Exista anumite temple mai privilegiate decât altele. Marea Diană
din Efes era mult mai vestită decât o Diană dintr-un sat. În templul lui Esculap din Epidaur se săvârşeau mai multe minuni decât în oricare alt templu închinat aceluiaşi Esculap. Statuia lui Jupiter Olimpianul atrăgea mai multe ofrande decât cea a lui Jupiter Paflagonianul. Cum însă este musai să punem întruna în opoziţie obiceiurile unei religii adevărate cu obiceiurile unei religii false, nu ne-am închinat oare şi noi cu mai multă devoţiune în anumite altare decât în altele? Nu ducem oare ofrande mai bogate la Notre-Dame de Lorette decât la Notre-Dame des Neiges? Se cuvine să ne gândim dacă acest pretext nu poate fi folosit pentru a fi şi noi taxaţi de idolatrie.
În mintea oamenilor nu exista decât o singură Diană, un singur Apolo şi un singur Esculap, şi nicidecum tot atâţia Îpolo, Esculapi sau Diane câte temple şi statui le fuseseră închinate. Este aşadar dovedit, atâta cât poate fi dovedit un fapt istoric, că cei din vechime nu credeau că o statuie este o divinitate, că nu se punea semnul egalităţii între cult şi statuia cu pricina şi ca, prin urmare, anticii nu au fost idolatri.
O mână de oameni grosolani şi superstiţioşi, lipsiţi de judecată, care nu ştia nici sa se îndoiască, nici să nege, nici să creadă, care alerga la templu din puturoşenie şi pentru că acolo cei mărunţi sunt egali cu cei mari” care îşi ducea ofranda din obişnuinţă, care vorbea întruna de miracole, fără să fi cercetat vreunul, şi care nu era cu nimic mai presus de victimele pe care le ducea, ei bine, această mână de oameni ar fi 37 putut, Ia vederea marii Diane sau a lui Jupiter tunând şi fulgerând, să fie cuprinsă de un fior religios şi să adore, iară să-şi dea scama, chiar statuia Zeului. Acest lucru li s-a întâmplat, în unele sanctuare, şi câtorva ţărani de-ai noştri mai neciopliţi; au fost însă
numaidecât povăţuiţi că trebuie să ceară ajutorul doar celor preafericiţi, celor veşnici, primiţi la ceruri, şi nu unor figuri din lemn sau piatră, că
trebuie, aşadar, să-1 adore numai pe singur Dumnezeu.
Grecii şi romanii au sporit numărul zeilor lor prin apoteoze. Grecii îi divinizau pe cuceritori, ca de pildă pe Bachus, Hercule sau Perseu.
Roma le-a înălţat altare împăraţilor săi. Apoteozele noastre sunt însă de altă natură; noi avem sfinţi în loc de semizei sau zei mai mici; noi nu ţinem scama nici de rang, nici de cuceririle lor. Noi am ridicat temple unor oameni pur şi simplu virtuoşi, iar cei mai mulţi dintre ei ar fi trecut neobservaţi pe pământ, dacă n-ar fi fost aşezaţi în cer. Apoteozele celor din vechime au la bază măgulirea; ale noastre se întemeiază pe respectul pentru virtute, însă aceste apoteoze străvechi sunt încă o dovadă în sprijinul faptului că grecii şi romanii nu au fost idolatri. E limpede că nu socoteau că statuia lui Augustus sau a lui Claudius are mai multe virtuţi divine decât medaliile lor.
Cicero, în lucrările sale filosofice, spulberă orice posibilitate de identificare a statuilor zeilor cu zeii înşişi. Interlocutorii săi tună şi fulgeră împotriva religiei împământenite; însă niciunul dintre ei nu îi acuză pe romani că au luat marmura şi bronzul drept divinităţi. Lucreţiu nu reproşează nimănui o asemenea neghiobie, ei care îi critică dur pe superstiţioşi. Iată, aşadar, încă o dată, că această opinie nu exista, oamenii nu-şi puneau această problemă; nu au fost idolatri.
