4.2.47 [A 820, B 848] CANONUL RAŢIUNII PURE
4.2.48 [A 832, B 860] METODOLOGIA TRANSCENDENTALĂ
4.2.49 ARHITECTONICA RAŢIUNII PURE
5 Note de subsol
IMMANUEL KANT
CRITICA RAŢIUNII PURE
Traducere de
NICOLAE BAGDASAR şi ELENA MOISUC
Ediţia a III-a
îngrijită de ILIE PÂRVU
EDITURA IRI
Bucureşti, 1998
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Prin ediţia de faţă ne propunem să redăm circuitului public traducerea Criticii raţiunii pure, realizată de Nicolae Bagdasar, în colaborare cu Elena Moisuc, după ediţia germană îngrijită de Raymund Schmidt, ediţia a II-a, Leipzig, 1930. Traducerea, apăruta în anul 1969 la Editura Ştiinţifică, era însoţită de un amplu aparat critic semnat de Nicolae Bagdasar (Studiu introductiv, Glosar kantian, Indice de nume proprii), pe care nu-1 reluăm în ediţia de faţă.
Mulţumim pe această cale doamnei Elena Bagdasar, care a avut generozitatea să ne cedeze dreptul de a relua toate traducerile din opera lui Kant publicate de profesorul Nicolae Bagdasar, cunoscut exeget al scrierilor filosofului german.
Cu prilejul reeditării acestei lucrări, în 1998, redacţia a corectat unele erori de tipar şi unele inconsecvenţe terminologice. Totodată, au fost indicate diferenţele dintre ediţia I şi ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure, acolo unde lipseau în varianta iniţială, din 1969. Toate acestea au fost semnalate prin bunăvoinţa prof. dr. Ilie Pârvu, căruia editura îi aduce mulţumiri.
CUVÂNTUL TRADUCĂTORILOR
Interesul mereu crescând pentru opera de faţă, fundamentală în gândirea filosofică în general, precum şi împrejurările în care a fost redactată şi tipărită iniţial au determinat numeroase reeditari în limba origina1ă şi, de asemenea, traduceri în foarte multe limbi străine.
În traducerea de faţă ne-am bazat pe textul ediţiei germane a Criticii raţiunii pure îngrijită de Raymund Schmidt – ediţia a II-a, Leipzig, 1930 – care este cea mai bună dintre ediţiile publicate după moartea marelui gânditor, fiindcă înregistrează toate corecturile efectuate de editorii anteriori şi propunerile lor de îndreptare. Nu am neglijat, fireşte, să verificăm ediţia lui Raymund Schmidt cu ediţiile princeps apărute în timpul vieţii lui Kant, precum şi cu alte ediţii. Spre deosebire de Raymund Schmidt însă, am dat întîietate ediţiei a II-a din 1787, în care Kant, luând atitudine faţă de interpretările făcute asupra ediţiei I (1781), accentueaza caracterul realist al concepţiei sale.
Notele însemnate cu * aparţin lui Kant şi au fost dispuse in pagină sub fiecare dintre cele două ediţii, iar cele însemnate cu a precum şi parantezele [ ] aparţin traducătorilor.
Dintre dificultăţile de traducere a unor termeni specifici limbii germane sau cărora Kant le-a dat un sens propriu amintim câteva:
Acolo unde limba germana dispune de doi termeni, müssen şi sollen, diferenţiaţi radical ca sens, cel dintâi exprimând ceea ce facem prin constrângere, fiindcă nu avem încotro, cel de-al doilea exprimând ceea ce facem din obligaţie morală, din datorie, corespondentul în limba română este unul singur, ”a trebui”. Pentru a semnala in limba română diferenţierile de sens ale celor două verbe germane folosite de Kant şi sub forma substantivală, diferenţieri care joacă un rol deosebit de important în concepţia morală a lui Kant, în capitolul care tratează despre bine si despre obligaţia morală am indicat în paranteză pe sollen, acolo unde ”trebuie” are semnificaţie morală.
Dificilă este şi găsirea unui termen care să redea nuanţa exactă a germanului Gemüt. Francezii l-au tradus prin esprit, primul traducător român prin ”minte”, noi am preferat pe acela de ”simţire”, sensul lui Gemüt fiind în general acela de totalitate a dispoziţiilor afective, unitate de reacţii emoţionale, capacitate de a fi excitat afectiv.
Termenul Gesinnungen, derivat din Sinn, cu semnificaţii multiple – simţ pentru ceva, dispoziţie sufletească, atitudine interioară, părere, convingere, caracter – a fost tradus de noi prin ”simţăminte”.
Posibilitatea aproape nelimitată a limbii germane de a crea cuvinte noi prin compunere a fost practicată uneori şi de Kant. Un astfel de cuvânt este Fürwahrhalten, care înseamnă o judecată însoţită de sentimentul valabilităţii ei, aprecierea unei judecăţi ca fiind valabilă. Termenul acesta, folosit într-un singur capitol, dar de repetate ori, şi căruia noi n-am reuşit să-i dăm decât o traducere verbală, ,,considerarea a ceva ca adevărat”, îngreuiază, desigur, expunerea din capitolul respectiv.
