Mesia, a cărei venire o credea foarte apropiată, îi va izgoni din ludeea pe creştinii care o stăpâneau la acea vreme; e drept că creştinii au pierdut Ţara Sfântă; însă cel care i-a învins a fost Saladin; puţin a lipsit ca acest cuceritor să-i protejeze pe evrei şi să le ţină partea, astfel încât, în entuziasmul lor, ei ar fi putut foarte bine face din el Mesia cel aşteptat.
Autorii sacri, şi chiar Domnul nostru lisus Hristos, au comparat adesea domnia lui Mesia şi fericirea veşnică cu o nuntă sau cu un ospăţ; însă talmudiştii au abuzat în mod ciudat de aceste parabole; în opinia lor, Mesia îi va oferi poporului său, adunat în ţinutul Canaanului, o
masă al cărei vin va fi fost făcut de Adam însuşi în Paradisul terestru, vin conservat în vaste pivniţe, săpate de îngeri în centrul pământului.
La aperitiv se va servi vestitul peşte numit marele Levia-than, care înghite dintr-o dată un peşte mai mic decât el, dar care măsoară nu mai puţin de trei sute de leghe lungime: tot noianul de ape este revărsat asupra lui Leviathan. La început, Dumnezeu a creat un peşte mascul şi un altul femelă; dar, temându-se că ei vor da pământul peste cap şi vor umple universul eu semeni de-ai lor, Dumnezeu a ucis femela şi i-a servit-o saramură lui Mesia.
Rabinii adaugă că pentru acest ospăţ se va sacrifica taurul Behemoth, care este atât de mare încât mănâncă zilnic fânul de pe o mie de munţi; femela acestui taur a fost ucisă la 113 începutul lumii, pentru ca o specie atât de uluitoare să nu se înmulţească, fapt care Ic-ar fi dăunat, negreşit, celorlalte creaturi; însă
rabinii ne garantează ea pe ea Dumnezeu nu a sărat-o, întrucât saramura de vacă nu este la fel de bună ca cea de Leviathană. Evreii sunt încă atât de convinşi de toate aceste plăsmuiri ale rabinilor încât adesea chiar se jură pe bucata ce Ic revine din carnea lui Behemoth.
Ţinând seama de aceste idei mai curând grosolane legate de venirea lui Mesia şi domnia lui, trebuie oare să te mai miri că evreii, deopotrivă antici şi moderni, şi nu puţini dintre cei dintâi creştini, din păcate pătrunşi de aceste născociri, nu au reuşit să se ridice până la ideea că unsul lui Dumnezeu este de natură divină şi nu i-au atribuit lui Mesia calitatea de/eu? In lucrarea intitulată Judaei Lusitani Quaestiones ad chris-tianos puteţi vedea cum se exprimă evreii în legătură cu această
problemă., A recunoaşte un om-Dumnezeu înseamnă să te amăgeşti singur, să făureşti un monstru, un centaur, un compus straniu de două
naturi care nu pot să se alieze.” Ei mai adaugă şi faptul ca profeţii nu au propovăduit niciodată că Mesia ar fi un om-Dumnezcu, ca ei operează
clar distincţia dintre Dumnezeu şi David şi î] declara pe primul stăpân, iar pe cel de-al doilea servitor etc.
Se ştie foarte bine că evreii, sclavi ai scrierilor, nu au pătruns nicicând sensul Scripturilor, aşa cum am făcut-o noi.
De-îndată ce a apărut Mântuitorul, prejudecăţile. Evreilor s-au şi ridicat împotriva lui. Lisus Hristos însuşi, pentru a nu Ic întărâta minţile oarbe, pare extrem de rezervat în privinţa divinităţii sale: „Voia, spune sfântul Chrysostom, să-şi obişnuiască treptat auditoriul să creadă un mister atât de mult deasupra raţiunii”. Dacă îşi asumă autoritatea unui Dumnezeu, iertând păcatele, atunci fapta cu pricina ridică împotrivă-i mulţimea care este de faţă; nici măcar cele mai evidente miracole ale sale nu reuşesc să îi convingă de divinitatea sa pe aceia asupra cărora el săvârşeşte aceste miracole. Iar când mărturiseşte, dinaintea tribunalului, cu un oarece ocoliş, ce-i drept, că este fiul lui Dumnezeu, marele preot îşi sfâşie roba şi strigă că este o blasfemie, înainte de trimiterea Duhului
Sfânt, apostolii nu au bănuit câtuşi de puţin divinitatea învăţătorului lor; îi întreabă ce crede poporul despre el; i se răspunde că unii îl iau drept Ilie, alţii drept Ieremia sau te miri ce alt profet. Sfântul Petru are chiar nevoie de o revelaţie specială pentru a crede că lisus este Hristos, fiul lui Dumnezeu pe pământ.
