Dumnezeul lor i-a salvat pe Sidrac, Misac şi Abdenago de Ia a fi mistuiţi de flăcări; atunci, focul care îl înconjura pe tânărul Romain, fără însă a-1
răni, se îndreaptă spre cei trei evrei şi îi arde.
Împăratul, extrem de uimit, declară că nu vrea să aibă nimic de-a face cu Dumnezeu; însă un judecător dintr-un sat, pesemne ceva mai puţin scrupulos, îl condamnă pe micuţul bâlbâit să i se taie limba. Cel dintâi medic al împăratului este destul de cinstit şi se oferă să efectueze el operaţia; dar nici n-a apucat bine să-i taie limba micuţului Romain, că
el se şi pune pe tăifăsuit, cu o volubilitate ce uluieşte întreaga asistenţă.
În martirologii întâlnim sute de poveşti de soiul acestora. Intenţia a fost de a-i prezenta pe romani ca pe nişte indivizi odioşi, dar în final autorii s-au făcut ei înşişi de râs. Dacă chiar vreţi barbarii în toată
puterea cuvântului, masacre constatate, râuri de sânge care au curs în realitate, taţi, mame, soţi, soţii sau prunci abia născuţi efectiv măcelăriţi şi mormane de cadavre, ei bine, monştri prigonitori, căutaţi atunci aceste adevăruri în propriile voastre anale; le veţi găsi în cruciadele împotriva locuitorilor din Afbigeois, în masacrele săvârşite Ia Merindol şi Cabrieres, în înfiorătoarea zi a Sfântului Bartolomeu, în măcelurile din Irlanda sau în văile cantonului Vaud. Bine vă mai sade, barbari ce sunteţi, să-1
învinuiţi pe cel mai bun dintre împăraţi de cruzimi nemaiauzite, voi care aţi inundat Europa de sânge şi aţi acopcrit-o cu trupuri muribunde, pentru a dovedi că aceste trupuri se pot afla într-o mie de locuri în aceeaşi clipă şi pentru a dovedi, de asemenea, că papa poate vinde indulgenţe! încetaţi să-i mai calomniaţi pe romani drept legiuitorii noştri şi cereţi-i iertare lui Dumnezeu pentru nelegiuirile părinţilor voştri.
Voi spuneţi că nu supliciul este acela care face martiriul, ci cauza.
Ei bine, vă dau dreptate că victimele voastre nu trebuie să fie numite martiri, cuvânt care înseamnă martor; însă ce nume putem să le dăm călăilor voştri? Indivizi precum Phalaris sau Busiris au fost cei mai blânzi dintre oameni în comparaţie cu voi; inchiziţia, care mai dăinuie încă, nu cutremură ea oare raţiunea, natura, religia? Dumnezeule mare!
dacă am face pulbere infernalul tribunal, am cădea cumva în dizgraţia privirilor tale răzbunătoare?
MATERIE (MATIERE) înţelepţii cărora li se pune întrebarea ce anume este sufletul răspund ca nu ştiu. Dacă sunt întrebaţi ce este materia, ei dau acelaşi răspuns. Nu-i însă mai puţin adevărat că unii profesori, dar mai cu seamă elevii ştiu tot în legătură cu aceste subiecte; iar după ce au repetat că materia este întinsă şi divizibilă, îşi închipuie că au spus tot ce se putea spune; dar când li se cere să spună ce este acest lucru întins se văd puşi în încurcătură. „Este compus din părţi”, spun ei atunci şi aceste părţi, din ce sunt ele compuse1* Elementele acestor părţi sunt divizibile? în acest moment, ei fie devin complet muţi, fie se apucă să turuie, fapt care este şi el suspect. Această fiinţă
necunoscută, numită materie, este oare eternă? întreaga antichitate a
crezut că este eternă. Are oare o forţă activă prin ea însăşi? Mai mulţi filosofi au socotit că aşa este. Dar cei care o neagă, sunt îndreptăţiţi oare să o facă? Nu con-cepeţi că materia poate să aibă ceva prin ea însăşi.
Cum puteţi garanta că nu are prin ea însăşi proprietăţile care îi sunt necesare? Ignoraţi care este natura ei, şi îi refuzaţi moduri care sunt totuşi în natura sa; întrucât, ce mai tura-vura, de-ndaâă ce există, trebuie să fie şi ea de un fel sau altul, să fie configurată, şi, de-ndată ce este în mod necesar configurata, este oare imposibil să existe şi alte moduri legate de configuraţia ci? Materia există, şi nu o cunoaşteţi decât prin senzaţii. Vai1 la ce servesc oare toate aceste subtilităţi ale spiritului de când am început să judecăm? Geometria ne-a învăţat o mulţime de adevăruri, însă metafizica, doar foarte puţine. Cântărim materia, o măsurăm, o descompunem; dacă vrem însă să avansăm dincolo de aceste operaţiuni elementare, constatăm că nu ne este cu putinţă şi ne găsim dinaintea unei prăpăstii.
Iertaţi, rogu-vă, întregul univers care s-a înşelat crezând ca materia există prin ea însăşi. Dar putea el să procedeze altfel? Cum să-şi imagineze ca ceea ce este fără de succesiune nu a fost dintotdeauna?
Dacă nu ar fi fost necesar ca materia să existe, atunci de ce există? şi dacă trebuia să fie, atunci de ce n-ar fi fost dintotdeauna? Nici o axiomă
nu a fost mai unanim acceptată ca aceasta: Nimic nu se face din nimic.
