Insistăm pe lângă aceşti filosofi şi le spunem: „Degeaba exaltaţi voi imuabilitatea Fiinţei supreme, veşnicia legilor sale sau regularitatea lumilor sale infinite; boţul nostru de tină a fost mereu acoperit cu miracole; istoriile sunt deopotrivă pline de minuni şi de evenimente naturale. Fiicele marelui-preot Anius preschimbau tot ce voiau în grâu, vin sau ulei; Atha-lida, fiica lui Mercur, a înviat de mai multe ori, Esculap 1-a înviat pe Hipolit; Hercule a smuls-o pe Alceota din ghearele morţii; Heres a revenit în această lume după ce a petrecut cincisprezece zile în infern; Romulus şi Remus s-au născut dintr-un zeu şi o vestală;
Palladiumul a căzut din ceruri în cetatea Troici; părul lui Berenice s-a transformat într-un mănunchi de stele; coliba lui Baucis şi Filemon a fost preschimbată într-un templu superb; capul lui Orfeu dădea oracole după moartea acestuia; zidurile Thebei s-au construit singure în sunetul flautului, sub ochii grecilor; tămăduirile produse în templul lui Esculap erau extraordinar de numeroase şi există şi astăzi ziduri pline cu numele martorilor care au asistat la miracolele înfăptuite de Esculap”.
Spuneţi-mi un singur popor care să nu fi cunoscut minuni incredibile, mai cu seamă în acele vremuri când oamenii abia ştiau să
scrie şi să citească.
1 imiiiiij Jtlilii
La aceste obiecţii filosofii nu pot să răspundă decât zâmbind şi ridicând din umeri; însă filosofii creştini spun: „Noi credem în miracolele înfăptuite în sfânta noastră religie; le credem datorită credinţei, şi nu datorită raţiunii, căreia ne ferim să-i dam ascultare; căci, se ştie prea bine, atunci când vorbeşte credinţa, raţiunea nu trebuie să mai scoată
nici un cuvânt. Avem o credinţă fermă şi deplină în miracolele săvârşite de lisus Hristos şi apostolii săi, dar îngăduiţi-ne să ne îndoim niţel de alte câteva miracole; permiteţi-ne să ne oprim cu judecata noastră
asupra relatărilor unui om simplu căruia i s-a dat numele de mare. El ne asigură că un călugăr mărunt era atât de obişnuit să înfăptuiască
miracole încât stareţul i-a interzis în cele din urmă să-şi mai exerseze talentul. Călugărul s-a supus; văzând însă o dată că un biet ţiglar era pe punctul de a cădea din vârful unui acoperiş călugărul nostru a ezitat între dorinţa de a-i salva viaţa şi sfânta supunere. S-a mărginit să-i poruncească ţiglarului să rămână în aer până la noi ordine şi a dat fuga să-i povestească stareţului păţania cu pricina. Stareţul I-a iertat de păcatul de a fi început să înfăptuiască un miracol fără a avea permisiunea de a face acest lucru şi i-a îngăduit să-1 ducă la bun sfârşit, cu condiţia să n-o mai ia de la capăt. Le dăm dreptate filosofilor că
trebuie să manifestăm oarece rezerve faţă de această istorioară”.
Însă cum aţi îndrăzni să negaţi, le spunem noi, faptul că sfântul Gervais şi sfântul Protais i s-au arătat în vis sfântului Ambroise, indicându-i locul unde se aflau relicvele lor? apoi faptul că sfântul Ambroise Ic-a dezgropat şi că aceste relicve au vindecat un orb? Sfântul Augustin se găsea pe-atunci la Milano; el este cel care a relatat acest miracol: Immenso po-pulo teste, spune el în Cetatea lui Dumnezeu, cartea XXII. Este unul dintre cele mai bine constatate miracole. Filosofii spun că ci nu cred nimic din toate acestea; că Gervais şi Protais nu s-au arătat nimănui; că neamului omenesc nu-i pasă nici un pic unde se află
resturile trupurilor lor; că ei nu se încred mai mult în acest orb decât în orbul lui Vespasian; că este un miracol inutil; că Dumnezeu nu face nimic inutil; şi sunt fermi în principiile lor. Respectul pe care li-1 port sfinţilor Gervais şi Protais nu-mi îngăduie să împărtăşesc opinia acestor
filosofi; eu constat doar incredulitatea lor. Fac mare caz de acel pasaj din Lucian care se găseşte în Moartea lui Peregrinus., Când un şarlatan priceput devine creştin, e sigur că va face avere.” însă cum Lucian este un autor profan, nu trebuie să aibă nici o autoritate asupra noastră.
