Idolii vorbeau destul de des. La Rorna, de sărbătoarea lui Cibelc, se aminteau în mod solemn frumoasele vorbe rostite de statuie cu ocazia plecării sale din palatul regelui Attalos.

Ipsa peti volui; ne sit mora, mitte volentem: Digmis Roma locus quo deus omnis eat.

Am vrut să plec, luaţi-mă repede de aici; Roma este demna să

primească orice zeu.

Si statuia zeiţei Fortuna a vorbit: ce-i drept, însă, indivizi precum Scipio, Cicero sau Cezar nu credeau nimic din toate aceste scorniri; dar bătrânica căreia Encolpe îi dăduse un scud să cumpere gâşte şi zei le credea negreşit.

Idolii rosteau şi oracole, iar preoţii, ascunşi în interiorul statuilor, vorbeau în numele Divinităţii.

Cum se face însă că în acest noian de zei şi teogonii diferite, de culturi deosebite, nu a existat nici un război în numele religiei la popoarele numite idolatrei Această pace a fost ceva bun născut din ceva râu, din greşeala însăşi; şi asta pentru că fiecare naţie, recunoscând mai mulţi zei inferiori, tolera ca vecinii ei să aibă la rândul lor propnii lor zei.

Cu excepţia lui Cambise, căruia i se reproşează că 1-ar fi ucis pe boul Apis, nu întâlnim în toată istoria profană nici un cuceritor care să fi maltratat zeii unui popor supus. Păgânii nu au avut o religie exclusivistă, iar preoţii erau interesaţi să-şi înmulţească ofrandele şi sacrificiile.

Primele ofrande au constat din fructe. Curând au fost necesare animale la mesele preoţilor; le ucideau ei înşişi; s-au transformat în nişte măcelari cruzi; în cele din urmă au introdus oribilul obicei de a se aduce jertfe omeneşti şi mai cu seamă copii şi fecioare. Nicicând chinezii, parşii sau indienii nu s-au făcut vinovaţi de asemenea fapte abominabile; însă

la Hieropolis, în Egipt, potrivit relatărilor lui Porfiriu, s-au ucis bărbaţi.

În Taurida se sacrificau străini; din fericire, preoţii din Taurida nu au avut prea mult de lucru, în timpurile cele mai îndepărtate, grecii, ciprioţii, fenicienii, tirenienii şi cartaginezii au împărtăşit şi ei această

superstiţie cumplită, Chiar şi romanii au căzut pradă acestor crime de ordin religios, iar Plutarh notează că au omorât doi greci şi doi gali pentru a face iertate galanteriile a trei vestale. Procopiu, contemporan cu regele francilor Theodcbert, afirmă că francii au ucis bărbaţi când au intrat în Italia împreună cu al lor prinţ. Galii şi germanicii practicau frecvent asemenea jertfe oribile. Nu poţi să citeşti istoria fără să te cutremuri de grozăveniile de care este capabil neamul omenesc.

Iată, de pildă, la evrei, lefta şi-a sacrificat fiica, iar Saul a fost gata să-şi ucidă fiul; adevărat că aceia care fuseseră închinaţi Domnului prin

anatemă nu puteau fi răscumpăraţi, aşa cum se răscumpărau animalele, ei trebuind musai să piară. Samuel, un preot evreu, 1-a tăiat în bucăţele cu un sfânt satâr pe regele Agag, căzut prizonier de război, pe care altminteri Saul îl iertase; iar Saul a fost blestemat întrucât a respectat dreptul oamenilor în legătură cu acest rege.

Insă Dumnezeu, stăpânul oamenilor, poate să îe ia viaţa oricând doreşte, cum doreşte şi prin cine doreşte; oamenii nu au a se aşeza în locul Stăpânului vieţii şi al morţii, uzurpând astfel drepturile Fiinţei supreme.

Pentru a consola neamul omencse de priveliştea oferită de acest oribil tablou şi de aceste pioase sacrilegii, este important de ştiut că, la aproape toate naţiile numite idolatre, existau o teologie sacra a greşelii populare, cultul secret al ceremoniilor publice, precum şi o religie a înţelepţilor şi una a vulgului. Celor care se iniţiau în mistere nu li se vorbea decât despre un singur Dumnezeu; pentru a vă convinge, aruncaţi o privire peste imnul atribuit bătrânului Orfeu, imn care se cânta în timpul misterelor Eleusiene închinate lui Ceres, atât de celebru deopotrivă în Europa şi în Asia: „Contemplă natura divină, luminează-ţi spiritul, stăpâneşte-ţi inima şi mergi pe calea justiţiei; Dumnezeul cerului şi pământului să fie mereu prezent în ochii tăi: el este unic, există prin el însuşi; toate fiinţele Iui îi datorează existenţa; ci le ocroteşte pe toate; n-a fost nicicând văzut de muritori, dar el le vede pe toate”.