Evreii, revoltaţi împotriva divinităţii lui lisus Hristos, au recurs la tot soiul de mijloace pentru a distruge acest mare mister; deformează
sensul propriilor lor oracole sau nu i le aplica lui Mesia', pretind că
numele lui Dumnezeu, Eloi, nu este specific Divinităţii, el fiind dat de către autorii sacri chiar şi judecătorilor sau magistraţilor, îndeobşte tuturor acelora care sunt învestiţi cu o autoritate; şi, într-adevăr, ei citează un mare număr de pasaje din Sfintele Scripturi ce le justifică
această afirmaţie, dar care nu vizează în mod expres termenii folosiţi în vechile oracole, cu privire la Mesia.
În sfârşit, ei pretind că, dacă Mântuitorul şi după el evan-gheliştii, apostolii şi cei dintâi creştini îl numesc pe lisus fiul lui Dumnezeu, acest termen august nu semnifica, în timpurile evanghelice, decât opusul fiului lui Belial, adică om de bine, slujitor al lui Dumnezeu, în opoziţie cu nelegiuit, om care nu se teme de Dumnezeu.
Contestându-i lui lisus Hristos calitatea de Mesia şi divinitatea sa, evreii nu au omis nimic care 1-ar fi putut face demn de dispreţ, aruncând asupra naşterii sale, asupra vieţii şi morţii sale tot ridicolul şi tot oprobriul pe care le-a putut imagina înverşunarea lor criminală.
Dintre toate lucrările născute din această orbire a evreilor, nu există alta mai odioasă şi mai extravagantă decât vechea carte intitulată: Sepher Toldos Jeschut, scoasa din uitare de către M. Wagenseil, în cel de-al doilea tom al lucrării sale intitulate: Tela ignea ctc.
În acest Sepher Toldos Jeschut putem citi o monstruoasă istorie a vieţii Mântuitorului nostru, rodul unei extraordinare înverşunări şi al unei credinţe inimaginabile. Ei au cutezat să scrie, de pildă, că un anume Panther sau Pandera, locuitor al Bethleemului, s-a îndrăgostit de o tânără căsătorită cu Jocha-nan. Din această împreunare nelegiuită a avut un fiu, care a fost numit Jesua sau Jesu. Tatăl copilului a fost silit să fugă şi s-a refugiat la Babilon. Cât despre tânărul Jesu, el a fost trimis să se şcolească; însă, adaugă autorul, a avut insolenţa de a ridica şi de a-şi descoperi capul dinaintea sacrificatorilor, în loc să apară dinaintea lor cu capul în pământ şi chipul acoperit, după cum era obiceiul: cutezanţă care a fost dojenită cu asprime; acest episod a dus la cercetarea naşterii sale, care a fost găsită necurată, expunându-1
numaidecât dispreţului şi batjocurii.
Această odioasă carte Sepher Toldos Jeschut era cunoscută încă
din cel de-al doilea secol; Celsus o citează ca pe o lucrare demnă de încredere, iar Origcne o respinge din capitolul al nouălea.
Mai există o carte intitulată Toldos Jeschut, publicată în anul 1705
de către M. Huldrich, care urmăreşte mai îndeaproape Evanghelia consacrată copilăriei, dar şi în ea se observă frecvente anacronisme şi erori dintre cele mai grosolane. Spune această carte că lisus s-a născut şi a murit în vremea Iui Irod cel Marc şi pretinde că plângerile referitoare la adulterul lui Panther şi al Măriei, mama lui lisus, i-au fost adresate acestui prinţ.
Autorul, locuitor al Ierusalimului, care ia numele de Jona-than şi se vrea contemporan cu lisus Hristos, avansează faptul că Irod i-a consultat în legătură cu lisus Hristos pe senatorii unui oraş din ţinutul Cezareei. Nu vom urmări însă un autor atât de absurd în toate contradicţiile sale.
