Câte nu s-au mai spus la adresa romanilor? Când aceşti briganzi au pustiit şi prădat recoltele vecinilor lor şi când, pentru a-şi mări cătunele, au distrus satele volscilor şi sam-niţilor, erau, atunci, nişte oameni dezinteresaţi şi virtuoşi: nu au furat nici aur, nici argint şi nici pietre preţioase, întrucât aşa ceva nu exista încă în micile oraşe jefuite.
Pădurile şi mlaştinile lor nu produceau nici potârnichi, nici fazani; cumpătarea acestor oameni este demnă de toată lauda.
Când, puţin câte puţin, de la golfurile Adriaticii până la Eufrat au jefuit tot ce se putea jefui, şi când au început să
1) Vezi poemul Legea naturala. (Nota lui.) aibă destul spirit pentru a se bucura de roadele incursiunilor lor, preţ de şapte-opt sute de ani, şi când, în sfârşit, au cultivat toate artele, s-au înfruptat din toate plăcerile şi le-au îngăduit şi celor învinşi de ei să cunoască aceste desfătări, ei bine, atunci, se spune, au încetat să mai fie înţelepţi şi oameni de bine.
Toate acuzările care li se aduc se rezumă să dovedească faptul că
un hoţ nu trebuie să se atingă niciodată de mâncarea pe care a furat-o, să nu poarte o haină pe care a luat-o de la un altul sau să-şi împodobească degetul cu un inel prădat. Ar fi trebuit, se spune, ca ei să
arunce toate astea în râu pentru a putea continua să trăiască ca nişte oameni cinstiţi. Condamnaţi-j pe tâlhari când jefuiesc, dar nu-i etichetaţi drept nebuni atunci când se desfată. La drept vorbind acum, ' după ce un mare număr de marinari englezi s-a îmbogăţit asediind Pondichery sau Havana, au greşit ei cu ceva când s-au bucurat la Londra de roadele strădaniilor lor din Asia şi America?
Declamatorii ar vrea probabil să se renunţe la bogăţiile adunate cu armele sau datorită agriculturii, comerţului şi industriei? Ei citează cazul Lacedemoniei; de ce nu citează deopotrivă şi cazul republicii San-Marino? Ce a dăruit Sparta Greciei? A avut ea vreodată un Demostene, un Sofocle, un Apelles sau un Fidias? Luxul Atenei a născut mari oameni în toate domeniile; Sparta a avut o mână de căpitani, chiar mai puţini decât alte oraşe. Dar se socoteşte demn de laudă faptul că o republică
atât de mică precum Lacedemonia a ştiut să
1) Omul cu putină minte pe care t-am mai pomenit deja, citind acest paântr-o ediţie mai proastă, în care era un punct după cuvintele la drept vorbind, a crezut că autorul a vrut să spună că hoţii erau de bună-credinţă. Ştim că acest om sărac cu duhul este rău, dar, la drept vorbind, el nu poate sa fie periculos, (Nola Iui.) rămână săracă. Moartea nu ne iartă nici dacă ne lipsim de toate cele, nici dacă ne bucurăm de tot ce poate sa facă viaţa plăcută. Un sălbatic din Canada rezistă şi atinge vârsta bătrâneţii la fel ca şi un cetăţean din Anglia, care are un venit de cincizeci de mii de guinee. Insă cine va cute/a să compare ţinutul irochezilor cu Anglia?
Dacă republica Ragusa şi cantonul Zug au legi stricte în privinţa cheltuielilor, este un lucru bun, întrucât săracul nu trebuie să
cheltuiască mai mult decât îi permite punga; însă am citit undeva: Aflaţi ca luxul îmbogăţeşte
Un mare stat, dar îl pierde pe cel mic.
Dacă prin lux înţelegeţi exces, atunci, într-adevăr, e lucru bine ştiut că excesul este dăunător în toate privinţele: în abstinenţă ca şi în lăcomie, în restricţii ca şi în libertăţi. Nu ştiu cum se face ca în satele mele, unde pământul este sterp, impozitele grele şi interdicţia de a exporta grâul semănat intolerabilă, ei bine, cu toate acestea, nu există
acolo ţăran care să nu aibă o haina bună din postav, încălţări zdravene şi ce pune pe masă. Dacă acest ţăran ar munci câmpul îmbrăcat în frumosul său veşmânt alb, cu parul ondulat şi pudrat, atunci da, lux, şi încă unul dintre cele mai exorbitante şi impertinente; dar dacă un burghez din Paris sau Londra s-ar duce la spectacol îmbrăcat precum un
ţăran, atunci am avea de-a face cu cea mai grosolană şi mai ridicolă
formă de zgârcenie.
Est modus în rebus, sunt cerţi denique fines, Quos ultra citraque nequit consistere rectum.
Când s-au inventat foarfecele, care nu datează, desigur, din cea mai îndepărtată antichitate, câte nu s-au mai spus la adresa primilor oameni care şi-au retezat unghiile şi şi-au tăiat o parte din pletele ce Ie cădeau pe nas? Au fost socotiţi, neîndoielnic, drept sclivisiţi sau risipitori, care cumpărau cu bani grei un instrument al vanităţii, pentru a strica lucrarea Creatorului. Ce păcat uriaş să-ţi scurtezi unghia pe care Dumnezeu a aşczat-o la capătul degetelor noastre! O adevărată jignire la adresa Divinităţii! şi mai rău a fost când s-au inventat cămăşile şi papucii. Se ştie cu ce mânie au strigat bătrânii consilieri, care nu mai purtaseră nicicând aşa ceva, împotriva tinerilor magistraţi care au căzut în acest lux funest.
