La începutul secolului VEI, Screnus, un evreu spaniol, s-a dat drept Mesia, a predicat, a avut discipoli şi a murit precum ei, în mizerie.
Si în secolul XII au existat câţiva falşi Mesia, în Franţa a apărut unul sub domnia lui Ludovic cel Tânăr; el şi adepţii săi au fost spânzuraţi, fără a se cunoaşte vreodată nici numele discipolilor, nici numele învăţătorului.
Secolul XÂÂI a fost bogat în falşi Mesia; s-au înregistrat şapte sau opt în Arabia, Persia, Spania şi Moravia. Unul dintre ei, pe nume David el Re, trecea drept un extraordinar magician; le-a luat minţile evreilor şi a ajuns în fruntea unei grupări numeroase: însă acest Mesia a fost asasinat.
Jacques Zieglerne, care a trăit în Moravia, la mijlocul secolului XVI, vestea următoarea manifestare a lui Mesia, care, spunea el sus şi tare, se născuse în urmă cu paisprezece ani. Pretindea că îl văzuse la Strasbourg şi păstra cu grijă o sabie şi un sceptru pentru a i le înmâna, de-ndată ce va fi ajuns la vârsta de a predica.
În anul 1624, un alt Zieglerne a confirmat prezicerea celui de mai sus.
În 1666, Sabathai-Scvi, născut în Alep, s-a declarat a fi Mesia prezis de cei doi Zieglerne. A început prin a predica de-a lungul drumurilor importante şi la ţară; turcii îşi băteau joc de el, în vreme ce
discipolii săi îl admirau. Se pare că în centrul intereselor sale nu se afla grosul naţiei evreilor, întrucât şefii sinagogii din Smirna 1-au osândit la moarte; dar s-a ales numai cu o spaimă zdravănă şi un surghiun.
A contractat trei căsătorii, dar se pretinde că niciuna nu a fost consumată, întrucât, spunea el, aşa ceva era mai presus de el. S-a întovărăşit cu un anume Nathan-Levi, care juca rolul profetului Ilic, cel care trebuia să îi premeargă lui Mesia. S-au dus Ia Ierusalim, iar Nathan 1-a vestit pe Sabathai-Sevi ca eliberator al naţiilor. Populaţia evreiască i-a primit bine; însă aceia care ar fi avut ceva de pierdut de pe urma lor i-au anatemizat.
Pentru a scăpa de prigoană, Sevi s-a refugiat la Constanti-nopol, iar de acolo a plecat spre Smirna. Nathan-Levi i-a trimis patru ambasadori care 1-au recunoscut şi salutat public în calitate de Mesia: această ambasadă a impresionat poporul şi chiar pe unii doctori, care 1-au declarat pe Sabathai Levi Mesia şi rege al evreilor. Totuşi sinagoga din Smirna şi-a condamnat regele să fie tras în ţeapă.
Sabathai s-a pus sub protecţia cadiului din Smirna, şi a avut în curând de partea lui întregul popor evreu. A înălţat două tronuri, unul pentru sine, iar celălalt pentru soţia sa favorită; a luat titlul de rege al regilor şi şi-a numit fratele, pe Joseph Sevi, rege al iudeilor. Le-a promis evreilor ca va cuceri negreşit imperiul otoman. A mers cu obrăznicia până la a şterge din liturghia evreiască numele împăratului, înlocuindu-1
cu al său.
A ajuns în închisoare la Dardanele. Evreii au lansat zvonul ca i se cruţase viaţa, întrucât turcii ştiau foarte bine că era nemuritor.
Guvernatorul Dardanelelor s-a îmbogăţit din cadourile pe care le primea de la evreii care voiau să-şi viziteze regele, pe Mesia al lor prizonier, care, deşi în lanţuri, îşi păstrase întreaga demnitate şi cerea să i se sărute tălpile picioarelor.
Numai că sultanul, care îşi avea curtea la Adrianopole, a decis să
isprăvească această comedie; 1-a chemat pe Sevi şi i-a spus că, dacă era într-adevăr Mesia, era invulnerabil; Sevi a încuviinţat. Marele Stăpân 1-a aşezat apoi pe post de ţintă a săgeţilor icoglanilor săi; Mesia a recunoscut că nu era invulnerabil şi a susţinut că, de fapt, Dumnezeu îl trimisese pentru a depune mărturie despre sfinţenia religiei musulmane.
Biciuit de miniştrii legii, a trecut la mahomedanism; a trăit şi a murit dispreţuit deopotrivă de evrei şi de musulmani: toate acestea au discreditat atât de puternic profesiunea de fals Mesia încât Sevi a fost cel din urmă care a practicat-o.
METAMORFOZA, METEMPSIHOZĂ
(METAMORPHOSE, METEMPSYCOSE)
Nu este oare cât se poate de firesc ca toate metamorfozele, de care pământul este plin, să fi fost imaginate de Orient, unde se poate imagina orice, metamorfoze potrivit cărora sufletele noastre trec dintr-un corp
într-altul? Un punct aproape imperceptibil devine un vierme, iar acest vierme devine un fluture; o ghindă se transformă în stejar, un ou, într-o pasăre; apa devine nor şi trăsnet; o bucată de lemn se transformă în foc şi cenuşă; în sfârşit, totul pare metamorfozat în natură. Încă din cele mai vechi timpuri, sufletelor, care erau ca nişte figuri uşoare, li s-a atribuit ceea ce se putea discerne cu ajutorul simţurilor ca fiind proprii corpurilor, socotite mai grosolane. Metempsihoză este poate cea mai veche dogma din universul cunoscut, şi ea dăinuie încă într-o bună parte din India şi China.