Aceşti filosofi se încăpăţânează să nu creadă miracolele săvârşite în secolul II. În zadar scriu martori oculari că episcopul din Smirna, sfântul Policarp, fiind condamnat să ardă pe rug şi aruncat în flăcări, aceşti martori au auzit o voce din ceruri strigându-i; „Curaj, Policarp! fii tare, poartă-te ca un bărbat!” că în clipa aceea flăcările s-au îndepărtat de trupul său şi au alcătuit un soi de flamură de foc în jurul capului său, din vâlvătaia rugului ieşind o porumbiţă; în final a trebuit să-i taie capul lui Policarp. „La ce serveşte acest miracol? spun incredulii; de ce flăcările şi-au pierdut natura lor de flăcări şi de ce securea călăului nu şi-a pierdut şi ea natura? Cum se face că atâţia martiri au scăpat vii şi nevătămaţi din uleiul clocotind, însă n-au reuşit să scape şi de tăişul săbiei?” Li se răspunde că aşa a fost voia Domnului. Dar filosofii ar vrea să vadă cu ochii lor toate acestea, înainte de a le da crezare.
Cei care îşi întăresc raţionamentele cu ajutorul ştiinţei vă vor spune că Părinţii Bisericii au mărturisit adesea ei înşişi că în zilele lor deja nu se mai înfăptuiau miracole. Sfântul Chrysostom grăieşte cât se poate de limpede: „Chiar şi cei nedemni erau înzestraţi cu daruri extraordinare, întrucât la acea vreme Biserica avea nevoie de miracole; astăzi, nici măcar cei demni nu mai au asemenea daruri, întrucât Biserica nu mai are nevoie de miracole.” După care mărturiseşte că
nimeni nu mai învie morţii, şi nimeni nu-i mai vindecă nici măcar pe cei bolnavi.
Sfântul Augustin însuşi, în pofida miracolului lui Gervais şi Protais, spune în Cetatea lui Dumnezeu: „De ce oare miracolele care se săvârşeau odinioară astăzi nu se mai îniapaiiesc?” Şi motivează şi el la fel: Cur, inquiunt, nune lila miracula quae praedicatis facta esse non fiunt? Possem quidem dicere necessaria prius fuisse quam crederet mundus, ad hoc ut crederet mundus.
Li se obiectează filosofilor că Sfântul Augustin, în ciuda acestei mărturisiri, aminteşte totuşi de un bătrân cârpaci din Hippone, care, picrzându-şi straiele, s-a dus să se roage în capela celor douăzeci de martiri', că pe drumul de întoarcere a găsit un peşte, în trupul căruia se afla un inel din aur, iar bucătarul care a fript peştele i-a spus cârpaciului: „Iată ce ţi-au dăruit cei douăzeci de martiri”.
Filosofii răspund atunci că nu există nimic în această istorioară
care să contrazică legile naturii, că fizica nu este contrariată de faptul că
un peşte a înghiţit un inel din aur şi că un bucătar i-a putut da acest inel cârpaciului; nu există nici un miracol în toate acestea.
