pentru a distinge între ceea ce este cinstit şi ceea ce este necinstit. Binele şi răul sunt adesea vecine; doar pasiunile noastre le confundă; cine ne va lumina? noi înşine, atunci când vom fi liniştiţi. Oricine a scris despre

îndatoririle noastre, a scris pentru toate ţările lumii, întrucât ceea ce a scris vine din raţiunea sa. Toţi aceşti autori au spus acelaşi lucru: Socrate, Epicur, Confucius şi Cicero, Antoninus şi Amurath II au avut cu toţii aceeaşi morală.

Să le repetăm în fiecare zi tuturor oamenilor: Morala este una singură, căci ea vine de la Dumnezeu; dogmele sunt însă diferite, căci ele sunt făcute de noi”.

Lisus nu a predicat nici o dogmă metafizică; nu a scris nici un ceaslov teologic; şi nu a spus: Eu sunt consubstanţial; am două voinţe şi două naturi într-o singură persoană”. Le-a lăsat franciscanilor şi iacobinilor, care aveau să apară la douăsprezece veacuri după el, sarcina de a argumenta pentru a stabili dacă mama sa a fost concepută în păcatul originar; el n-a spus niciodată că mariajul este semnul vizibil al unui lucru invizibil; nu a spus o vorbă referitoare la graţia concomitentă; el nu a creat nici călugării, nici inchiziţia; şi ci nu a poruncit nimic din toate câte Ic vedem azi.

Dumnezeu a dat omului capacitatea de a discerne ceea ce este drept şi ceea ce este nedrept din negura vremurilor care au precedat creştinismul. Dumnezeu nu s-a schimbat şi nu se poate schimba: adâncul sufletului nostru şi principiile noastre despre raţiune şi morală

vor rămâne veşnic aceleaşi. La cc-i servesc virtuţiilc, distincţiile de natură teologică, dogmele întemeiate pe aceste distincţii sau persecuţiile întemeiate pe aceste dogme? Natura, înspăimântată şi revoltată

împotriva tuturor acestor invenţii barbare, le strigă tuturor oamenilor: Fiţi drepţi şi nu sofişti prigonitori”.

În Sadder, care rezumă legile lui Zoroastru, puteţi citi această

înţeleaptă cugetare: „Când nu este sigur dacă o acţiune care ţi se propune este dreaptă sau nedreaptă, mai bine stai deoparte”. A dat cineva oare o regula mai minunată? care legiuitor a glăsuit mai bine? Nu acesta este sistemul opiniilor probabile, inventat de acei oameni care s-au numit tovarăşii lui lisus.

— L -

SCRIERI, SCRIITORI SAU ÎNVĂŢAŢI (LETTRES, GENS DE

LETTRES OU LETTRES)

În vremurile noastre barbare, pe când francii, germanicii, bretonii, lombarzii sau spaniolii supuşi de arabi nu ştiau niei să scrie, nici să

citească, s-au înfiinţat şcoli şi universităţi, alcătuite aproape toate din ecleziast! care, necunoscând decât jargonul lor, au predat acest jargon tuturor acelora care au voit să-1 înveţe; academiile au venit abia mult mai târziu; au dispreţuit neghiobiile şcolilor, însă nu au cutezat întotdeauna să se ridice împotriva lor, întrucât există anumite neghiobii care se respectă, atâta vreme cât ţin de lucrurile respectabile.

Oamenii de litere care au adus cele mai multe servicii micului număr de fiinţe gânditoare răspândite pe acest pământ sunt acei învăţaţi

singuratici, adevăraţii savanţi închişi în odăile lor de studiu, care nu au argumentat pe băncile universităţilor şi nici nu au spus lucrurile pe jumătate în academii; iar aceştia au fost aproape cu toţii persecutaţi.

Biata noastră seminţie omenească este în aşa fel făcută încât cei care merg pe cărări deja umblate aruncă întotdeauna cu pietre în cei care deschid un drum nou.

Montesquieu spune ca sciţii le scoteau ochii sclavilor lor, astfel ca atunci când băteau untul să nu le mai fugă privirea în altă parte; la fel procedează şi inchiziţia, şi toată lumea este a oarba în ţările în care domneşte acest monstru. In Anglia, oamenii au de mai bine de doua sute de ani doi ochi; francezii încep să deschidă un ochi; se mai găsesc însă

unii dregători care nu vor nici măcar să ne îngăduie să fim chiori.

