RĂZBOI (GUERRE)

Foametea, ciuma şi războiul sunt cele mai vestite ingrediente ale acestei biete lumi. Putem să includem în foamete toate alimentele rele pe care sărăcia ne sileşte să le mâncăm, scurtându-ne astfel viaţa, în speranţa de a o prelungi.

Prin ciumă înţelegem toate bolile contagioase, care sunt în număr de vreo două-trei mii. Aceste două daruri ne vin de la Providenţă.

Războiul însă, care înmănunchează aceste prime două daruri, este rodul imaginaţiei a trei-patru sute de indivizi, răspândiţi pe suprafaţa acestui glob sub numele de prinţi sau de miniştri; şi poate că din acest motiv în unele dedicaţii sunt numiţi imagini vii ale Divinităţii.

Chiar şi cel mai înverşunat linguşitor va accepta tară să protesteze că războiul atrage întotdeauna după el ciuma şi foametea; nu trebuie decât să vadă spitalele armatelor din Germania sau să traverseze câteva

sate pe unde s-au întâmplat niscaiva fapte de glorie militară, pentru a se convinge de asta.

Tare frumoasă trebuie să mai fie şi această artă care pustieşte ogoarele, distruge locuinţele şi ucide, într-un an ca oricare altul, patruzeci de mii de oameni dintr-o sută de mii. Această invenţie a fost mai întâi cultivată de naţii adunate laolaltă pentru binele lor comun; de pildă dicta grecilor a declarat dietei frigienilor şi popoarelor învecinate că

va porni cu o mie de ambarcaţiuni de pescari pentru a-i extermina, dacă

va putea.

Poporul roman hotăra în adunare că era în interesul lui să se bată, înainte de seceriş, cu populaţia din Veii sau împotriva volscilor. Iar câţiva ani mai târziu, toţi romanii, furioşi pe toţi cartaginezii, s-au luptat îndelung pe mare şi pe uscat. Astăzi însă lucrurile stau cu totul altfel.

Un specialist în genealogie îi dovedeşte bunăoară unui prinţ că

descinde în linie dreaptă dintr-un conte ai cărui părinţi au făcut un pact de familie, în urmă cu trei sau patru sute de ani, cu o casă căreia i s-a pierdut până şi amintirea. Această casă ridicase odinioară pretenţii asupra unei provincii al cărei ultim posesor murise de apoplexie: atunci prinţul şi sfetnicii săi trag repede concluzia că provincia cu pricina îi aparţine potrivit voinţei divine. Această provincie, situată la vreo câteva sute de leghe depărtare, protestează, dar degeaba, că nu îl cunoaşte, că

nu are nici un chef să fie cârmuită de ci, şi că, pentru a Ie da legi oamenilor, ar trebui să ai măcar încuviinţarea lor: aceste vorbe nu ajung numai Ia urechile prinţului, al cărui drept este, oricum, incontestabil. El adună numaidecât un mare număr de indivizi care nu au nimic de pierdut; îi îmbracă într-o mantie albastră de cincizeci de parale cotul, le tiveşte pălăriile cu un fir gros şi alb, porunceşte să se întoarcă la stânga şi la dreapta şi să pornească în căutarea gloriei.

Ceilalţi prinţi care aud vorbindu-se despre această campanie vor să

ia şi ei parte, fiecare după cât îi este puterea, şi acoperă un petec de pământ cu mai mulţi mercenari ucigaşi decât au reuşit să adune vreodată Gengis-han, Timurlenk sau Baiazid.

Alte popoare ceva mai îndepărtate aud zvonindu-se că e rost de câştig, cinci sau şase parale pe zi, aşa că participă şi ele la luptă; se împart numaidecât în cete precum secerătorii şi se duc să-şi vândă

serviciile oricui ar fi dispus să-i angajeze.

