GLORIE (GLOIRE)
Ben-al-Betif, această demnă căpetenie a dervişilor, le spunea într-o zi: „Fraţii mei, este foarte bine să vă folosiţi adesea de această formulă
sacra din Coranul nostru: în numele lui Dumnezeu cel mult milostiv, întrucât Dumnezeu este plin de milă, şi veţi învăţa atunci şi voi să fiţi miloşi, repetând adesea cuvintele ce propovăduiesc o virtute fără de care ar rămâne puţini oameni pe pământ. Dar, fraţii mei, feriţi-vă cu străşnicie să-i imitaţi pe acei nesăbuiţi care se laudă fără preget că
lucrează pentru a-1 slăvi pe Dumnezeu. Dacă un tânăr neghiob susţine o teză asupra categoriilor, teza prezidată de un ignorant înveşmântat în blănuri, el o să scrie negreşit cu litere de-o şchioapă la începutul tezei sale: Ek Allah abron doxa: ad majorem Dei gloriam. Un bun musulman, imediat după ce şi-a zugrăvit salonul, se şi apucă sa graveze această
prostie pe uşă; un saka cară apă întru cea mai măreaţă glorie a lui Dumnezeu. Este un obicei necuviincios, dar este folosit cu pioşenie. Ce-aţi spune despre o biată sluga care, golind oala de noapte a sultanului nostru, ar striga: „Mărita glorie invincibilului nostru monarh4'? Distanţa dintre sultan şi Dumnezeu este neîndoielnic mult mai mare decât distanţa dintre sultan şi mica slugă.
Ce aveţi voi în comun, sărmane râme ce purtaţi numele de oameni, cu gloria Fiinţei infinite? Poate ea să iubească gloria? poate ea să o primească de la voi? poate ea să o guste? Până când, animale cu două
picioare şi fără pene, îl veţi mai face pe Dumnezeu după chipul vostru?
Cum aşa?! dacă voi sunteţi vanitoşi şi iubiţi gloria, atunci vreţi ca şi Dumnezeu să o iubească! Dacă ar exista mai mulţi dumnezei, fiecare dintre ei ar vrea poate să obţină sufragiile semenilor săi. Asta da glorie a unui Dumnezeu. Daca se poate compara măreţia infinită cu josnicia extremă, acest dumnezeu ar fi precum Alexandru sau Scander, care nu voia să se măsoare decât cu alţi regi. Însă voi, sărmani oameni, ce glorie îi puteţi voi aduce lui Dumnezeu? încetaţi să-i mai pângăriţi numele sfânt. Un împărat, pe numele său Octavian Augustus, a interzis să fie slăvit în şcolile din Roma, de teamă ca numele său sa nu fie murdărit.
Dar voi nu puteţi nici să murdăriţi Fiinţa supremă, nici să o slăviţi.
Smeriţi-vă, adoraţi şi tăceţi!”
Aşa a grăit Ben-al-Betif; şi dervişii au strigat: „Glorie lui Dumnezeu! Ben-al-Betif a vorbit cum nu se poate mai bine”.
HAR (GRACE)
Binecuvântaţi consilieri ai Romei moderne, iluştri şi infailibili teologi, nimeni nu manifestă mai mult respect decât mine pentru divinele
voastre hotărâri; dar, dacă Paulus Aerai-lus, Scipio, Cato, Cicero, Cezar, Titus, Traian, Marc Auretiu s-ar întoarce în această Romă la a cărei glorie de odinioară au slujit şi ei, ar trebui să mărturisiţi că ar fi niţel miraţi de sentinţele voastre despre har. Ce ar spune ei dacă ar auzi vorbindu-se despre starea de graţie a sănătăţii potrivit sfântului Toma sau despre harul medicinal după Cajetan; despre harul exterior şi interior, despre cel gratuit, despre cel sanctificator, cel actual, cel obişnuit, cel cooperant; sau despre cel eficace, care uneori este lipsit de efect; despre cel versatil şi despre cel congruent? Cinstit vorbind, ar putea ei înţelege mai mult decât domniile voastre sau decât mine?
Ce nevoie ar avea aceşti oameni de sublimele voastre poveţe?
Parcă-i şi aud spunând:
Părinţi reverenzi, sunteţi nişte genii teribile; gândeam şi noi aşa, prosteşte, că Fiinţa veşnică nu se conduce niciodată după nişte legi particulare, precum prăpădiţii de oameni, ci după legile sale generale şi eterne, precum este şi ea. Nimeni dintre noi nu şi-a închipuit vreodată ca Dumnezeu s-ar asemăna cu un stăpân nebun care dă o peculă unui scJav al său şi refuză să-i dea de mâncare altuia; care îi porunceşte unui ciung să frământe aluatul şi unui mut să-i citească cu glas tare sau unui olog să fie curierul său.
Tot ce vine de la Dumnezeu poarta harul lui; el i-a dăruit formă, prin bunăvoinţa sa, globului pe care locuim; copacii tot datorită lui cresc, iar animalele prin voia lui se hrănesc, însă dacă un lup dă peste un mici pe care o să-1 mănânce şi un alt lup moare de foame, putem spune oare atunci că Dumnezeu i-a arătat mai multă bunăvoinţă primului lup? S-a îngrijit ci ca un stejar să crească mai bine decât un alt stejar căruia i-a lipsit seva? Dacă în întreaga natură toate fiinţele ascultă de legile generale, cum ar putea o singură specie de animale să facă excepţie şi să
nu li se supună?