Contrariul ar fi, într-adevăr, de neînţeles. La toate popoarele, haosul a precedat rânduirea pe care o mână divină i-a dat-o lumii întregi. La nici un popor, veşnicia materiei nu a dăunat cultului Divinităţii. Religia nu s-a speriat niciodată de faptul că un Dumnezeu etern ar putea fi recunoscut drept stăpânul unei materii veşnice. Suntem fericiţi că ştim astăzi datorită credinţei că Dumnezeu a scos materia din neant; şi nici o naţie nu a avut cunoştinţă de această dogmă; până şi evreii au ignoraî-o.
Primul verset din Geneză spune ca zeii Eloim, şi nu Eloi, au făcut cerul şi pământul; versetul cu pricina nu spune că cerul şi pământul au fost create din nimic.
Filon, care a apărut în singura epocă în care evreii au fost cât de cât erudiţi, spune următoarele în capitolul despre creaţie: „Dumnezeu, fiind prin natura sa milostiv, nu i-a purtat pică substanţei, materiei, care prin ea însăşi n-avea nimic bun, care nu are prin ca însăşi decât inerţie, contuzie şi dezordine. El a binevoit să o facă bună, din rea cum era”.
Ideca de haos rânduit de către un Dumnezeu se întâlneşte în toate teogoniile din vechime. Hesiod repeta ce gândea Orientul, atunci când spunea în Teogonia sa: Haosul este ceea ce a existat întâi”. Ovidiu glăsuia în numele întregului Imperiu roman: Sic ubi dispositam, quisquis fuit iile deorum Congeriem secuit.
Materia era aşadar socotită în mâinile lui Dumnezeu precum argila sub roata olarului, dacă ne este îngăduit să ne folosim de acest palide imagini pentru a exprima forţa divină.
Materia, fiind veşnică, trebuia să aibă şi proprietăţi veşnice, ca de pildă configuraţia, forţa inerţiei, mişcarea şi divizi-bilitatea. Însă această
divizibilitate nu este decât o urmare a mişcării; întrucât fără mişcare nimic nu se divide, nici nu se separă şi nici nu se orânduieşte. Mişcarea a fost astfel considerată ca fiind esenţială materiei. Haosul fusese o mişcare confuză, iar rânduirea universului, o mişcare regulată, imprimată tuturor corpurilor de stăpânul lumii. Dar cum ar putea oare materia să aibă mişcare prin ea însăşi? La fel de bine cum are şi întindere sau impenetrabilitate, spun la unison anticii.
Poate fi concepută fără întindere, în schimb nu poate fi concepută
fără mişcare. La aceasta se răspundea: Este imposibil ca materia să nu fie permeabilă; fiind permeabilă, înseamnă că ceva poate să treacă în mod continuu prin porii săi; la cc-ar servi aceste treceri, dacă nimic nu poate să treacă?”
Ţinând-o tot aşa cu replicile, n-am mai termina niciodată; sistemul materiei veşnice prezintă mari dificultăţi, ca de altminteri toate sistemele.
Cel al materiei formate din nimic nu este mai puţin greu de priceput. El trebuie admis, dar nu trebuie să ne mândrim că îl pricepem; filosofia nu lămureşte chiar totul. Câte alte lucruri cu neputinţă de înţeles nu le admitem totuşi, chiar în domeniul geometriei? Putem noi să concepem două linii care se apropie necontenit, dar care nu se vor întâlni niciodată?
Geometrii ne vor răspunde, şi pe bună dreptate: „Proprietăţile asimptotelor v-au fost demonstrate; n-aveţi cum să nu Ic admiteţi; creaţia nu a fost însă demonstrată; atunci de ce o admiteţi? Ce vă
împiedică să credeţi, împreună cu întreaga antichitate, că materia este veşnică?” Pe de altă parte, teologul va insista şi vă va spune: „Dacă
credeţi că materia este veşnică, înseamnă că recunoaşteţi două principii, şi anume Dumnezeu şi materia; cădeţi astfel în greşeala lui Zoroastru şi Manes”.
Nu Ic vom răspunde nimic geometrilor, întrucât aceştia oricum nu se interesează decât de liniile lor, de suprafeţele şi corpurile lor. Însă i-am putea spune teologului: „Din ce motiv sunt eu manihcist? Iată nişte pietre pe care nu îc-a făcut un arhitect; el a ridicat însă o clădire uriaşă
cu ele; nu admit doi arhitecţi; pietrele brute s-au supus forţei şi geniului”.
Din fericire, oricare ar fi sistemul la care aderăm, niciunul nu dăunează moralei; la urma urmei ce contează că materia a fost făcută
sau rânduită? Dumnezeu este oricum stăpânul nostru absolut. Trebuie să fim la fel de virtuoşi într-un haos rânduit sau într-unul creat din nimic; aproape niciuna din aceste chestiuni metafizice nu influenţează
conduita în viaţă: disputele au aceeaşi soartă ca discursurile zadarnice care se ţin în timpul mesei: după cină, toţi uită ce au spus şi se duc acolo unde îi cheamă interesele şi pasiunile.
^m^^^^j
RÂU (MECHANT)
Ni se spune sus şi tare ca natura omenească este esenţial-mente perversă, că omul se naşte copil al diavolului şi rău. Nimic mai neadevărat; căci, prietene, tu care îmi predici că toată lumea se naşte perversă, mă avertizezi astfel că şi tu te-ai născut pervers, şi că trebuie să mă feresc de tine ca de o vulpe sau de un crocodil.
— Nicidecum1 îmi spui tu, cu sunt regenerat, nu sunt nici eretic, nici necredincios, poţi aşadar să ai încredere în mine.