Aceşti bieţi înalţi dregători sunt aidoma doctorului Ba-louard din comedia italiană, care nu vrea să fie servit decât de necioplitul de Arlcquin, temându-se să nu aibă un valet prea ascuţit la minte.

Lăudaţi-1 în ode pe monseniorul Superbus Fadus, şi în madrigale, pe amanta sa; dedicaţi-i portarului său un manual de geografic şi veţi fi bine primiţi; dar dacă-i luminaţi pe oameni, veţi fi zdrobiâi.

Descartes a fost obligat să-şi părăsească patria, Gassendi este calomniat, iar Arnauld îşi duce zilele în exil; orice filosof este tratat precum profeţii la evrei.

Cine şi-ar putea închipui că în secolul XVIII un filosof a fost târât dinaintea tribunalelor civile şi acuzat de nelegiuire doar pentru că ar fi spus ca oamenii nu se pot îndeletnici cu artele dacă nu au mâini? Nu m-ar mira sa fie trimis la galere primul care ar avea neobrăzarea să declare că un om nu poate gândi clacă nu are cap: „întrucât, i-ar replica un învăţăcel, sufletul este spirit pur, în vreme ce capul nu este decât materie; Dumnezeu poate să aşeze sufletul şi în călcâi, la fel de bine cum îl poate aşeza şi în creier; prin urmare, va denunţ drept un nelegiuit”.

Cea mai mare nenorocire a unui om de litere s-ar putea să nu fie faptul că face obiectul invidiei confraţilor săi, că este x\par victima unei cabale sau este dispreţuit de mai marii acestei lumi; adevărata nenorocire este să fie judecat de nişte imbecili. Uneori imbecilii merg destul de departe, mai cu seamă atunci când fanatismului i se adaugă

inepţia, iar inepţiei spiritul de răzbunare. O altă mare nefericire a unui om de litere este că îndeobşte nu ţine de nimic şi de nimeni. Un burghez îşi cumpără o funcţie, şi iată-1 deodată susţinut de confraţii săi. Dacă i se face o nedreptate, îşi găseşte numaidecât apărători. Omul de litere este lipsit de apărare; seamănă cu un peşte zburător; dacă se ridică un pic, îl devorează păsările; dacă se cufundă, îl mănâncă peştii.

Orice om public plăteşte un tribut răutăţii; dar primeşte în schimb bani şi onoruri. Scriitorul plăteşte acelaşi tribut, însă nu are nimic în schimb; coboară din propria-i iniţiativă în arenă şi se condamnă singur să fie pradă fiarelor.

DESPRE LIBERTATE (LIBERTE (DE LA)

A.

— O baterie de tunuri şuieră pe la urechile noastre; ai libertatea să

o auzi sau să nu o auzi?

B.

— Bineînţeles că nu pot sa nu o aud.

A.

— Vrei ca acest tun să-ţi zboare capul, precum şi capetele soţiei şi fiicei tale care se plimbă cu tine?

B.

— Ce fel de vorbe mai sunt şi astea? Atâta vreme cât nu mi-am pierdut minţile, cum aş putea să vreau una ca asta; e cu neputinţă.

A.

— E-n regulă; însă auzi negreşit tunul şi nu vrei cu orice chip să

mori, tu şi familia ta, lovit de tun, în timp ce te plimbi; nu-ţi stă în putere nici să nu auzi, nici să vrei sa rămâi pe Ioc.

B.

— E limpede. I}

A.

— Prin urmare ai făcut vreo treizeci de paşi pentru a te feri de tun, ai avut puterea să mergi cu mine aceşti câţiva paşi?

B.

— Şi asta e cât se poate de limpede.

A.

— Dar daeă ai fi fost un paralitic, n-ai fi putut evita să rămâi expus tirului; n-ai fi avut puterea să te afli unde te afli: ai fi auzit negreşit şi chiar ai fi primit o ghiulea, aşadar ai fi murit, nu?

B.

— Nimic mai adevărat.

A.