Asupra noastră păstrăm tăcerea. În ceea ce priveşte însă lucrul despre care e vorba dorim: ca oamenii să-l gandească nu ca pe o simplă opinie, ci ca pe rezultatul unei îndelungate străduinţe şi să fie convinşi că noi nu clădim temeliile unei secte filosofice ca oricare alta sau ale unei p1ăcute distracţii, ci pe acelea ale bunăstării şi ale demnităţii omeneşti. Mai dorim ca oamenii, îngrijindu-se de propriul lor interes, să delibereze laolaltă şi să treacă ei înşişi de partea noastră. Şi, pe lângă toate acestea, mai dorim ca ei să fie liniştiţi, să nu-şi închipuie şi să nu conceapă în mintea lor Instauratio noastră ca pe un lucru infinit si supraomenesc, când ea este de fapt sfârşitul si hotarul legitim pus nesfârşitei erori.
[B III, A III] Excelenţei Sa1e
Ministrului Regal de Stat
Baron von Zedlitz
[B IV, A IV] Excelenţă,
A contribui la dezvoltarea ştiinţelor înseamnă a lucra în interesul propriu al Excelenţei Voastre; căci acest interes e strâns legat de ştiinţe nu numai prin înaltul post al protectorului, ci şi prin cele cu mult mai intime ale amatorului şi cunoscătorului luminat. De aceea mă şi servesc de singurul mijloc care stă oarecum în puterea mea, spre a-mi arăta mulţumirea pentru încrederea binevoitoare cu care Excelenţa Voastră mă cinsteşte, [A V] crezându-mă în stare să contribui cu ceva în acest scop[2].
[B VI] Aceleiaşi binevoitoare atenţii cu care Excelenţa Voastră a onorat întâia ediţie a acestei opere dedic şi pe a doua şi totodată toate [A VI] celelalte interese ale carierei mele literare şi sunt cu cel mai adânc respect
al Excelenţei Voastre
preasupus şi plecat servitor
IMMANUEL KANT
Königsberg, 23 aprilie 1787
[A VII] PREFAŢĂ
[la ediţia întâi din anul 1781]
Raţiunea omenească are într-un gen al cunoaşterii ei soarta particulară că e copleşită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt impuse de natura raţiunii însăşi, la care însă ea nu poate răspunde, fiindcă depăşesc întreaga capacitate a raţiunii omeneşti.
În această încurcătură ajunge fără vina ei. Ea porneşte de la principii a căror folosire e inevitabilă în cursul experienţei şi este totodată destul de încercată prin această experienţă. Cu ajutorul lor se ridică (aşa cum şi natura ei o cere) tot mai sus, spre condiţii mai îndepărtate. Dar observând că în acest fel opera ei [A VIII] trebuie să rămână pentru totdeauna neterminată, fiindcă întrebările nu încetează niciodată, ea se vede constransă să se refugieze la principii care depăşesc orice folosire posibilă a experienţei şi totuşi par atât de puţin suspecte, încât şi simţul comun este de acord cu ele. Dar în felul acesta ea se prăbuşeşte în întuneric şi contradicţii,din care poate deduce că undeva trebuie să se fi bazat pe erori ascunse, pe care însă nu le poate descoperi, fiindcă principiile de care se foloseşte, depăşind orice limită a experienţei, nu mai recunosc nici o piatra de încercare a experienţei. Arena acestor certuri fără sfârşit se numeşte metafizică.