Citiţi în continuare şi acest fragment din Scrisoare către sfântul Augustin, a filosofului Maxime de Nadaure: „Ce om poate fi într-atât de necioplit şi de neghiob încât să se îndoiască că există un Dumnezeu suprem, veşnic şi infinit, care nu a creat nimic ce să i se poată asemui, şi care este părintele comun al tuturor lucrurilor”.

Există o mie şi una de dovezi care atestă că înţelepţii au detestat nu numai idolatria, ci şi politeismul.

Epictet, acest model de resemnare şi răbdare, acest om atât de mare şi redus la o condiţie atât de joasă, vorbeşte întotdeauna doar de un Dumnezeu unic. Iată una dintre maximele sale: „Dumnezeu m-a creat, Dumnezeu este înăuntrul meu; îl port pretutindeni. Cum aş putea să-1 pângăresc prin gânduri obscene, prin acţiuni nedrepte, prin dorinţe infame? Datoria mea este să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot, să-1

slăvesc pentru toate, şi să nu contenesc în a-1 binecuvânta decât atunci când voi înceta să mai trăiesc”. Toate ideile lui Epictet se întemeiază pe acest principiu.

Marc Aureliu, poate la fel de măreţ pe tronul Imperiului Roman pe cât era şi Epictet în sclavie, vorbeşte adesea, ce-i drept, despre zei, fie pentru a se conforma limbajului curent, fie pentru a exprima nişte fiinţe intermediare, între Fiinţa supremă şi oameni; însă de câte ori nu lasă să

se întrevadă că nu recunoaşte decât un singur Dumnezeu, veşnic şi

infinit! „Sufletul nostru, spune el, este o emanaţie a Divinităţii. Copiii mei, trupul meu, gândurile mele, toate vin de la Dumnezeu.”

Stoicienii şi platonicienii admiteau o natură divină şi universală; epicurienii însă o negau, în timpul misterelor, pontifii nu vorbeau decât de un Dumnezeu unic. Atunci unde erau idolatrii?

Prin urmare, Dicţionarul lui Moreri comite o mare greşeala atunci când afirmă că în epoca lui Teodosiu eel Tânăr nu mai existau idolatri decât în ţinuturile îndepărtate ale Asiei şi Africii, Ori, chiar şi în secolul al şaptelea mai existau, în Italia, multe neamuri încă păgâne. Nordul Germaniei, dincolo de Wascr, nu se creştinase nici până în timpul lui Charle-magnc. Polonia şi toate ţările de la miazănoapte au rămas o bucată bună de vreme după această domnie în ceea ce se cheamă

idolatrie. Jumătate din Africa, toate regatele de dincolo de Gange, Japonia, populaţia Chinei şi sutele de hoarde de tătari şi-au păstrat vechile lor culte, în Europa nu mai există decât o mână de laponi, de tătari şi de samoiczi care mai practică religia strămoşilor lor.

Sa încheiem prin a remarca faptul că în timpurile numite de noi evul mediu, vorbeam despre ţara mahomedanilor ca despre Paganiatratam drept idolatru, adorator de imagini, un popor care urăşte imaginile. Sa mărturisim, încă o dată, ca turcii pot fi iertaţi dacă ne cred pe noi idolatri, atunci când se uită la altarele noastre încărcate de icoane şi statui.

INUNDAŢIE (INONDATION)

A existat oare o epocă în care globul să fi fost în întregime cuprins de ape? Din punct de vedere fizic, acest lucru este cu neputinţă.

Se poate ca marea să fi acoperit, rând pe rând, întregul uscat; dar aşa ceva nu s-ar fi putut produce decât printr-o gradaţie lenta, pe durata unui număr uriaş de ani. În cinci sute de ani, marea s-a retras din zona Aigues-Mortes, Frejus sau Ra-venna, odinioară mari porturi, lăsând în urmă aproximativ două leghe de uscat. Potrivit acestei progresii, e limpede că i-ar trebui două milioane două sute cincizeci de ani pentru a da ocol globului nostru. Remarcabil este însă faptul că această perioadă

se apropie foarte mult de timpul care i-ar fi necesar axei pământului pentru a se redresa şi a coincide cu ecuatorul: mişcare cât se poate de probabilă, pe care am început de vreo cincizeci de ani să o desluşim şi care nu se poate efectua în mai puţin de două milioane trei sute de mii de ani.

