Se spune că dacă toată lumea ar gândi de capul ei, s-ar isca o extraordinară confuzie.

BOLDMIND

E taman invers. Când asistăm la un spectacol, fiecare îşi spune liber opinia, iar pacea nu e câtuşi de puţin tulburată; dar dacă un protector neobrăzat al te miri cărui poet slab ar vrea să le impună

tuturor oamenilor cu gust să considere frumos ceva ce lor le parc urât, atunci fluierăturile n-ar întârzia să se audă, iar cele două tabere n-ar şovăi să-şi arunce cu mere în cap, după cum s-a şi întâmplat, de altminteri, o dată, la Londra. Aceşti tirani ai spiritului sunt cei care au produs o parte din nenorocirile care există în lume. În Anglia nu am devenit cu adevărat fericiţi decât din clipa în care orice om a început să

se bucure în voie de dreptul de a-şi exprima opinia.

MEDROSO

Şi noi suntem cât se poate de liniştiţi la Lisabona, unde nimănui nu-i este permis să-şi exprime opinia.

BOLDMIND

Sunteţi liniştiţi, dar nu fericiţi; este acea fericire a unui osândit la galere, care vâsleşte în cadenţă şi în tăcere.

MEDROSO

Prin urmare consideraţi că sufletul meu este la galere?

BOLDMIND

Da, şi aş vrea să îl eliberez.

MEDROSO

Dar dacă eu mă simt bine la galere?

BOLDMIND

Atunci meriţi să îe afli acoâo.

DESPRE LEGI (LOIS (DES)

În epoca lui Vespasian şi Titus, în timp ce romanii îi căsăpeau pe evrei, un israelit extrem de bogat, care n-avca câtuşi de puţin chef să fie măcelărit, a fugit cu tot aurul câştigat de pe urma meseriei sale de cămătar, şi s-a îndreptat cu întreaga familie, compusă dintr-o nevastă

bătrână, un fiu şi o fiică, spre Eziongaber.

În suita sa se numărau şi doi eunuci, unul pe post de bucătar, celălalt muncind pământul şi via. Un bun esenian, care ştia pe de rost Pentateucul, îi servea drept duhovnic. Ajunşi la Eziongaber, s-au îmbarcat cu toţii pe un vas, au traversat marca numită cea Roşie, care altminteri nu mai este roşie şi au pătruns în Golful Persic, în căutarea ţinutului lui Ofâr, neavând nici o idee unde s-ar putea găsi. Vă imaginaţi că s-a iscat o furtună năprasnică, care a împins familia ebraică spre coastele Indiilor; nava a naufragiat pe una din Insulele Maldive, numita astăzi Padrabranca, la acea vreme pustie.

Bătrânul cel bogat cu femeia sa s-au înecat; fiul, fiica, cei doi eunuci şi preotul au scăpat cu viaţă; au recuperat ce brumă de provizii au putut de pe vas, au construit nişte colibe pe insulă şi au trăit acolo în tihna. Ştiţi că Insula Padrabranca se află la cinci grade de ecuator, şi are cele mai mari nuci de cocos şi cei mai buni ananaşi din lume; era plăcut sa trăieşti acolo, în vreme ce în alte părţi restul naţiei mult iubite era măcelărit; dar esenianul plângea gândindu-se că poate ei erau ultimii evrei de pe pământ şi că seminţia lui Avraam avea să piară.

, Nu depinde decât de tine să o reînvii, a spus tânărul evreu: căsătoreşte-te cu sora mea.

— Aş vrea eu, dar legea se împotriveşte. Eu sunt esenian şi am făcut legământ că nu mă voi căsători niciodată; legea cere să-ţi respecţi jurământul; neamul evreiesc poate să dispară, dar eu nu o voi lua de soţie pe sora ta, oricât ar fi ea de frumoasă.

Dar eunucii mei nu-i pot dărui copii, a continuat evreul; o să mă

ocup atunci cu de asta, iar tu vei binecuvânta căsăto ria.

Mai bine să mor de mâna soldaţilor romani, a spus preotul, decât să te sprijin să comiţi un incest; dacă ţi-ar fi fost soră după tata, mai treacă-meargă, legea ar mai îngădui-o; dar ţi-e soră după mamă, prin urmare ar fi ceva cumplit.

Sunt de acord, a răspuns tânărul, că o asemenea faptă ar fi socotita o crima la Ierusalim, unde aş putea găsi şi alte fete; dar pe Insula Padrabranca, unde nu văd decât cocotieri, ananaşi şi stridii, cred că fapta ar putea fi permisă.”

Evreul s-a căsătorit aşadar cu sora lui şi a avut o fiică, în ciuda protestelor esenianului: a fost singura odraslă născută dintr-o căsătorie pe care unul o socotea cât se poate de legitimă, iar celălalt, abominabilă.

Paisprezece ani mai târziu, mama a murit; tatăl i-a spus atunci preotului: „Tot nu te-ai dezbărat de vechile prejudecăţi? N-ai vrea să te căsătoreşti cu fiica mea?

