Slavă Domnului, nu am fost în ludeea şi nici nu mă voi duce vreodată. Am întâlnit însă oameni de toate naţiile care s-au întors de acolo; toţi mi-au spus că poziţia Ierusalimului este groaznică; ţinutul din împrejurimi este în întregime pietros; munţii sunt pleşuvi; vestiUil fluviu Iordan n-are mai mult de patruzeci şi cinci de picioare lăţime; singurul canton mai acătării din zonă este lerihonul; în sfârşit, cu toţii vorbesc precum sfântul Ieronim, care a locuit atât de mult timp în Bethlcern şi care zugrăveşte aceste meleaguri ca pe nişte rebuturi ale naturii. Spune că vara nu există nici măcar apă de băut. Acest ţinut Ic-a apărut totuşi evreilor ca un tărâm al deliciilor, în comparaţie cu deserturile de unde-şi trăgeau obârşia. Nişte amărâţi care ar fi lăsat în urmă Landele, pentru a locui în munţii Lampourdan, n-ar mai conteni să laude noua lor reşedinţă; iar dacă ar spera să ajungă până în frumoasele regiuni din Languedoc, le-ar socoti negreşit tărâmul făgăduinţei.
Aşa s-au petrecut lucrurile şi în istoria evreilor; lerihonul şi Ierusalimul sunt un soi de Toulouse şi Montpellier, iar deşertul Sinai este precum ţinutul cuprins între Bordeaux şi Bayonnc.
Dar dacă Dumnezeu, care îi călăuzea pe evrei, ar fi vrut să le dea un pământ bun, şi dacă aceşti nefericiţi chiar au trăit în Egipt, atunci de ce nu i-a lăsat să rămână în Egipt? La această întrebare nu se răspunde decât prin fraze teologice.
Ludeea, se spune, era tărâmul făgăduit. Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Vă voi da toată această ţară care se întinde de la fluviul Egiptului până la Eufrat.”'
Din păcate, prieteni, voi nu aţi posedat nicicând malurile mănoase ale Eufratului sau ale Nilului. Aţi fost păcăliţi. Stăpânii Nilului şi cei ai Eufratului au fost, rând pe rând, şi stăpânii voştri. Aţi fost aproape întotdeauna sclavi. A promite şi a respecta promisiunea sunt două
lucruri distincte, bieţii mei evrei. Aveţi un bătrân rabin, care, citindu-vă
înţeleptele profeţii care vă promit o ţară unde curg laptele şi mierea, a exclamat că vi s-a promis mai mult unt decât pâine. Ştiţi voi oare că, dacă Marele Turc mi-ar oferi azi să fiu stăpân peste Ierusalim, 1-aş
refuza?
Frederic II, văzând aceste ţinuturi cumplite, a declarat în mod public că Moise fusese prost sfătuit să îşi ducă acolo trupa de leproşi.
„De ce nu s-a dus la Napoli?” spunea Frederic. Rămâneţi cu bine, dragii mei evrei; îmi parc rău că pământul făgăduit este un pământ pierdut.
(Scris de către baronul de Broukana).
1) Geneza, capitolul XV, venelul 18. (Nota Iui VolUure.)
^*”^^^^^^^^|! w
VOLTAÂRE
IULIAN FILOSOFUL – ÎMPĂRAT ROMAN
(JULIEN LE PHILOSOPHE – EMPEREUR
ROMAIN)
Uneori dreptatea se face foarte târziu. Doi sau trei autori, fie mercenari, fie fanatici, vorbesc despre barbarul şi efeminatul Constantin ea despre un Dumnezeu, şi îl consideră scelerat pe dreptul, înţeleptul şi marele Iulian. Toţi ceilalţi, copiindu-i pe cei dintâi, repeta linguşelile şi calomniile. Acestea devin parcă o profesiune de credinţă. A sosit, în sfârşit, vremea sănătoasei critici, şi, la capătul a paisprezece secole, oameni luminaţi readuc în discuţie procesul judecat odinioară de ignoranţă. Constantin este privit ca un ambiţios fericit care îşi râde de Dumnezeu şi de oameni. Pretinde cu insolenţă că Dumnezeu i-a trimis în văzduh un semn care îi asigură victoria. Se scaldă în sângele tuturor neamurilor sale şi adoarme în moliciune; dar, fiind creştin, a fost canonizat.
Iulian este sobru, cast, dezinteresat, curajos şi milostiv; însă, nefiind creştin, a fost socotit vreme îndelungată un monstru.
Astăzi, după ce s-au comparat faptele, lucrările, scrierile lui Iulian şi cele ale duşmanilor săi, se cuvine să recunoaştem că, dacă nu a iubit creştinismul, merită totuşi să fie iertat că a urât o sectă pătată cu sângele întregii sale familii; că, deşi prigonit, întemniţat, exilat şi ameninţat cu moartea de către galileeni, în timpul domniei barbarului Constantin, el unul nu i-a persecutat niciodată; că, dimpotrivă, a iertat zece soldaţi creştini, care au conspirat să-i ia viaţa, îl admirăm citindu-i
scrisorile: „Sub predecesorul meu, spune el, galileenii au îndurat exilul şi închisoarea; au fost deopotrivă măcelăriţi cei care se numesc unii pe alţii eretici; i-am chemat înapoi pe cei exilaţi din rândul lor şi le-am eliberat prizonierii; le-am redat bunurile celor proscrişi şi i-am silit să trăiască în pace. Dar furia gali-leenilor este atâta de înverşunată că ei se plâng că
nu mai pot acum să se devoreze unii pe alţii.” Ce scrisoare! ce sentinţă
data de filosofie împotriva fanatismului persecutor!