A fost o vreme când era numită regina tuturor ştiinţelor, şi dacă se ia intenţia drept faptă, atunci merită făra îndoială, din cauza importanţei eminente a obiectului ei, acest nume de cinste. Acum tonul la modă al epocii cere să i se arate tot dispreţul, şi matroana se tânguie, alungată şi părăsită, ca Hecuba: modo maxima rerum, [A IX] tot generis natisque potens – nunc trahor exul, inops – Ovid., Metam.[3]
Iniţial, sub dominaţia dogmaticilor, puterea ei era despotică. Dar fiindcă legislaţia purta încă urmele vechii barbarii, ea degeneră, prin războaiele interne, încetul cu încetul, în completă anarhie, şi scepticii, un soi de nomazi care dispreţuiesc orice cultivare statornică a pământului, rupeau din când în când legătura civilă. Din fericire însă, fiindcă erau puţini, ei n-au putut impiedica pe dogmatici să încerce a-l cultiva mereu din nou, deşi nu după un plan stabilit de comun acord. În timpurile moderne se părea, ce-i drept, la un moment dat, că tuturor acestor dispute trebuia să li se pună capăt printr-o anumita fiziologie a intelectului omenesc (de către celebrul Locke) şi să fie decisă pe de-a-ntregul legitimitatea acelor pretenţii; dar, deşi naşterea acelei pretinse regine a fost derivată din experienţa vulgară comună şi prin aceasta pretenţia ei ar fi trebuit să devină cu drept cuvânt suspectă, s-a întâmplat totuşi, fiindcă această genealogie îi fusese atribuită [A X] de fapt în mod fals, ca ea să-şi afirme pretenţiile. Astfel încât totul recăzu în viermănosul dogmatism şi de aici în dispreţul din care se căutase a se scoate ştiinţa. Acum, după ce toate căile (precum se crede) au fost zadarnic încercate, domneşte în ştiinţă dezgust şi total indiferentism, mama haosului şi a nopţii, dar care sunt totuşi în acelaşi timp originea, sau cel puţin preludiul unei apropiate transformări şi renaşteri a acestor ştiinţe, după ce prin sârguinţă rău aplicată deveniseră obscure, confuze şi inutilizabile.
E zadarnic, în adevăr, să afectăm indiferenţă cu privire la astfel de cercetări, al căror obiect nu poate fi indiferent naturii omeneşti. Acei pretinşi indiferentişti, oricât ar intenţiona să se facă de nerecunoscut prin schimbarea limbajului de şcoală într-un ton popular, nu mai pot gândi ceva fără să recadă inevitabil în afirmaţii metafizice, împotriva cărora afişau totuşi atâta dispreţ. Totuşi, această indeferenţă, care are loc în mijlocul înfloririi tuturor ştiinţelor şi care atinge tocmai acele ştiinţe la ale căror cunoştinţe, dacă ar putea fi dobândite, s-ar renunţa între toate mai puţin, [A XI] este un fenomen care merită atenţie şi meditare. Ea nu este vădit efectul superficialităţii, ci al judecăţii[4] mature a epocii, care nu se mai lasă înşelată de o ştiinţă falsă; ea este o invitaţie adresată raţiunii să ia din nou asupra ei cea mai dificilă dintre toate sarcinile, adică pe aceea a cunoaşterii de sine şi să instituie un tribunal care s-o garanteze în pretenţiile ei legitime, dar care să poată respinge toate uzurpările [A XII] neîntemeiate nu prin hotărâri arbitrare, ci după legile ei eterne şi imuabile, iar acest tribunal nu este altul decat Critica raţiunii pure însăşi.
Dar prin aceasta eu înţeleg nu o critică a cărţilor şi sistemelor, ci a capacităţii raţiunii în genere cu privire la toate cunoaşterile la care poate năzui independent de orice experienţă, prin urmare rezolvarea problemei posibilităţii sau imposibilităţii unei metafizici în genere şi determinarea atât a izvoarelor cât şi a sferei şi limitelor ei, toate acestea însa din principii.
Am apucat pe acest drum, singurul care rămăsese, şi mă măgulesc că, urmându-l, am înlăturat toate rătăcirile care până acum dezbinaseră raţiunea cu sine însăşi în folosirea ei în afara experienţei. Nu m-am sustras întrebărilor ei, scuzându-mă cu neputinţa raţiunii omeneşti, ci le-am specificat în întregime după principii şi, după ce am descoperit punctul neînţelegerii raţiunii cu sine însăşi, le-am rezolvat [A XIII] spre deplina ei satisfacţie. Fireşte, din răspunsul la acele întrebări n-a rezultat, aşa cum se putea aştepta, deliranta pasiune de a şti a dogmatismului; căci ea nu ar putea fi satisfăcută altfel decât prin magie, la care eu nu mă pricep. Dar nici n-a fost, desigur, intenţia menirii naturale a raţiunii noastre; şi datoria filosofiei era să suprime iluzia provenită dintr-o înţelegere greşită, chiar dacă prin aceasta ar pieri o iluzie atât de lăudata şi de bine vazută. În această treabă marea mea preocupare a fost o expunere amănunţită, şi îndrăznesc să spun că nu ar trebui să existe nici o singură problemă metafizică care să nu fi fost rezolvată aici sau, cel puţin, pentru a cărei rezolvare să nu se fi oferit cheia. De fapt, şi raţiunea pură este o unitate atât de perfectă, încât dacă principiul ei ar fi insuficient chiar numai pentru una singură din toate problemele care îi sunt date de natura proprie, l-am putea arunca, deoarece atunci nu l-am putea aplica cu deplină încredere la nici una din celelalte probleme.