— Feri-m-ar Dumnezeu! a spus esenianul.

— Ei bine, atunci o să mă căsătoresc eu cu ea, a zis tatăl; fie ce-o fi; dar mai presus de toate nu vreau sa piară seminţia lui Avraam”.

Esenianul, înspăimântat de aceste vorbe cumplite, nu a mai dorit să

trăiască alături de un om care încălca legea, aşa că a plecat. In zadar îl chema înapoi noul căsătorit: „Rămâi, prietene; mă supun legii naturale, slujesc patria, nu-ţi părăsi prietenii”. Celălalt 1-a lăsat să strige şi, având necontenit legea în minte, a înotat până pe insula vecină.

Aceasta era Insula Attol, foarte populată şi extrem de civilizată; de-ndată ce a ajuns pe ţărm, a fost făcut sclav. A învăţat să vorbească niţel limba atol; s-a plâns amarnic de primirea urâtă de care avusese parte: i s-a răspuns însă că aşa voia legea, şi că, de când fuseseră atacaţi de locuitorii Insulei Ada, hotărâseră cu înţelepciune ca toţi străinii care ajungeau în Attol să fie trimişi în sclavie. „Asta nu poate să fie o lege, a

spus esenianul, întrucât nu se află în Pentateuc.” l s-a răspuns că se afla în Digestele ţării lor, aşa că a rămas sclav: din fericire, avea un stăpân foarte bun şi foarte bogat, care se purta bine cu el şi pe care 1-a îndrăgit mult.

Într-o zi au apărut nişte asasini care voiau să-i ucidă stăpânul şi să-i fure comorile; i-au întrebat pe sclavi dacă omul era acasă şi dacă

avea mult bănet. „Vă jurăm că nu are bani şi nu este acasă.” Dar esenianul a spus: „Legea nu îngăduie să minţi, aşa că eu vă jur că este acasă şi are mulţi bani”. Aşa că stăpânul a fost jefuit şi ucis. Sclavii J-au acuzat pe esenian dinaintea judecătorilor că îşi trădase stăpânul; esenianul a spus că el nu voia să mintă şi ca nu va minţi niciodată, pentru nimic în lume; a fost spânzurat.

Această poveste, şi multe altele asemănătoare, mi-a fost istorisită

în timpul ultimei mele călătorii, pe când mă întorceam din Indii în Franţa. Ajuns în ţară, m-am dus la Versailles cu nişte treburi; am întâlnit o frumoasă doamnă, însoţită de mai multe femei la fel de frumoase. „Cine este această frumoasă doamnă? 1-am întrebat pe avocatul meu, membru în parlament, care venise cu mine; întrucât aveam un proces în Parlamentul de la Paris, în legătură cu nişte haine pe care mi le făcusem în Indii, aşa că voiam să-1 am întotdeauna pe avocatul meu alături., Este fiica regelui, mi-a răspuns el; este încântătoare şi milostivă; păcat însă că, orice s-ar întâmpla, nu poate să

fie regina Franţei.

— Cum aşa? am zis eu, dacă printr-o nenorocire şi-ar pierde toate rudele şi prinţii de sânge (feri-ne-ar Dumnezeu de una ca asta!), ea n-ar putea moşteni regatul tatălui sau?

— Nu, a spus avocatul, legea salică o interzice cu desăvârşire.

— şi cine a mai născocit şi legea asta salică91-am întrebat cu pe avocat.

— Habar n-am, a spus el, se pare că un vechi popor, pe nume salieni, care nu ştiau nici să scrie, nici să citească, avea o lege scrisă

care îi interzicea, pe pământ salian, unei fiice să moştenească o proprietate; şi legea aceasta a fost adoptată şi în alte ţinuturi nesalicne.

— Iar eu, am spus, eu o declar nulă; m-ai încredinţat că această

prinţesă este încântătoare şi milostivă; prin urmare, ca ar avea un drept incontestabil la coroană, dacă s-ar întâmpla vreo nenorocire şi n-ar mai rămâne decât ea în viaţă din osul regesc: mama mea şi-a moştenit tatăl, aşa că vreau ca şi această prinţesa să-şi poată moşteni tatăl.”

A doua zi s-a judecat procesul meu într-una din camerele parlamentului, şi am pierdut totul, pnntr-un vot în unanimitate; avocatul mi-a spus că aş fi putut câştiga, tot cu unanimitate de voturi, într-o altă cameră., E cât se poate de comic, i-am spus, prin urmare, fiecare cameră are legea ei.

— Chiar aşa, mi-a spus el, există douăzeci şi cinci de comentarii asupra datinei din Paris; asta înseamnă că s-a dovedit de douăzeci şi cinci de ori că datina din Paris este echivocă; şi dacă ar fi douăzeci şi cinci de camere de judecători, ar exista douăzeci şi cinci de jurispmdenţe diferite. La vreo cincisprezece leghe de Paris, în provincia numită