Horaţiu dă glas unei statui a lui Priap: „Odinioară am fost trunchiul unui smochin; un dulgher, neştiind dacă să facă din mine un zeu sau un scaun, s-a hotărât în final să mă facă zeu etc”. Ce concluzie putem trage din această glumă? Priap se număra printre acele divinităţi mai mărunte, pe seama cărora oamenii se amuzau; iar această gluma dovedeşte taman faptul că figura lui Priap, care trona în grădini pentru a speria păsările, nu era cine ştie ce de respectată.
Dacier, lăsându-se în voia dorinţei de a comenta, observă că
Banich prezisese această aventură spunând: Ei nu vor fi decât ceea ce vor vrea muncitorii să facă din ei”; ar fi putut însă aminti că această
afirmaţie se poate aplica oricărei statui.
Dintr-un bloc de marmură poţi să ciopleşti la fel de bine un lighean sau chipul lui Alexandru sau Jupiter sau te miri ce alt obiect respectabil.
Materia din care erau alcătuiţi heruvimii Sfântului mai mare peste sfinţi ar fi putut servi deopotrivă unor funcţii mai puţin nobile. Un tron sau un altar să fie oare mai puţin demne de respect pentru că muncitorul ar fi putut executa, în locul lor, o masă de bucătărie?
Dacier însuşi, în loc să tragă concluzia că romanii adorau statuia lui Priap şi că Baruch prezisese acest lucru, ar fi făcut mai bine să arate că romanii îşi băteau joc de ea. Consultaţi-i pe toţi autorii care vorbesc despre statuile zeilor lor şi n-o să descoperiţi niciunul care să
pomenească ceva despre idolatrie: spun mai curând contrariul, în Marţial o să găsiţi:
Qui finxit sacros auro vel marmore vultus, Non facit iile deos ' în Ovidiu:
Colitur pro Jove forma Jovis.
În Staţiu:
Nulla autem effigies, nulii commissa metallo Forma Dei; mentes habitare et pectora gaudet.
Iar în Lucan:
Estne Dei sedes, nisi terra et pontus et aer!
Am putea alcătui un volum întreg cu astfel de pasaje care demonstrează ca imaginile erau doar simple imagini.
Numai acele statui care emiteau oracole ar fi putut da naştere opiniei că statuile aveau cu ele ceva divin, însă, neîndoielnic, opinia generală era că zeii îşi aleseseră anumite altare şi anumite simulacre, unde poposeau o vreme, pentru a le acorda audienţă oamenilor şi pentru a le răspunde, în Homer şi în corurile tragediilor greceşti nu întâlnim decât rugăciuni adresate lui Apolo, care îşi glăsuieşte oracolul undeva în munţi, în cutare templu sau în cutare oraş; nu există în toată
antichitatea nici cea mai mică urmă de rugăciune adresată unei statui.
Aceia care se îndeletniceau cu magia, care o socoteau o ştiinţă sau pretindeau a crede asta, susţineau că posedă secretul de a-i face pe zei să coboare în statui; însă nu pe zeii mari, ci pe aceia mai mărunţi, duhurile. Mercur Trismagister numeşte această operaţiune a face zei; ea este respinsă cu tărie de sfântul Augustin în Cetatea lui Dumnezeu. Dar şi acest aspect demonstrează tocmai faptul că simulacrii nu aveau în ei nimic divin, din moment ce era nevoie de intervenţia unui magician pentru a-i însufleţi. şi mi se parc mie că nu s-a prea întâmplat ca un magician să reuşească, prin iscusinţa lui, să dea viaţă unei statui sau să
o facă să vorbească.
Într-un cuvânt, imaginile zeilor nu erau zeii înşişi. Jupitcr, şi nu imaginea sa, era cel care slobozea fulgerul; nu statuia lui Neptun era cea care ridica mările, şi nici cea a lui Apolo nu era cea care dădea lumină.