Spunând aceasta, cred că observ pe faţa cititorului o indignare amestecată cu dispreţ [A XIV] în faţa unor pretenţii în aparenţă atât de lăudăroase şi lipsite de modestie; şi totuşi ele sunt, fără comparaţie, mai moderate decât cele ale oricărui autor al celui mai comun program, în care pretinde să dovedească natura simplă a sufletului sau necesitatea unui prim început al lumii. Căci acest autor se încumetă să extindă cunoaşterea omenească dincolo de orice limite ale unei experienţe posibile, ceea ce, mărturisesc cu umilinţă, întrece cu totul capacitatea mea; în schimb, eu am a face numai cu raţiunea însăşi şi gândirea ei pură, şi pentru cunoaşterea ei amănunţită nu e nevoie să caut departe în jurul meu, deoarece o găsesc în mine însumi şi despre care şi logica obişnuită îmi spune că toate acţiunile ei simple pot fi enumerate complet şi sistematic; numai că aici se pune problema de a şti cât aş putea spera să realizez, dacă îmi sunt luate orice materie şi orice ajutor al experienţei.
Am spus destul despre deplinătate în atingerea fiecărui scop, şi despre expunerea detaliată în atingerea tuturor scopurilor împreună, pe care ni le impune nu o hotărâre arbitrară, ci natura cunoaşterii însăşi, deci a materiei cercetării noastre critice.
[A XV] Mai sunt două lucruri care privesc forma ei: certitudinea şi claritatea, care trebuie considerate ca fiind condiţii esenţiale pe care le putem cere cu drept cuvânt autorului care cutează să înceapă o treabă atât de dificilă.
În ce priveşte certitudinea, mi-am pronunţat eu însumi sentinţa; că în acest gen de consideraţii nu e permis în nici un fel a avea păreri şi că tot ce ar semăna numai cu o ipoteză este marfă prohibită, care nu e îngăduit să fie oferită spre vânzare nici la cel mai mic preţ, ci care trebuie confiscată de îndată ce e descoperită. Căci orice cunoaştere care are un fundament a priori anunţă ea însăşi că vrea să fie considerată ca absolut necesară; cu atât mai mult o determinare a tuturor cunoaşterilor pure a priori, care trebuie să fie măsura, prin urmare chiar exemplul întregii certitudini apodictice (filosofice). Dacă am dat în această privinţă ceea ce am făgăduit, rămâne cu totul la aprecierea cititorului, fiindcă autorului i se cade numai să prezinte argumente, iar nu să judece efectul lor asupra judecătorilor săi. Dar pentru ca nimic să nu contribuie în chip nevinovat la slăbirea [A XVI] argumentelor, să-i fie îngăduit autorului a semnala el însuşi acele locuri care ar putea da prilej vreunei neîncrederi, deşi nu priveşte decât scopul secundar, pentru a preveni la timp influenţa pe care ar putea-o avea şi cel mai slab scrupul al cititorului în acest punct asupra judecăţii lui cu privire la scopul principal.