În sfârşit, discutând faptele, am fost obligaţi să admitem că Iulian avea toate calităţile lui Traian, mai puţin gustul grecilor şi romanilor; toate virtuţile lui Cato, mai puţin încăpăţânarea şi ursuzcnia acestuia; avea tot ceea ce era demn de preţuit la Cezar, însă nu avea niciunul dintre viciile lui; a fost la fel de reţinut ca Scipio. În sfârşit, a fost în toate egalul lui Marc Aureliu, cel dintâi dintre oameni.
Nu mai cutezăm să repetăm astăzi, după calomniatorul Thcodorct, că ar fi ucis o femeie în templul din Carres, pentru a-şi atrage bunăvoinţa zeilor. Nu se mai spune că, în clipa morţii, a aruncat spre cer câteva picături din propriul lui sânge, adresându-i-sc lui lisus Hristos:
„Ai învins, galileanulc!” de parcă s-ar fi luptat cu lisus, atunci când le-a declarat război perşilor; ca şi cum acest filosof, care a murit cu atâta demnitate, 1-ar fi recunoscut pe lisus; ca şi cum ar fi crezut că lisus era în văzduh, iar văzduhul era cerul! Aceste inepţii ale unor oameni numiţi Părinţi ai Bisericii nu se mai repetă în zilele noastre.
Acum putem să ne legăm cel mult de fileul pe care-1 purta în păr, aidoma cetăţenilor frivoli din Antiohia. Ii mai reproşăm barba nepieptănată sau modul în care mergea. Dar, domnule abate de La Bletterie, domnia voastră nu 1-a văzut mergând, în schimb, i-aţi citit scrisorile, un monument de virtute. Ce mai contează ca a avut barba neîngrijită şi mersul grăbit, dacă inima lui a fost mare şi paşii lui s-au îndreptat necontenit spre virtute?
Mai rămâne astăzi un singur fapt important de examinat. I se reproşează Jui Iulian că a vrut să dezmintă profeţia lui lisus Hristos, reconstruind templul din Ierusalim. Se spune că au ţâşnit flăcări din pământ care au împiedicat începerea lucrării. Se spune că a fost un miracol, şi că acest miracol nu i-a reconvertit nici pe Iulian, nici pe Alypius, responsabilul acestei operaţiuni, după cum nu a reconvertit pe nimeni de la curtea sa; iată ce afirmă despre acestea abatele de La Bletterie: „El şi filosofii de la curtea sa au recurs, neîndoielnic, la toate cunoştinţele lor de fizică pentru a lipsi Divinitatea de o minune atât de strălucitoare. Necredincioşii au găsit întotdeauna un sprijin în natură, însă ea slujeşte atât de bine religia încât ei ar trebui să o bănuiască cel puţin de complicitate”.
Mai întâi de toate, nu este adevărat că în Evanghelie se spune că
templul evreilor nu va fi nicicând reclădit. Evanghelia lui Matei, scrisă
evident după distrugerea Ierusalimului de către Titus, profeţeşte, ce-i
drept, că nu va rămâne piatră peste piatră din acest templu al idumeanului Irod; însă nici o Evanghelie nu spune că nu va fi nicicând reclădit.
În al doilea rând, ce-i pasă Divinităţii că există un templu evreiesc sau un magazin sau o moschee pe acelaşi loc unde evreii ucideau boi şi vaci?
În al treilea rând, nu se ştie dacă pretinsele focuri care, potrivit unora, i-au ars pe muncitori, au pornit din incinta zidurilor cetăţii sau chiar din incinta templului. Dar nu pricepem de ce lisus ar fi vrut să-i ardă taman pe muncitorii împăratului Iulian şi nu pe cei ai califului Omar, care, la mult timp după aceea, a construit o moschee pe ruinele templului; sau pe ai marelui Saladin, care a refăcut moscheea cu pricina.
Să fi avut oare îisus o asemenea afecţiune pentru moscheile musulmanilor?
A în al patrulea rând, profeţind că nu va rămâne piatră peste piatră în Ierusalim, lisus Hristos nu a împiedicat reclădirea acestuia.
În al cincilea rând, lisus a prezis mai multe lucruri a căror înfăptuire Dumnezeu nu a îngăduit-o. A prezis sfârşitul lumii şi urcarea sa la ceruri cu o forţă uriaşă şi cu o măreţie neasemuită, şi asta la sfârşitul generaţiei care trăia în acel moment. Totuşi lumea există şi azi, şi va mai continua sa existe multă vreme. (Luca, capitolul XXI.) în al şaselea rând, daca Iulian ar fi scris despre acest miracol, aş zice că a fost înşelat printr-un fals ridicol; aş crede mai curând că totul a fost întreprins de creştini, pentru a se împotrivi intenţiei sale şi că ei i-au ucis pe muncitori, lasân-du-sc să se creadă că aceştia au murit datorita unui miracol. Încă Iulian nu spune absolut nimic despre toate acestea.
La acea vreme era ocupat cu războiul împotriva perşilor. A amânat un timp edificarea templului şi s-a stins din viaţa înainte de a fi apucat să
înceapă această construcţie.
În al şaptelea rând, această minune este relatată de Am-mianus Marcellinus, care era păgân. Este posibil să fi fost o interpunere a creştinilor: li s-au reproşat atâtea altele care s-au adeverit!
