Se menţionează în Evanghelie că lisus i-a spus lui Petru: „Iţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”. Partizanii episcopului Romei au susţinut, prin secolul al unsprezecelea, că acela care dă cel mai mult dă de fapt cel mai puţin; că cerurile înconjoară pământul şi că Petru, având cheile conţinătorului, avea, de asemenea, şi cheile conţinutului. Dacă prin ceruri înţelegem toate stelele şi toate planetele, este evident, potrivit lui Thomasius, că acele chei date lui Simon Barjone, supranumit Petru, erau un soi de şperaclu. Iar dacă prin ceruri înţelegem văzduhul, atmosfera, eterul, spaţiul unde se învârt planetele, atunci, potrivit lui Mcrsius, nu există lăcătuş care să poată face o cheie-pentru astfel de porţi.

În Palestina cheile arătau ca nişte piroane din lemn, care se legau cu o curea. Lisus îi spune lui Barjone: „Ceea ce vei lega pe pământ va fi legat şi în cer”. Teologii papei au tras de aici concluzia că papii primiseră

dreptul de a lega şi de a dezlega popoarele de legământul de credinţă

făcut regilor lor şi de a dispune după bunul lor plac de toate regatele.

Straşnică concluzie! în cadrul stărilor generale din Franţa anului 1302, comunele i-au spus regelui următoarele în petiţia pe care i-au adresat-o:

„Bonifaciu VIII este un b. Care crede că Dumnezeu leagă şi întemniţează

în ceruri ceea ce Bonifaciu leagă pe pământ”. Un vestit luteran din Germania (pasămite Me-lanchton) nu se împăca cu ideca că lisus i-ar fi spus lui Simon Barjone, Cepha sau Ccphas: „Tu eşti Petru şi pe această

piatră îmi voi clădi Biserica”. Omul nostru nu putea concepe că

Dumnezeu a putut folosi un asemenea joc de cuvinte, de un haz extraordinar, şi că puterea papei s-a întemeiat pe o asemenea glumă.

Se consideră că Petru a fost episcopul Romei; ori este bine ştiut faptul ca în acele vremuri, şi mult după aceea, nu a existat nici un episcopat ca atare. Societatea creştină nu s-a conturat decât la sfârşitul secolului al doilea.

Se prea poate ca Petru să fi călătorit la Roma; se prea poate, de asemenea, ca el sa fi fost răstignit cu capul în jos, deşi nu se obişnuia aşa ceva; nu există însă nici o dovadă în acest sens. Avem o scrisoare cu numele lui, în care ci spune că se află la Babilon: nişte canonici foarte judicioşi au pretins că prin Babilon trebuie sa înţelegem, de fapt, Roma.

Prin urmare, presupunând că el ar fi datat din Roma, am putea conchide

că scrisoarea fusese redactată în Babilon. Mult timp s-au tras astfel de concluzii şi aşa a fost guvernată lumea.

A existat un om sfânt care a plătit scump un beneficiu la Roma, care se cheamă o simonie; întrebat dacă credea că Si-mon Petru fusese acolo, el a răspuns: „Nu ştiu daca Petru a fost, dar sunt sigur de Simon”.

În ceea ce priveşte persoana lui Petru, trebuie mărturisit faptul că

Pavcl nu a fost singurul care a scandalizat prin purtarea sa; i s-a opus rezistenţă pe faţă, lui şi succesorilor lui. Pavcl îi reproşa dur că se înfrupta din cărnuri interzise, adică porc, caltaboş, iepure, anghile, ixion şi grifon; Petru se apăra spunând că văzuse cerul deschizându-sc în jurul orei şase, o uriaşă faţă de masă coborând din cele patru colţuri ale cerului, toată plină eu anghile, patrupede şi păsări, şi o voce de înger strigându-i: „Ucideţi şi mâncaţi!” Pasămite c vorba despre aceeaşi voce care le-a strigat atâtor pontifi: Ucideţi tot şi înfruptaţi-vă din sudoarea poporului”, spunea Wollaston.