Am tradus termenii de Gedanke si Idee cu ”idee”, dar cum Kant a dat celui de-al doilea termen o semnificaţie specială, pentru a distinge cei doi termeni, am transcris cuvantul Idee cu majusculă ori de câte ori a fost vorba de 1dee in accepţia kantiană.
Termenul Erkenntnis a fost tradus când prin ”cunoaştere”, când prin ”cunoştinţă”, pentru a distinge ceea ce face Kant însuşi, cunoaşterea ca proces psihologic de cunoştinţă, ca produsul sau conţinutul lui logic.
În legătură cu lexicul, atragem atenţia cititorului că în graba redactării Immanuel Kant nu foloseşte totdeauna în acelaşi sens chiar concepte filosofice importante, ca transcendental, subiectiv, obiectiv ş.a.
O caracteristică a stilului kantian care îngreuiază înţelegerea operei este folosirea periodului amplu, cu intercalarea de câte 3 – 4, ba chiar până la 7 incidente. Un analist al stilului kantian a numărat pe o singura pagină din Critica raţiunii pure nu mai puţin de 18 propoziţii relative, înghesuite toate în numai trei fraze, sau pe o pagină din prefaţa celei de-a doua ediţii cinci genitive unul după altul. Înclinaţia lui Kant de a înlocui substantivul cu pronumele, topica uneori greşită a cuvintelor, susceptibilă să dea loc la confuzii, anacoluturile, pleonasmele, repetiţiile inutile ale aceleiaşi expresii sau construcţii, folosirea abuzivă a unor determinante ca adverbele nun si schon, tendinţa de a explicita pe larg şi cu digresiuni – toate aceste neajunsuri ale expunerii kantiene au aglomerat dificultăţile pentru traducători.
Uneori am procedat prin secţionarea perioadelor prea lungi, alteori n-a fost posibil, căci am fi riscat să destrămăm unitatea logică a lanţului de propoziţii. Căci periodul amplu este expresia forţei de gândire a lui Kant, în stare să cuprindă dintr-o dată, ca un tot, un număr neobişnuit de mare de idei, şi totodată expresia dorinţei lui de a lămuri temeinic, din toate punctele de vedere, obiectul expunerii lui.
Si aşa cum a spus chiar Kant in prefaţa la ediţia I, şi mai târziu Goethe, ,,s-a întâmplat şi a trebuit să se întâmple filosofului raţiunii că a scris neclar din prea mare dragoste pentru claritate”.
Cu toate dificultăţile pentru traducători şi pentru cititori, Critica raţiunii pure rămâne o capodoperă nemuritoare a filosofiei, cu care gândirea filosofică a fiecărei generaţii a simţit şi simte nevoia unei confruntări. Şi poate că la capătul acestei confruntări, în unele probleme unii vor spune ca şi Goethe: ”Când citesc o pagină din Kant, am impresia că am intrat într-o cameră luminoasă”.
TRADUCĂTORII
NOTA BENE
Am introdus în text paginaţia standard (academică) a textului original german (folosind ediţia lui Wilhelm Weischedel: Immanuel Kant, Werke, hrsg. von Wilhelm Weischedel, 12 Bde., Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1968), pentru a da satisfacţie unei exigenţe care, din păcate, a fost ignorată în toate traducerile şi ediţiile româneşti de până acum, semn că acestea nu l-au vizat decât pe cititorul comun, mai puţin pe cercetătorul român, care ar fi avut o nevoie imperioasă de acest sistem universal de referinţă, în raportarea sa la textul original kantian, pentru a se putea insera în dezbaterea filosofică internaţională.
Pentru a se distinge de text, am introdus această paginaţie între paranteze drepte, în text, cu următoarea convenţie: pagina din ediţia germană începe de la paranteză şi ţine până la paranteza următoare.
Acolo unde paginaţiile celor două ediţii kantiene antume, A şi B, coincid, le-am despărţit în cadrul aceleiaşi paranteze prin virgulă.
Am scris cu caractere albastre textul ediţiei A, acolo unde acesta este intercalat în textul ediţiei B.
Bineînţeles, datorită topicii diferite, secţionarea frazei româneşti nu coincide riguros cu secţionarea frazei germane. Dar acest lucru nu încurcă prea mult, întrucât pagina de referinţă, atunci când este citată o frază, este întotdeauna pagina pe care începe fraza respectivă, iar în acestă privinţă împărţirea textului românesc este riguroasă. Pentru a înlesni întrebuinţarea funcţiei de căutare a programului „Word”, am renunţat la scrierea cu caractere s p a ţ i a t e a unor pasaje ale textului original kantian (redate ca atare în toate ediţiile româneşti). În locul s p a ţ i e r i i am preferat sublinierea, ceea ce nu impietează cu nimic asupra intenţiei lui Kant de a scoate în evidenţă acele pasaje.
Pentru a împiedica apariţia unor alterări ale textului original, pe care utilizatorul le-ar putea produce accidental în timpul utilizării, l-am parolat cu parola: kant.