Grecii şi romanii au fost păgâni şi politcişti, însă nicidecum idolatri.
Dacă perşii, sabeenii, egiptenii, tătarii sau turcii au fost idolatri şi cât de veche este originea simulacrilor numiţi idoli. Istoria cultului lor Este o mare greşeală să dai numele de idolatre acelor popoare care au practicat cultul soarelui şi al stelelor. Aceste neamuri n-au avut vreme îndelungată nici simulacri, nici temple. Dacă ele s-au înşelat, atunci au făcut-o acordând astrelor ceea ce trebuia, de fapt, să acorde creatorului astrelor. Dogma lui Zoroastru sau Zerdust, întâlnită în Sadder, propovăduieşte încă o Fiinţă supremă, răzbunătoare şi milostivă; este însă departe de a fi idolatră. Guvernarea Chinei n-a cunoscut niciodată nici un idol; a practicat întotdeauna cultul simplu al stăpânului cerului, King-tien.
La tătari, Gengis-han nu a fost idolatru, şi nu a avut nici un simulacru. Musulmanii, care au împânzit Grecia, Asia Mică, Siria, Persia, India şi Africa, îi numesc pe creştini idolatri sau ghiauri, întrucât ei consideră că creştinii aduc un cult imaginilor. Au distrus mai multe statui pe care le-au găsit la Constantinopol, în Sfânta Sofia, în biserica Sfinţilor Apostoli sau în alte lăcaşe pe care le-au transformat în moschei.
Aparenţa i-a înşelat şi pe ei, aşa cum ca îi înşală în general pe oameni, astfel încât ei au crezut că templele dedicate unor sfinţi, care au fost cândva oameni, imaginile acestor sfinţi, dinaintea cărora lumea îngenunchea, sau minunile săvârşite în aceste temple erau dovezi de netăgăduit ale celei mai pure idolatrii. Totuşi lucrurile nu stau deloc aşa.
Creştinii nu adoră, într-adevăr, decât un singur Dumnezeu şi nu cinstesc în preafericiţi decât însuşi harul lui Dumnezeu, care lucrează în sfinţii săi. Iconoclaştii şi protestanţii au formulat acelaşi reproş de idolatrie la adresa Bisericii, şi li s-a dat acelaşi răspuns.
Cum oamenii au avut doar rareori idei bine precizate şi cum şi-au exprimat încă şi mai rar ideile în cuvinte precise şi lipsite de echivoc, au dat numele de idolatri păgânilor şi mai ales pol iţei şti lor. S-au scris volume stufoase, s-a dat glas unor sentimente dintre cele mai diferite în legătura cu originea acestui cult închinat lui Dumnezeu sau mai multor zei sub forma unor figuri tangibile: aceste numeroase cărţi şi opinii nu trădează decât ignoranţă.
Habar n-avem cine a inventat straiele şi încălţările şi am vrea să
ştim cine a inventat idolii! De ce să ne legăm de acel pasaj din Sanchoniathon, care a trăit înainte de războiul din Troia? La ce ne serveşte ci când ne spune că haosul, spiritul, adieă suflul, fidel principiilor sale, a făcut lutul şi aerul luminos, că vântul Colp şi femeia sa Bau 1-au zămislit pe Eon, că Eon 1-a zămislit pe Genos, că pruncul lor, Cronos, avea doi ochi în faţă şi alţi doi ochi la spate, că el a devenit zeu şi că i-a oferit Egiptul fiului său Thot? Avem de-a face aici eu una dintre cele mai însemnate opere ale antichităţii.
Orfeu, anterior lui Sanchoniathon, în Teogonia sa, transmisă nouă
de către Damascius, nu ne lămureşte mai mult. El prezintă principiul
lumii sub figura unui dragon cu două capete, unul de taur, celălalt de leu, cu un chip la mijloc, pe care îl numeşte chip-zeu, şi cu aripi aurite la umeri.