Este, de asemenea, cât se poate de firesc ca toate metamorfozele la care suntem martori să fi inspirat legendele din vechime, adunate de Ovidiu în minunata sa lucrare. Şi evreii îşi au metamorfozele lor. Daca Niobe a fost preschimbată în marmură, Edith, nevasta lui Lot, a fost transformată într-o statuie din sare. Iar dacă Euridice a rămas în infern, întrucât a privit în urmă, din aceeaşi indiscreţie comisă, soţia lui Lot a fost privată de natura umană. Orăşelul unde locuiau Baucis şi Filemon în Frigia a fost transformat într-un lac; acelaşi lucru se întâmplă şi cu Sodoma. Fiicele lui Anius preschimbau apa în ulei; în Scriptură avem o metamorfoză asemănătoare, însă mult mai adevărată şi mai sacră.
Cadmus a fost preschimbat în şarpe; nuiaua lui Aaron a devenit şi ea tot şarpe.
Zeii se transformau adesea în oameni; evreii nu şi-au imaginat îngerii decât cu chip de om; îngerii au mâncat în casa lui Avraam. În Epistola căfre corinteni, Pavcl spune că îngerul lui Satan î-a păâmuit; Angelos Satana me colaphiset.
MIRACOLE (MIRACLES)
Un miracol, potrivit energici din acest cuvânt, este ceva admirabil, în acest caz totul este un miracol. Extraordinara ordine din natură, mişcarea de rotaţie a o sută de milioane de globuri în jurul unui milion de sori, acţiunea luminii, viaţa animalelor, toate sunt miracole neîntrerupte.
În conformitate cu ideile primite, numim miracol violarea legilor divine şi eterne. Fie că este vorba de o eclipsă de soare în timpul lunii pline, fie că un mort parcurge un drum lung de două leghe purtându-şi pe braţe propriul cap, pe toate le numim miracole.
Unii fizicieni susţin că în această privinţă nu există miracole; şi iată care sunt argumentele lor.
Un miracol este violarea legilor matematicii, divine, imuabile, eterne. Prin această formulare, un miracol este o contradicţie în termeni.
O lege nu poate să fie în acelaşi timp imuabilă şi violată, însă o lege, le-am spune noi, fiind stabilită de Dumnezeu însuşi, n-ar putea fi oare suspendată de către autorul său? Au cutezanţa să ne răspundă ca nu, că este cu neputinţă ca Fiinţa infinit de înţeleaptă să fi făcut legi pentru ca apoi să le încalce. Nu putea, spun ei, să-şi deregleze maşina pentru a
o face să meargă mai bine; ori este limpede că fiind Dumnezeu, el a construit această maşină cât se poate de bine; dacă a văzut ca ar putea apărea vreo imperfecţiune, rezultată din natura materiei, a remediat-o încă de la început; prin urmare, nu va schimba, niciodată, nimic.
În plus, Dumnezeu nu face nimic fără o raţiune; şi ce raţiune 1-ar putea îndemna să-şi desfigureze opera, chiar şi pentru o vreme?
Ar fi spre binele oamenilor, le răspundem noi. Ar trebui, ne răspund ei, să fie spre binele tuturor oamenilor; întrucât este cu neputinţă de conceput că natura divină lucrează pentru o mână de oameni şi nu pentru întreaga seminţie omenească; chiar şi aşa, seminţia omenească tot nu reprezintă mare lucru: este mult mai mică decât un muşuroi de furnici, în comparaţie cu toate fiinţele care umplu imensitatea. Nu este oare cea mai absurdă dintre nebunii să-ţi imaginezi că Fiinţa nemărginită ar putea modifica, spre binele a vreo trei-patru sute de furnici, aflate pe acest boţ de tină, jocul veşnic al acestor uriaşe resorturi, datorită cărora se mişcă întregul univers?
Dar să presupunem că Dumnezeu a vrut sa ofere nişte favoruri speciale unui număr redus de oameni: ar trebui oare în acest caz să
schimbe ceea ce a stabilit pentru toate timpurile şi în toate locurile?
Neîndoielnic, nu are nevoie de această schimbare, de această
inconsecvenţă, pentru a-şi favoriza creaturile: căci favorurile sale se oferă
chiar în legile sale. A prevăzut totul şi a rânduit totul pentru ele; toate se supun irevocabil forţei pe care a imprimat-o de-a pururi în natură.
De ce-ar săvârşi Dumnezeu un miracol? Pentru a atinge o anumită
ţintă pe seama câtorva fiinţe vii! Păi asta e ca şi cum ar spune: „Nu am reuşit prin fabricarea universului, prin divinele mele decrete, prin legile mele veşnice să îndeplinesc un anumit scop; voi schimba atunci ideile-mi eterne şi legile imuabile, străduindu-mă să desăvârşesc ceea ce nu am izbutit cu ajutorul lor„. Ar însemna să-şi mărturisească slăbiciunea şi nicidecum puterea. Ar fi o contradicţie cu adevărat de neconceput din partea lui. Prin urmare, dacă îl bănuiţi pe Dumnezeu capabil de miracole, înseamnă să-1 jigniţi de-a dreptul (dacă nişte oameni pot să-1
jignească pe Dumnezeu); e ca şi cum i-ai spune: „Eşti o fiinţă slabă şi inconsecventă”. Aşadar, a crede în miracole echivalează întrucâtva cu a nu cinsti Divinitatea.