Dacă le amintim acestor filosofi că, potrivit sfântului le-ronim, în a sa Viaţă a pustnicului Paul, acest pustnic a purtat mai multe conversaţii
cu satiri şi fauni, că un corb i-a adus zi de zi, preţ de treizeci de ani, o jumătate de pâine pentru cină, şi o pâine întreagă în ziua în care sfântul Anton a venit să-1 vadă, ei ar putea şi de astă dată să răspundă că nimic din toate acestea nu sfidează fizica, că satirii şi faunii au putut e-xista, şi că, în orice caz, daca această poveste este o copilărie, ea n-are nimic comun cu adevăratele minuni ale Mântuitorului şi apostolilor săi. Mai mulţi buni creştini au combătut istoria sfântului Simeon Stilitul, scrisă
de Theodoret. Multe miracole care trec drept autentice în Biserica greacă
au fost puse sub semnul îndoielii de cea latina, la fel cum ceea ce este socotit miracol în Biserica latină pare suspect în Biserica greacă; au venit apoi protestanţii şi au masacrat deopotrivă miracolele ambelor biserici.
Un savant iezuit % care a predicat vreme îndelungată în Indii, se plânge de faptul că nici el, nici confraţii lui nu au putut nicicând săvârşi vreun miracol. Xavier se tânguie, în mai multe scrisori, că nu are darul limbilor; spune că se simte printre japonezi precum o statuie mută.
Totuşi iezuiţii au scris că el a înviat opt morţi; este destul de mult; însă
trebuie avut în vedere că îi învia la şase mii de leghe depărtare de noi.
Între timp au apărut unii oameni care au pretins că abolirea iezuiţilor în Franţa este un miracol mult mai mare decât miracolele săvârşite de Xavier şi Ignaţiu.
În orice caz, cert este că toţi creştinii sunt de acord că minunile înfăptuite de lisus Hristos şi apostoli sunt adevăruri incontestabile; ne putem însă îndoi de unele miracole săvârşite în timpurile noastre recente, ele neavând o autenticitate sigură.
Ne-am dori, de pildă, pentru ca un miracol să fie constatat cum se cuvine, ca el să se producă dinaintea Academiei de ştiinţe din Paris, dinaintea Societăţii regale din Londra sau a Facultăţii de medicină, asistate toate de un detaşament din regimentul gărzilor, care să ţină
piept mulţimii poporului, acesta putând, prin indiscreţia sa, să împiedice săvârşirea miracolului.
Un filosof a fost într-o zi întrebat ce ar spune dacă ar vedea că
soarele se opreşte, adică daca mişcarea pământului în jurul acestui astru ar înceta, dacă toţi morţii ar învia sau dacă toţi munţii s-ar arunca în mare, toate acestea pentru a dovedi un adevăr important, ca de pildă
harul versatil. „Ce-aş
1) Ospmiam; pagina 230. (Nota lui.) spune? a răspuns filosoful; păi m-aş face maniheist; aş spune că există un principiu care desface ce a făcut celălalt.”
MOISE (MOÂSE) în zadar au crezut unii savanţi că Pentateucul nu poate sa fi fost scris de Moise.
1) Este oare sigur ca a existat un Moise? Dacă a existat ia egipteni un om care poruncea întregii naturi, nişte evenimente atât de extraordinare n-ar fi constituit ele oare partea esenţială a istoriei Egiptului? Sanchoniaâhon Manethon, Megastene sau Herodot le-ar fi
putut oare trece sub tăcere? Istoricul Josefus, a adunat toate mărturiile cu putinţă în favoarea evreilor; el nu cutează însă să spună că vreun autor pe care îl citează a scris măcar un cuvânt referitor la miracolele săvârşite de Moise. Cum aşa? Să fi fost oare Nilul preschimbat în sânge, să fi ucis un înger toţi pruncii din Egipt, să se fi despicat marea în două, apele sale sa se fi aşezat la dreapta şi la stânga, şi nici un autor să nu vorbească despre toate acestea?! iar naţiile sa fi uitat oare asemenea minuni?! şi doar un mic popor de sclavi barbari să consemneze aceste evenimente, la mii de ani după ce s-au petrecut!
Cine este aşadar acest Moise, rămas necunoscut lumii întregi până