Nu cunosc cercetări mai importante pentru studierea temeinică a facultăţii pe care o numim intelect şi totodată pentru determinarea regulilor şi limitelor folosirii lui ca cele efectuate de mine în capitolul al doilea al Analiticii transcendentale, sub titlul Deducţia conceptelor intelectuale pure; ele m-au costat şi cea mai mare trudă, dar, cum sper, nu nerăsplătită. Acest studiu, cam adâncit, are însă două părţi. Una se referă la obiectele intelectului pur şi trebuie să expună şi să facă inteligibilă valabilitatea obiectivă a conceptelor lui a priori; tocmai de aceea ea şi aparţine esenţial scopurilor mele. Cealaltă tinde să cerceteze intelectul pur însuşi cu privire la posibilitatea lui şi la facultăţile de cunoaştere pe care el însuşi se întemeiază, prin urmare îl cercetează [A XVII] din punct de vedere subiectiv; şi deşi această examinare este foarte importantă cu privire la scopul meu principal, totuşi ea nu-i aparţine în mod esenţial, căci problema principală rămâne totdeauna: ce şi cât pot cunoaşte intelectul şi raţiunea, independent de orice experienţă? şi nu: cum e posibilă însăşi facultatea de a gândi? Întrebarea din urmă fiind oarecum căutarea cauzei unui efect dat şi, ca atare, având ceva asemănător cu o ipoteză (deşi în realitate, cum voi arăta cu alt prilej, lucrurile nu stau aşa), se pare că în acest caz eu îmi permit să am o părere şi deci cititorul trebuie să fie şi el liber a avea altă părere. În această privinţă trebuie să-l previn pe cititor ca să-şi reamintească că, în cazul în care deducţia mea subiectivă n-ar fi avut asupra lui întreaga putere de convingere pe care o aştept, totuşi cea obiectivă, care mă preocupă pe mine îndeosebi aici, îşi dobândeşte întreaga ei forţă, pentru care în orice caz poate fi suficient ceea ce se spune la pp. 92 şi 93[5].
În sfârşit, în ceea ce priveşte claritatea, cititorul are dreptul să ceară mai întâi claritate discursivă (logică), care rezultă din concepte, dar, apoi, şi o claritate intuitivă [A XVIII] (estetică), care rezu1tă din intuiţii, adică exemple sau alte explicitări in concreto. De cea dintâi m-am îngrijit suficient. Aceasta privea esenţa planului meu, dar a fost şi cauza întâmplătoare că n-am putut satisface a doua exigenţă, care, deşi nu e atât de strictă, este totuşi legitimă. În cursul lucrării mele am fost aproape continuu nedecis cum să procedez în această privinţă. Exemple şi explicitări mi se păreau totdeauna necesare şi se şi strecurau de fapt în primul proiect la locurile cuvenite. Dar mi-am dat curând seamă de întinderea sarcinii mele şi de mulţimea obiectelor de care aveam să mă ocup, şi observând că ele singure, expuse sec, pur scolastic, ar da o întindere suficientă operei, am găsit inoportun s-o umflu şi mai mult cu exemple şi explicitări, care nu sunt necesare decât într-o expunere populară; mai ales că această lucrare nu ar putea fi destinată în nici un caz marelui public şi că adevăraţii cunoscători în materie de ştiinţă nu au nevoie de această facilitate, care, deşi e totdeauna plăcută, aici însă putea să aibă chiar urmări contrare scopului nostru. Abatele Terrasson spune, ce-i drept: dacă s-ar măsura [A XIX] mărimea unei cărţi nu după numărul paginilor, ci după timpul necesar pentru a o înţelege, atunci am putea spune despre multe cărţi că ar fi cu mult mai scurte, dacă n-ar fi atât de scurte. Dar, pe de altă parte, dacă urmărim sesizarea unui ansamblu foarte vast de cunoaştere speculativă, însă legat totuşi într-un principiu, am putea spune cu tot atâta dreptate: multe cărţi ar fi cu mult mai clare, dacă nu ar fi vrut să fie atât de clare. Căci dacă mijloacele care ajută pentru a produce claritatea sunt fără îndoială utile în amănunte, ele sunt însă de multe ori dăunătoare în ansamblu, întrucât nu permit cititorului să ajungă destul de repede să îmbrăţişeze ansamblul cu privirea - şi acoperă cu toate culorile lor sclipitoare articulaţia sau fac de nerecunoscut structura sistemului, de care depinde totuşi de cele mai multe ori judecarea unităţii şi solidităţii lui.