Aceste neamuri se înverşunează unele împotriva altora, fără să

aibă nici un interes personal în toată această tărăşenie, ba mai mult, fără să ştie precis despre ce este vorba., -”

VOLTAÂRE

Si iată că apar dintr-o dată cinci sau şase puteri beligerante, uneori trei contra trei, alteori două contra patru, sau chiar una împotriva altor cinci, urându-se unele pe altele, apoi unindu-sc, pentru ca în final

să se atace din nou; însă toate cad de acord asupra unui punct, şi anume acela de a face cât mai mult rău cu putinţă.

Dar lucrul cel mai minunat în toată aceasta afacere infernală este că fiecare dintre căpeteniile ucigaşilor îşi binecuvântează drapelele şi îl invocă solemn pe Dumnezeu înainte de a porni să-şi extermine semenii.

Iar dacă un comandant n-a avut fericirea de a măcelări decât doua sau trei mii de oameni, atunci nu-i mai mulţumeşte lui Dumnezeu; dar dacă

a reuşit să răpună vreo zece mii, prin foc sau sabie, sau dacă a ras de pe fata pământului un oraş întreg, ci bine, atunci se cântă pe patru voci un cântec destul de lung, compus într-o limbă pe care niciunul dintre combatanţi nu o pricepe şi, în plus, plină de barbarisme. Unul şi acelaşi cântec se foloseşte cu ocazia căsătoriilor, naşterilor sau măcelurilor: fapt care nu se poate tolera, mai cu seamă la cea mai vestită naţie în materie de compunere de melodii noi.

Religia naturală a împiedicat de mii de ori cetăţenii să comită

crime. Un suflet ales nu are voinţa necesară să săvârşească o asemenea fapta; iar un suflet simţitor se teme de aşa ceva; el îşi plăsmuieşte un Dumnezeu drept şi răzbunător, însă religia artificială încurajează toate nelegiuirile pe care le presupun, comploturile, conjuraţiile, revoltele, tâlhăriile, ambuscadele, asedierile oraşelor, jafurile şi crimele. Fiecare se îndreaptă voios spre crimă sub stindardul sfântului sau.

Pretutindeni se plătesc predicatori pentru a sărbători aceste zile ale omorurilor; unii sunt înveşmântaţi cu un soi de sutana neagră, peste care se află o mantie mai scurtă; alţii au o cămaşă pe deasupra unei robe; câţiva poartă două bucăţi de stofă pestriţ colorată ce atârnă pe deasupra cămăşii. Toţi vorbesc mult; amintesc fapte petrecute odinioară

în Palestina, şi asta în legătură cu o luptă din Veteravia, în tot restul anului, aceşti oameni declamă împotriva viciilor. Dovedesc în trei puncte şi prin antiteză că doamnele care îşi vopsesc obrajii proaspeţi cu un strop de carmin vor face obiectul veşnic al răzbunărilor veşnice ale Celui Veşnic; că Polyeucte şi Athalie sunt operele diavolului; că un individ căruia i se serveşte la masă peşte în valoare de doua sute de scuzi, într-o zi de post, îşi va găsi negreşit mântuirea, în vreme ce un prăpădit care mănâncă o bucată de carne de oaie valorând două parale jumate va sta dc-a pururi printre demoni.

Dintre cele cinci sau şase mii de predici de acest soi există trei sau patru, cel mult, compuse de un gal pe nume Mas-sihon, care pot fi citite fără dezgust de un om cit scaun] a cap; dar printre toate aceste discursuri cu greu o să găsiţi două în care oratorul îndrăzneşte să ridice vocea împotriva acestui flagel şi împotriva acestei crime care este războiul, ce conţine toate flagelurile şi toate crimele. Predicatorii, bieţii de ei, înfierează necontenit iubirea, care este singura mângâiere a seminţiei omeneşti şi singura modalitate de a o face mai bună; nu spun însă nimic despre oribilele noastre eforturi de a o distruge.

Bardaloue, ai rostit o predică aspră la adresa impurităţii! însă nu ai rostit niciuna despre aceste crime atât de felurite, jafuri, tâlhării sau această furie universală care pustieşte lumea. Toate viciile adunate din toate timpurile şi din toate locurile nu vor putea egala nicicând nenorocirile pe care le produce o singură campanie.

