parte din bunurile mele, şi sunt bolnav, ca şi tine, nu am ridicat vocea împotriva lui Dumnezeu, aşa cum se parc că ţi-o rcprosca/ă amicii tăi uneori.

Nu sunt deloc mulţumit de Satan, care, pentru a te împinge în păcat, şi pentru a te face sa uiţi de Dumnezeu, cere încuviinţare să-ţi ia bunurile şi să te umple de râie. Când ajung în această stare, oamenii recurg întotdeauna la Dumnezeu: doar oamenii fericiţi îl uită. Satan nu prea cunoştea bine lumea; între timp s-a dat şi ci pe brazdă; iar când vrea să pună mâna pe cineva, îl numeşte şef al vistieriei sau chiar rnai ceva, dacă este cu putinţă. Prietenul Pope ne-a demonstrat limpede acest lucru în povestea cavalerului Balaam.

II

Nevasta ta a fost o neobrăzată; însă, aşa-zişii tăi prieteni, Eliphaz din Theman, în Arabia, Baldad din Suez şi Sophar din Naamath, au fost şi mai insuportabili ca ea. Te îndemnau să fii răbdător într-un mod care 1-ar fi scos din sărite chiar şi pe cel mai blând dintre oameni: ţi-au ţinut predici lungi şi mai plictisitoare decât discursurile şmecherului V.e la Amsterdam sau ale lui. Etc.

E adevărat că nu ştii ce spui când exclami: „Dumnezeule! sunt oare o marc sau o balenă, de m-ai închis ca într-o închisoare?” Dar nici prietenii tăi nu ştiu ce spun când îţi răspund: că ziua nu poate să

înverzească fără umiditate, şi iarba din câmpie nu poate sa crească fără