Pe cât îmi pare, poate constitui o mare ispită pentru cititor să-şi unească strădania lui cu aceea a autorului, dacă are perspectiva să realizeze în întregime şi totuşi trainic o operă mare şi importantă, după proiectul propus. Potrivit ideilor pe care le vom expune despre ea [A XX] aici, metafizica este singura ştiinţă care-şi poate permite o astfel de executare completă, şi anume în scurtă vreme şi cu eforturi reduse, dar unite, astfel încât posterităţii să nu-i mai rămână decât să întocmească pentru scopuri didactice totul după intenţiile ei, fără a-i putea mări câtuşi de puţin conţinutul. Căci nu este decât inventarul, sistematic ordonat, a tot ceea ce posedăm prin raţiunea pură. Nimic nu ne poate scăpa aici, fiindcă ceea ce raţiunea produce complet din ea însăşi nu-i poate rămâne ascuns, ci este pus în lumină de către raţiunea însăşi, de îndată ce am descoperit principiul comun. Unitatea perfectă a acestei specii de cunoştinţe, şi anume numai din concepte pure, fără ca ceva din experienţă sau chiar numai o intuiţie particulară care ar conduce la o experienţă determinată să poată avea oarecare influenţă asupra lor, pentru a le extinde sau a le mări, face ca această integralitate necondiţionată să fie nu numai posibilă, ci şi necesară. Tecum habita et noris, quam sit tibi curta supellex. − Persius[6].
Sper să dau eu însumi [A XXI] un astfel de sistem al raţiunii pure (speculative) sub titlul: Metafizica naturii, care neavând nici jumătate din întinderea Criticii de faţă, va avea totuşi un conţinut incomparabil mai bogat. Această Critică trebuia să expună mai întâi izvoarele şi condiţiile posibilităţii acestei metafizici şi avea nevoie să cureţe şi să netezească un teren cu totul părăginit. Aici eu aştept de la cititorul meu răbdarea şi imparţialitatea unui judecător, iar dincolo, bunăvoinţa şi ajutorul unui colaborator căci oricât de complet au fost expuse în Critică toate principiile sistemului, dezvoltarea detaliată a acestuia mai cere totuşi să nu se omită nici unul din conceptele derivate, pe care nu le putem enumera a priori, ci care trebuie căutate unul câte unul; tot astfel, fiindcă în Critică a fost epuizată întreaga sinteză a conceptelor, se cere, în afară de aceasta, ca acelaşi lucru să aibă loc aici şi cu privire la analiză, totul fiind uşor şi mai mult o distracţie decât o muncă.
Mai am de observat ceva cu privire la tipar. Fiindcă începutul lui a cam întârziat, n-am putut revedea decât cam jumătate [A XXII] din colile culese, în care se găsesc câteva greşeli de tipar, care însă nu alterează sensul, afară de cea de la p. 379, rândul 4 de jos, unde trebuie să se citească specifisch, în loc de skeptisch. Antinomia raţiunii pure de la p. 425 până la 461[7] este dispusă în formă de tabel, aşa încât tot ce aparţine tezei este totdeauna pe partea stângă, iar ceea ce aparţine antitezei, pe partea dreaptă; am adoptat această dispoziţie pentru ca teza şi antiteza să poată fi cu atât mai uşor comparate între ele.
PREFAŢA
[B VII] ediţiei a doua
Dacă elaborarea cunoştinţelor care aparţin activităţii raţiunii urmează sau nu drumul sigur al ştiinţei, se poate judeca îndată după rezultat. Când după multe dispoziţii şi pregătiri făcute, îndată ce ajunge la scop, ea se loveşte de dificultăţi sau, pentru a-l atinge, trebuie să se întoarcă adeseori înapoi şi să ia alt drum, la fel, când nu e posibil ca diverşii colaboratori să fie puşi de acord asupra modului cum trebuie urmărit scopul comun, atunci putem fi totdeauna convinşi că un astfel de studiu nu a apucat nici pe departe pe drumul sigur al unei ştiinţe, ci că este o simplă orbecăire; şi e deja un merit pentru raţiune de a descoperi, dacă se poate, acest drum, chiar dacă ar trebui să se renunţe, ca zadarnice, la multe lucruri, care erau cuprinse în scopul adoptat iniţial fără reflecţie.