Sărmani medici ai sufletelor, glăsuiţi preţ de cinci sferturi de oră

despre câteva înţepături de ac, şi nu spuneţi nimic legat de această

molimă ce ne sfâşie în mii de bucăţi! Filosofi moralişti, ardeţi-vă toate cărţile. Atâta vreme cât un simplu capriciu al câtorva oameni va justifica uciderea a mii şi mii de fraţi ai noştri, acea latură a neamului omenesc consacrată eroismului va reprezenta tot ce poate fi mai cumplit în întreaga natură.

Ce se mai alege şi ce-mi mai pasă mie de umanitate, milostenie, modestie, cumpătare, blândeţe, înţelepciune sau pietate, atâta vreme cât o litra de plumb, trasă de la şase sute de paşi, îmi străpunge trupul şi mor la douăzeci de ani în nişte chinuri cu neputinţă de exprimat, în mijlocul altor cinci sau şase mii de muribunzi, în vreme ce ochii mei, care se deschid pentru cea din urmă oară, privesc cum oraşul unde m-am născut este distrus de sabie şi de flăcări, şi în vreme ce ultimele sunete pe care le aud urechile mele sunt strigătele femeilor şi copiilor ce se sting printre ruine, totul în numele unor aşa-zise interese ale unui om pe care nici măcar nu îl cunoaştem?

Dar ce-i mai rău e că războiul este un flagel inevitabil. La drept vorbind toţi oamenii 1-au venerat pe zeul Marte: Savaot, la evrei, înseamnă zeul armelor; însă Minerva lui Homer îl socoteşte pe Marte un zeu furios, nesăbuit, infernal.

— H -

ISTORIA REGILOR EVREI ŞI A

PARALIPOMENELOR (HISTOIRE DES ROIS JUIFS ET

PARALIPOMENES)

Toate popoarele, de-ndată ce au putut să scrie, şi-au scris istoria.

Şi evreii şi-au scris-o pe a lor. Înainte de a avea regi, ei au trăit într-o teocraţie; asta înseamnă că erau guvernaţi de Dumnezeu însuşi.

Iar când evreii au vrut sa aibă şi ei un rege, aidoma tuturor celorlalte popoare vecine, profetul Samuel, care nu dorea deloc să aibă

un rege, le-a declarat, din partea lui Dumnezeu, că îl respingeau astfel pe Dumnezeu însuşi; prin urmare, la evrei tcocraţia s-a terminat în momentul în care a început monarhia.

S-ar putea, aşadar, spune, fără a rosti o blasfemie, ca istoria regilor evrei a fost scrisa la fel ca istoria celorlalte popoare şi că

Dumnezeu nu s-a ostenit să dicteze el însuşi istoria unui popor pe care nu-1 mai cârmuia.

Această opinie nu este avansată decât cu o extremă neîncredere.

Ceea ce ar putea s-o confirme este faptul că Para-lipomenele contrazic adesea cronologia şi întâmplările din Cartea Regilor, aşa după cum şi istoricii noştri profani se contrazic uneori. Mai mult, dacă Dumnezeu a scris întotdeauna istoria evreilor, atunci probabil că o scrie în continuare, întrucât evreii sunt şi astăzi poporul său iubit. Trebuie să se convertească într-o buna zi şi se parc că

atunci vor fi la fel de îndreptăţiţi să socotească sacră istoria risipirii lor, după cum sunt îndreptăţiţi să afirme că Dumnezeu a scris istoria regilor lor.

Mai putem face o remarcă: şi anume că, Dumnezeu fiind unicul lor rege atât de mult timp, iar apoi, istoricul lor, trebuie să nutrim, pentru toţi evreii, cel mai profund respect. Nu există escroc evreu care sa nu fie infinit mai presus de Cezar sau de Alexandru. Şi cum să nu te prosternezi dinaintea unui escroc care îţi dovedeşte că istoria sa a fost scrisa de Divinitatea însăşi, în vreme ce istoriile grecilor şi romanilor nu nc-au fost transmise decât de nişte bieţi profani?