Casaubon nu putea aproba purtarea lui Petru fată de bunul Anania şi Safira, femeia lui. Cu ce drept, spunea Casaubon, un evreu, sclav al romanilor, le poruncea sau îngăduia ca toţi aceia care vor crede în lisus să-şi vândă averile şi să aştearnă banii la picioarele sale? Dacă

un anabaptist din Londra le-ar cere fraţilor săi să aşeze la picioarele sale toţi banii agonisiţi de aceştia, n-ar fi el oare numaidecât arestat şi trimis la Ty-burn, socotit vinovat de instigare la răzmeriţă sau tâlhărie? Nu este oare îngrozitor să-1 ucizi pe Anania pentru că, după ce şi-a vândut averea şi i-a oferit banii lui Petru, şi-a oprit şi el, dosindu-i, câţiva bănuţi pentru nevoile sale şi ale femeii sale? Imediat după ce Anania şi-a dat sufletul, a apărut şi nevasta lui. Petru, în loc să o prevină milos că

tocmai i-a ucis soţul, pentru că păstrase câţiva oboli, şi să îi spună să

aibă grijă de fiinţa ei, o atrage şi pe ea în cursă. O iscodeşte dacă

bărbatul le dăduse toţi banii sfinţilor. Femeia răspunde că da şi moare pe loc. Dură treabă.

Coringius se întreabă de ce Petru, care îi ucidea astfel pe cei care îi dădeau de pomană, nu i-a ucis mai degrabă pe toţi savanţii care 1-au trimis la moarte pe lisus Hristos şi care au poruncit în mai multe rânduri să fie el însuşi biciuit? Vai, Petru! Omori doi creştini care ţi-au dat de pomană şi îi laşi să trăiască pe aceia care 1-au răstignit pe Dumne7eul tău!

Pesemne Coringius nu se găsea într-o ţară a inchiziţiei când îşi punea aceste întrebări îndrăzneţe, în legătură cu Petru, Erasmus remarca un lucru tare ciudat: şeful religiei creştine şi-a început apostolatul prin a se lepăda de lisus Hristos, iar cel dintâi pontif al evreilor şi-a început misiunea prin a construi un viţel din aur şi prin a se închina lui.

Oricum, Petru ne este zugrăvit ca un sărac care îi catehiza pe săraci. Seamănă cu acei fondatori de ordine, care au trăit într-o sărăcie extremă şi ai căror urmaşi au devenit mari seniori.

Papa, succesorul Iui Petru, a câştigat şi a pierdut, rând pe rând; i-au mai rămas totuşi în jur de cincizeci de milioane de oameni pe pământ, supuşi legilor lui din mai multe puncte de vedere, başca supuşii imediaţi.

A-ţi alege un stăpân care se află la trei-patru sute de leghe de casa ta; a gândi numai după ce acest om a părut că gândeşte; a nu îndrăzni să judeci un proces între câţiva cetăţeni de-ai tăi decât prin mijlocirea unor comisionari numiţi de acest străin; a nu cuteza să intri în posesia câmpurilor şi viilor obţinute de la propriul tău rege decât după ce i-ai plătit acestui stăpân străin o sumă considerabilă; a viola legile ţării tale, care îţi interzic să te căsătoreşti cu nepoata ta, şi a o putea lua legitim de nevastă, după ce i-ai plătit acestui stăpân străin o sumă încă şi mai considerabilă; a nu îndrăzni să-ţi lucrezi ogorul în ziua în care acest străin doreşte să se sărbătorească memoria unui necunoscut pe care el 1-a aşezat în cerul autorităţii sale private: cam asta înseamnă, în linii mari, să fii de acord cu un papă; acestea sunt libertăţile Bisericii galicane.

Există popoare care merg chiar mai departe cu supunerea. Am văzut recent un suveran care i-a cerut papei permisiunea de a judeca, de către tribunalul său regal, nişte călugări învinuiţi de paricid, suveran care, neobţinând această autorizaţie, nu a îndrăznit în final să-i judece.

Se ştie însă ca odinioară drepturile papilor mergeau şi mai departe; ei erau mult deasupra zeilor din antichitate; căci despre aceşti zei se spunea că dispun de imperii, în vreme ce papii chiar dispun efectiv.

Potrivit lui Sturbinus, aceia care se îndoiesc de divinitatea papei şi de infailibilitatea sa pot fi iertaţi, întrucât, dacă ne gândim că: Patruzeci de schisme au profanat scaunul sfântului Petru şi douăzeci şi şapte 1-au umplut de sânge; Ştefan VII, fiul unui preot, a dezgropat trupul predecesorului său Fcrmosa şi a tăiat capul cadavrului; Sergiu III, învinuit de asasinate, a avut un fiu cu Marozia, fiu care a moştenit papalitatea; loan X, amantul Theodorei, a fost ucis în patul său; loan XI, fiul Iui Sergiu III, nu a rămas cunoscut decât pentru desfrâul său; loan XII a fost asasinat în casa metresei sale; Benedict IX şi-a cumpărat şi vândut pontificatul; Grigore VII a fost autorul unor războaie civile care au durat cinci sute de ani şi au fost susţinute de urmaşii săi; Că, în sfârşit, printre atâţia papi ambiţioşi, cruzi şi desfrânaţi, a mai existat şi un Alexandru VI, al cărui nume este rostit cu aceeaşi oroare ca numele unor Nero sau Caligula.