De ce stăpânul absolut a toate câte sunt s-ar fi aplecat mai atent asupra interiorului unui singur om şi ar fi lăsat pe pianul al doilea tot restul naturii? Prin ce ciudăţenie ar schimba ci ceva în inima unui curlandez sau a unui locuitor din Golful Biscaya, atâta vreme cât nu schimbă nimic în legile pe care le-a impus tuturor celorlalte astre?
Ce jale să-ţi închipui că el face, desface şi reface întruna sentimentele în noi! Şi ce îndrăzneală să ne credem mai altfel decât celelalte fiinţe! Să spunem însă că toate aceste schimbări se petrec doar în mintea acelora care se confesează. Un locuitor din Savoia sau din Bergamo va avea într-o luni bunăvoinţa să plătească doisprezece bănuţi pentru o slujbă; marţea, se va duce la crâşmă şi-i va lipsi bunăvoinţa; miercuri, însă, va fi cuprins de o bunăvoinţă cooperantă care-1 va mâna să se spovedească, dar nu va avea acea bunăvoinţă eficace de a se căi profund; joi va arăta suficientă bunăvoinţă, dar ea nu-i va fi îndeajuns, aşa cum am spus-o deja; Dumnezeu va lucra necontenit în capul acestui
bergamez, când mai în forţa, când mai cătinel, iar de restul pământului nu se va sinchisi câtuşi de puţin! Nu va catadicsi să vadă ce-i în interiorul unui indian sau al chinezilor! Dacă v-a mai rămas vreun dram de minte, dragi părinţi reverenzi, nu vă daţi seama că acest sistem este cât se poate de ridicol?
DICŢIONAR F FILOSOFIC
Sărmani de ^”voi, priviţi acest stejar care-şi înalţă crengile în văzduh şi mai priviţi şi această trestie care se târăşte la picioarele lui; sa nxi spuneţi atunci că harul i-a fost dăruit stejarului şi i-a lip^sit trestiei.
Ridicaţi ochii spre cer, priviţi spre Demiurgul cel etern, care creează
milioane de lumi, lumi gravitând toat& unele spre altele potrivit legilor generale şi veşnice. Priviţi una şi aceeaşi lumină care porneşte de la Soare şi de la ^Saturn către voi; şi în această armonie a atâtor astre purtate de un iureş rapid, în această supunere generală a întregii naturi, îndrăzniţi a crede, dacă puteţi, că Dumnezeu se îngrijeşte să-i ofere o graţie versatilă surorii Therese şi o graţie concomitentă surorii Agnes!
Atom ce eşti, căruia un alt netrebnic de atom i-a spus că Cel Veşnic ar^ legi speciale pentru o mână de atomi din vecinătatea ta; că
unuia îi arată bunăvoinţa sa, iar altuia, nu; că un cutărică, lipsit de har ieri, îl va căpăta mâine; nu mai repeta această neghiobie! Dumnezeu a făcut universul şi nu va mai crea alt”se vânturi noi pentru a pune în mişcare un snop de paie taman în colţul asta al universului. Teologii sunt aidoma luptători lor lui Homcr, care îşi închipuiau că zeii se înarmau când mmpotriva lor, când în favoarea lor. Dacă Ho-mer n-ar fi soc otit un poet, ar trece drept blasfemator.
Marc Aurel fiu a spus toate acestea, nu eu; întrucât Dumnezeu, care vă inspiră pe voi, mi-a acordat graţia de a crede tot ce spuneţi, tot ce aţi spus şi tot ce veţi mai spune de aici înainte.
VOLTÂIRE
RĂZBOI (GUERRE)
Foametea, ciuma şi războiul sunt cele mai vestite ingrediente ale acestei biete lumi. Putem să includem în foamete toate alimentele rele pe care sărăcia ne sileşte să le mâncăm, scurtându-ne astfel viaţa, în speranţa de a o prelungi.
Prin ciumă înţelegem toate bolile contagioase, care sunt în număr de vreo două-trei mii. Aceste două daruri ne vin de la Providenţă.
Războiul însă, care înmănunchează aceste prime două daruri, este rodul imaginaţiei a trei-patru sute de indivizi, răspândiţi pe suprafaţa acestui glob sub numele de prinţi sau de miniştri; şi poate că din acest motiv în unele dedicaţii sunt numiţi imagini vii ale Divinităţii.
Chiar şi cel mai înverşunat linguşitor va accepta tară să protesteze că războiul atrage întotdeauna după el ciuma şi foametea; nu trebuie decât să vadă spitalele armatelor din Germania sau să traverseze câteva
sate pe unde s-au întâmplat niscaiva fapte de glorie militară, pentru a se convinge de asta.
Tare frumoasă trebuie să mai fie şi această artă care pustieşte ogoarele, distruge locuinţele şi ucide, într-un an ca oricare altul, patruzeci de mii de oameni dintr-o sută de mii. Această invenţie a fost mai întâi cultivată de naţii adunate laolaltă pentru binele lor comun; de pildă dicta grecilor a declarat dietei frigienilor şi popoarelor învecinate că
va porni cu o mie de ambarcaţiuni de pescari pentru a-i extermina, dacă
va putea.
Poporul roman hotăra în adunare că era în interesul lui să se bată, înainte de seceriş, cu populaţia din Veii sau împotriva volscilor. Iar câţiva ani mai târziu, toţi romanii, furioşi pe toţi cartaginezii, s-au luptat îndelung pe mare şi pe uscat. Astăzi însă lucrurile stau cu totul altfel.