— M -
STĂPÂN (MAITRE)
Cum poate un om să devină stăpânul altui om şi prin ce soi de magie de neînţeles a putut el deveni stăpânul mai multor oameni? S-au scris numeroase volume pe marginea acestui fenomen; preferinţa mea se îndreaptă însă către o legendă indiană, întrucât este scurtă, şi legendele spun totul.
, Adimo, părintele tuturor indienilor, a avut doi fii şi doua fiice de la nevasta sa Procriti. Fiul cel mare era un uriaş viguros, iar mezinul era un cocoşat mic de statură; fetele erau frumoase. De-ndată ce uriaşul şi-a dat seama de forţa sa, s-a culcat cu surorile sale şi i-a poruncit cocoşatului să-1 slujească. Una dintre surori i-a devenit bucătăreasă, cealaltă, grădinăreasa. Când uriaşul voia să doarmă, începea prin a-şi înlănţui micul frate cocoşat de un copac; iar când acesta o lua la sănătoasa, îl prindea din urmă făcând doar patru paşi colosal de mari şi îi aplica douăzeci de lovituri cu o vână de bou.
Cocoşatul a devenit ascultător şi cel mai cuminte supus din lume.
Uriaşul, mulţumit să-1 vadă că-şi îndeplineşte sarcinile de sluga, i-a îngăduit să se culce cu una dintre surori, de care el se plictisise. Copiii născuţi din această împreunare nu au fost total cocoşaţi; dar aveau o înfăţişare destul de diformă. Au fost crescuţi cu frica de Dumnezeu şi de uriaş. Au primit o educaţie excelentă; li s-a spus că unchiul lor era un uriaş de drept divin şi putea face cu toată familia lui tot ce i-ar fi trecut prin cap; bunăoară, dacă ar fi avut o nepoată frumuşică sau strănepoată, ea ar fi fost doar a lui, nimănui nefiindu-i îngăduit să se culce cu ea, afară de cazul în care ci n-ar mai fi vrut-o.
Când uriaşul a murit, fiul său, care nu era nici pe departe la fel de puternic şi mare ca tatăl său, a socotit totuşi că este, ca şi acesta, uriaş
de drept divin. A poruncit ca toţi oamenii să muncească pentru el şi le-a
cerut tuturor fetelor să se culce cu el. Familia s-a aliat împotriva lui, 1-au snopit în bătaie şi au declarat republica.”
Siamezii pretindeau, din contră, că familia începuse prin a fi republicană, uriaşul neapărând decât după un mare număr de ani de disensiuni; însă toţi autorii din Benarcs şi Siam sunt de acord că
oamenii au trăit o infinitate de secole, înainte de a avea destulă minte pentru a face legi; şi au dovedit acest lucru printr-un argument ce nu poate fi contestat, şi anume că nici până în zilele noastre, când tot omul se împăunează cu spiritul său, ei bine, nici până în zilele noastre nu s-a găsit calea de a face măcar douăzeci de legi cât de cât acceptabile.
În India este o problemă încă nerezolvată aceea de a stabili dacă
republicile au fost întemeiate înainte sau după monarhii şi dacă
dezordinea li s-a părut oamenilor mai cumplită decât despotismul. Eu unul nu ştiu cum s-au petrecut lucrurile pe firul timpului; însă în ordinea naturii trebuie să convenim că oamenii se nasc toţi egali, violenţa şi iscusinţa creând cei dintâi stăpâni; iar legile au făcut ultimii stăpâni.
MARTIRI (MARTYRS)
Ni se tot cinstesc atâta martirii, de ne vine să pufnim în râs. În schimb, Titus, Traian sau Marc Aureliu, aceste modele de virtute, ne sunt zugrăviţi ca nişte monştri plini de cruzime. Fleury, abate de Loc-Dieu, şi-a pângărit istoria ecleziastică introducând nişte povestiri pe care nici măcar o bătrânică, cu ceva bun-simţ, nu le-ar spune nepoţilor ei.
Putem oare repeta, la modul serios, că romanii au condamnat şapte fecioare, în vârstă de şaptezeci de ani fiecare, să treacă prin mâinile tuturor tinerilor din oraşul Ancyra, ei care îşi pedepseau cu moartea vestalele pentru cel mai mic semn de galanterie?
Pasămite pentru a le face plăcere cârciumarilor s-a născocit povestea potrivit căreia un cârciumar creştin, pe nume Theo-dot, s-a rugat la Dumnezeu mai bine să le omoare pe cele şapte fecioare cu pricina decât să îngăduie ca ele să-şi piardă această foarte veche feciorie.
Dumnezeu 1-a ascultat pe cârciu-marul pudibond, iar consulul le-a înecat pe cele şapte domnişoare într-un lac. Imediat după ce s-au înecat, ele au venit să i se plângă lui Theodot de farsa pe care le-o jucase rugându-1 insistent să facă ce-o face, astfel încât ele să'nu sfârşească
prin a fi mâncate de peşti. Theodot a luat arunci cu el trei beţivi din cârciuma sa, a pornit spre lac cu ei, precedaţi fiind de o făclie celesta şi de un cavaler al cerurilor, a pescuit cele şapte bătrâne şi a isprăvit prin a fi spânzurat.
Diocleţian se întâlneşte cu un băieţel pe nume sfântul Ro-main, care era bâlbâit; vrea să-1 ardă, întrucât micuţul era creştin; trei evrei care se aflau de faţă se pun pe râs că lisus Hristos îngăduie ca un băiat care îi aparţinea să fie ars de viu; se laudă că religia lor preţuieşte mult mai mult decât cea creştină, întrucât