Se spune că este o dovadă a divinităţii caracterului lor faptul că ea a dăinuit cu atâtea crime la activ; având o purtare încă şi mai

îngrozitoare, califii sunt, aşadar, şi mai divini. Aşa a judecat Dermius; însă iezuiţii i-au dat răspuns.

PREJUDECĂŢI (PREJUGES)

O prejudecată este o opinie lipsită de judecată. Astfel, pe tot cuprinsul pământului li se insuflă copiilor tot soiul de opinii, înainte ca ei să poată judeca.

Există prejudecăţi universale, necesare, care sunt întruchiparea virtuţii, în orice ţară, copiii sunt învăţaţi să recunoască un Dumnezeu care răsplăteşte şi răzbună; să-şi respecte şi să-şi iubească tatăl şi mama; să privească furtul ca pe o crimă, iar minciuna interesată ca pe un viciu, şi toate acestea înainte chiar de a putea deosebi viciul de virtute.

Există, aşadar, prejudecăţi foarte benefice: pe-acestea judecata noastră le ratifică atunci când judecăm.

Sentimentul nu este o simpla prejudecată, este ceva mult mai puternic. O mamă nu-şi iubeşte fiul doar pentru că i s-a spus că trebuie să-1 iubească; îl îndrăgeşte fericită, aproape faYă să-şi dea seama de asta. Nu datorită unei prejudecăţi vă repeziţi în ajutorul unui copil necunoscut pe punctul de a cădea într-o prăpastie sau de a fi devorat de o fiară sălbatică.

însă datorită unei prejudecăţi respectaţi un bărbat îmbrăcat într-o anumită ţinuta, care merge şi vorbeşte cu gravitate. Părinţii v-au spus că

trebuie să vă înclinaţi dinaintea acestui bărbat: îl respectaţi înainte de a şti dacă el merită cu-adevărat respectul vostru; creşteţi în vârstă şi cunoaştere: va daţi seama că omul cu pricina este un şarlatan construit din orgolii, interes şi artificiu; dispreţuiţi ceea ce odinioară va stârnea consideraţia, iar judecata biruie prejudecata. Datorită unei prejudecăţi aţi crezut în legendele care v-au legănat copilăria: vi s-a spus că Titanii s-au luptat cu zeii şi că Venus s-a îndrăgostit de Adonis; la doisprezece ani luaţi aceste legende drept adevăruri, iar la douăzeci de ani le priviţi ca pe nişte alegorii inferioare.

Să examinăm în câteva cuvinte diferitele tipuri de prejudecăţi, pentru a lămuri un pic lucrurile. Ne vom asemăna, mai ştii, cu acei indivizi din epoca sistemului lui Law, care şi-au dat seama că de fapt calculaseră nişte bogăţii imaginare.

PREJUDECĂŢI ALE SIMŢURILOR

(PREJUGES DES SENS)

Nu-i nostim că ochii noştri ne înşală întotdeauna, deşi vedem foarte bine, în vreme ce, dimpotrivă, urechile nu ne înşală deloc?

Urechea ta armonios conturată să audă exact: „Eşti frumoasă, te iubesc”; e limpede că nu ţi s-a spus: Tc urăsc, eşti urâtă”. Priviţi acum o oglindă

şlefuită: este demonstrat faptul că vă înşelaţi, întrucât suprafaţa ei este extrem de denivelată. Va uitaţi la soare şi ziceţi că arc un diametru de

aproximativ două picioare: dar este demonstrat faptul că el e de un milion de ori mai mare decât pământul.

Se pare că Dumnezeu a aşezat adevărul în urechi şi eroarea în ochi; studiaţi însă optica şi veţi constata că Dumnezeu r nu v-a păcălit şi ca este imposibil ca obiectele să vă apară altfel decât le vedeţi în starea actuala a lucrurilor.

PREJUDECĂŢI FIZICE

(PREJUGES PHYSIQUES)

Soarele răsare, luna, deopotrivă, iar pământul este imobil: acestea sunt prejudecăţi fizice naturale. Dar a pretinde că racii fac bine la sânge, întrucât fierţi devin roşii ca el; că anghilele vindecă paralizia, întrucât tremură întruna; sau că luna ne influenţează bolile, pentru că s-a observat o dată că unui bolnav i-a crescut febra în timpul fazei de descreştere a lunii, ci bine, toate aceste idei şi o mie şi una ca ele sunt erorile unor şarlatani care au gândit fără să judece şi care, înşelându-se ei înşişi, i-au înşelat şi pe ceilalţi.

PREJUDECĂŢI ISTORICE