Totuşi, toate aceste calomnii nu fac decât să întreţină ura nestinsă
a evreilor împotriva creştinilor şi a Evangheliei; ei nu au neglijat nici un amănunt care ar fi putut altera cronologia Vechiului Testament şi semăna îndoieli şi neclarităţi referitoare la momentul venirii Mântuitorului nostru.
Ahmed-ben-Cassum-al-Antlacousi, un maur din Granada, care a trăit la sfârşitul celui de-al şaisprezecelea veac, citează un vechi manuscris arab, descoperit într-o peşteră din apropierea Granadei, împreună cu şaisprezece larnc de plumb, gravate cu caractere arabe.
Dom Pedro J. Quinones, arhiepiscop de Granada, a depus el însuşi mărturie în această privinţă. Aceste lame de plumb, numite din Granada, au fost apoi duse la Roma, unde, după o examinare ce a durat preţ de mai mulţi ani, au fost considerate ca fiind apocrife, sub pontificatul lui Alexandru VII; aceste lame nu conţin decât nişte poveşti fabuloase legate de viaţa Măriei şi a fiului său.
Numele de Mesia, însoţit de epitetul fals, se mai dă şi acelor impostori care, de-a lungul vremii, au încercat să păcălească neamul evreilor. Au existat asemenea falşi Mesii înainte chiar de venirea adevăratului uns al lui Dumnezeu, înţeleptul Gămăliei vorbeşte ' despre un anume Theodas, a cărui istorie poate fi citită în Antichităţile iudaice ale lui Josefus, cartea XX, capitolul II. Theodas se mândreşte că poate traversa Iordanul păşind peste ape; i s-a alăturat multă lume, însă
romanii au dat de urma micii sale trupe, au risipit-o şi i-au tăiat capul nefericitului şef, expunându-1 apoi în Ierusalim.
Gămăliei vorbeşte şi despre Iuda galileanul, care este neîndoielnic, acelaşi personaj cu cel amintit de Josefus în capitolul 1) Faptele Apostolilor, capitolul V, versetele 34, 35, 36. (Nota lui XII din cartea a doua a Războiului evreilor. Ei spun că acest fals profet a adunat în jur de treizeci de mii de oameni; însă acest istoric evreu are obiceiul de a folosi mult prea adesea hiperbola.
Încă din timpurile apostolice, îl putem vedea pe Simon, supranumit Magicianul, ' care a ştiut să-i seducă pe locuitorii Samarici
în aşa măsură încât ei îl socoteau virtutea lui Dumnezeu, In secolul următor, în anii 178 şi 179 ai erei creştine, sub imperiul lui Hadrian, a apărut, în fruntea unei armate, falsul Mesia Barcho-Kheba. Împăratul 1-a trimis împotriva acestuia pe lulius Severus, care, după mai multe încleştări, i-a încercuit pe revoltaţi în oraşul Bither; după un asediu încrâncenat, oraşul a cedat; Barcho-Kheba a fost capturat şi trimis la moarte. Hadrian a considerat că cel mai bun mijloc de a preveni necontenitele revolte ale evreilor era de a-i împiedica, prin decret imperial, să se mai ducă la Ierusalim; a aşezat chiar gărzi la porţile acestui oraş care să oprească venirea acolo a poporului lui Israel.
Istoricul ecleziastic ' Socrate spune că în anul 434 a apărut în Insula Candia un fals Mesia pe nume Moise. EI se declară a fi vechiul eliberator al evreilor, înviat pentru a-i mai elibera o dată.
Un secol mai târziu, în anul 530, a existat în Palestina un fals Mesia cu numele de Iulian; pretindea că este un mare cuceritor, care, în fruntea naţiei sale, va distruge cu ajutorul armelor întregul neam al creştinilor; seduşi de promisiunile sale, evreii s-au înarmat şi au masacrat mai mulţi creştini.
Faptele Apostolilor, capitolul VHÎ, venetul 9 (Nota lui.) Socrate. Istoria ecleziastică, cartea H, capitolul XXXVIII.
(Nota Iui Voliaire.) împăratul lustinian şi-a trimis trupele împotriva lui şi i-a declarat război falsului Hristos; acesta a fost prins şi condamnat la supliciul de pe urmă.