Straturile de cochilii descoperite la câteva leghe depărtare de marc sunt o dovadă incontestabilă a faptului că ea a depus aceste produse maritime pe nişte terenuri care odinioară au fost ţărmuri ale Oceanului; însă de aici şi până la a afirma că apele au acoperit complet întregul glob, şi în acelaşi timp, este o distantă uriaşă, o născocire absurdă din punct de vedere fizic, pe care legile gravitaţiei şi ale fluidelor o neagă, ca de altminteri şi cantitatea insuficientă de apă. Să nu se înţeleagă prin

asta că ne îndoim de marele adevăr referitor la potopul universal, relatat în Pentateuc; dimpotrivă, acesta este un miracol; prin urmare, trebuie să

îl credem; este un miracol, aşadar nu s-a putut produce după legile fizicii.

În povestea potopului totul ţine de miracol: a fost un miracol faptul că a plouat preţ de patruzeci de zile, apele acoperind pământul în lung şi-n lat, ridicându-se cu cincisprezece coţi deasupra celor mai înalţi munţi; tot miracol au fost şi cascadele, porţile şi deschiderile din cer; miracol, de asemenea, faptul că animalele din toate colţurile lumii au venit în arcă; miracol şi faptul că Noe a avut cu ce să Ie hrănească timp de zece luni; miracol că toate animalele au rezistat cu proviziile lor în arcă; miracol că majoritatea a rămas în viaţă; miracol că au găsit ce să

mănânce o dată ieşite din arcă; miracol, de asemenea, însă de o altă

natură, că un anume Le Pelletier a crezut că poate să explice cum de toate animalele au reuşit să reziste şi să se hrănească natural în arca lui Noe.

Or, cum povestea potopului este cel mai miraculos lucru care s-a auzit vreodată, încercarea de a o explica ar fi nesăbuită: există astfel de mistere pe care le credem în virtutea credinţei; iar credinţa constă în a crede ceea ce raţiunea nu crede, fapt care reprezintă, la rândul său, un alt miracol.

Aşadar povestea potopului universal este ca şi povestea Turnului Babei, a măgăriţei lui Balaam, a căderii Ierihonului din pricina sunetelor produse de trompete, a apelor preschimbate în sânge, a traversării Mării Roşii, aidoma tuturor minunilor pe care Dumnezeu a binevoit să le săvârşească pentru aleşii poporului său; sunt de o profunzime pe care spiritul omului nu poate să o pătrundă.

INCHIZIŢIE (INQUISITION)

Inchiziţia, după cum se ştie, este o minunată invenţie cât se poate de creştină, menită să dea mai multă putere papei şi călugărilor şi să

facă un regat întreg ipocrit.

Îndeobşte sfântul Dominic este socotit a fi cel căruia îi datorăm apariţia acestei sfinte instituţii, într-adevăr, mai există încă o dezlegare dată de acest mare sfânt, concepută în următorul fel: „Eu, fratele Dominic, îl reconciliez cu Biserica pe numitul Roger, purtătorul prezentului document, cu condiţia să fie biciuit de către un preot, trei duminici de-a rândul, de la intrarea în oraş şi până la porţile bisericii, să

povestească toată viaţa lui, să tină trei posturi din an, să nu bea niciodată vin, să poarte san-beniâo cu cruci, să recite breviarul în fiecare zi, să spună câte zece pater pe zi şi douăzeci la miezul-nopţii, să respecte din acest moment abstinenţa totală, sa se prezinte în fiecare lună Ia preotul din parohia sa etc., altminteri va fi tratat ca un eretic, sperjur şi impenitent”.

Deşi Dominic este adevăratul fondator al inchiziţiei, iată că Louis de Paramo, unul dintre cei mai respectabili scriitori şi strălucit reprezentant al tribunalului inchiziţiei, afirmă, în cea dc-a doua carte a sa, la punctul al doilea, că Dumnezeu a fost cel dintâi ctitor al tribunalului inchizitorial, exercitând puterea fraţilor predicatori împotriva lui Adam. Adam este citat mai întâi la tribunal: Adam, ubi e.?

şi, într-adevăr, adaugă el, greşeala din citaţie ar fi făcut procedura lui Dumnezeu nula.

Straiele din piele pe care Dumnezeu le-a făcut pentru Adam şi Eva au stat ca model pentru san-benilo, pe care ereticii trebuie să-1 poarte, potrivit hotărârii tribunalului inchizitorial. E drept că acest argument demonstrează mai curând faptul că Dumnezeu a fost cel dintâi croitor; rezultă însă la fel de limpede că a fost deopotrivă şi cel dintâi inchizitor.

Adam a fost privat de toate bunurile imobile pe care le poseda în marele paradis terestru; iată de ce tribunalul inchiziţiei confiscă toate bunurile celor pe care i-a condamnat.

Louis de Paramo observă că locuitorii Sodomei au fost arşi ca fiind eretici, întrucât sodomia este o erezie manifestă. Autorul trece apoi la istoria evreilor şi descoperă la tot pasul tribunale inchizitoriale.

Lisus Hristos este cel dintâi inchizitor al noii legi; papii au y fost inchizitori de drept divin, şi i-au transmis puterea lor n sfântului Dominic.