[B VIII] Că Logica a urmat acest drum sigur încă din timpurile cele mai vechi, se poate vedea din faptul că de la Aristotel încoace ea nu a avut nevoie să facă un pas înapoi, dacă nu vrem să-i socotim ca ameliorări înlăturarea unor subtilităţi inutile sau o determinare mai clară a celor expuse, ceea ce aparţine însă mai mult eleganţei decât certitudinii ştiinţei. Trebuie să mai remarcăm că până astăzi ea nu a putut face nici un pas înainte şi că, după toată aparenţa, ea pare să fie închisă şi terminată. Căci, dacă unii moderni au crezut că o lărgesc, adăugându-i fie capitole psihologice, despre diversele facultăţi de cunoaştere (imaginaţie, ingeniozitate), fie metafizice, despre originea cunoaşterii sau despre diferitele moduri de certitudine potrivit diversităţii obiectelor (despre idealism, scepticism etc.), fie antropologice, despre prejudecăţi (cauzele şi remediile lor), acestea provin din faptul că ei nu cunosc natura proprie a acestei ştiinţe. Nu e augmentare, ci desfigurare a ştiinţelor, când se lasă ca limitele lor să se întretaie; hotarul logicii este însă absolut precis determinat prin faptul că ea e o ştiinţă [B IX] care expune pe larg şi dovedeşte riguros numai regulile formale ale întregii gândiri (fie că este a priori sau empirică, fie că are cutare sau cutare origine ori cutare sau cutare obiect, fie că găseşte în simţirea noastră piedici accidentale sau naturale).
Dacă Logica a reuşit atât de bine, ea nu datorează acest avantaj decât limitării ei, prin care e autorizată, ba chiar obligată să facă abstracţie de toate obiectele cunoaşterii şi de deosebirile lor, şi deci în ea intelectul nu are cu nimic altceva a face decât cu sine însuşi şi cu forma lui. Cu mult mai dificil trebuia să fie, fireşte, pentru raţiune de a apuca drumul sigur al ştiinţei, când ea nu are a face numai cu ea însăşi, ci şi cu obiecte; de aceea, ca propedeutică, logica nu constituie decât, aşa-zicând, vestibulul ştiinţelor, şi când e vorba de cunoştinţe, se presupune, ce-i drept, o logică pentru aprecierea lor, dar dobândirea lor trebuie căutată în ştiinţele numite propriu şi obiectiv astfel.
Întrucât în aceste ştiinţe ar fi să se afle raţiune, trebuie să se cunoască în ele ceva a priori, şi cunoaşterea raţiunii poate fi raportată la obiectul ei în două feluri, fie numai [B X] pentru a determina acest obiect şi conceptul lui (care trebuie să fie dat din altă parte), fie pentru a-l face şi real. Cea dintâi este cunoaşterea teoretică, cea de-a doua cunoaşterea practică a raţiunii. Din amândouă, partea pură, oricât de mult sau de puţin ar conţine, adică partea în care raţiunea îşi determină obiectul cu totul a priori, trebuie expusă mai întâi singură şi fără să se amestece cu ea ceea ce vine din alte izvoare; căci e rea economie în gospodărie atunci când se cheltuieşte orbeşte ceea ce se câştigă, fără a putea distinge apoi, când veniturile încetează, care parte a acestora poate suporta cheltuiala şi de care parte trebuie s-o restrângem.
Matematica şi Fizica sunt cele două cunoaşteri teoretice ale raţiunii care trebuie să-i determine obiectele lor a priori, cea dintâi într-un mod cu totul pur, cea de-a doua cel puţin în parte pur, dar atunci ţinând seama şi de alte izvoare de cunoaştere decât cele ale raţiunii.
Matematica, din timpurile cele mai îndepărtate până la care se întinde istoria raţiunii omeneşti, a mers, la admirabilul popor grec, pe drumul sigur al ştiinţei. Dar nu trebuie să credem că i-a fost atât de uşor ca logicii, unde raţiunea are a face numai cu sine însăşi, [B XI] să găsească acea cale regală sau mai curând să şi-o croiască ea însăşi; mai curând cred că (mai cu seamă la egipteni) a dibuit multă vreme şi că această schimbare trebuie atribuită unei revoluţii pe care a înfăptuit-o fericita idee a unui singur om într-o încercare de unde pornind calea care trebuia urmată nu mai putea fi greşită, şi mersul sigur al unei ştiinţe era deschis şi trasat pentru toate timpurile şi spre distanţe infinite. Istoria acestei revoluţii a modului de gândire, care a fost mult mai importantă decât descoperirea drumului în jurul renumitului Cap, şi a fericitului care a înfăptuit-o, nu ne-au fost păstrate. Totuşi, legenda pe care ne-o transmite Diogene Laerţiu, care dă numele pretinsului inventator al celor mai mici elemente ale demonstraţiilor geometrice şi care, după părerea generală, nici nu au măcar nevoie de o demonstraţie, dovedeşte că amintirea schimbării care a fost efectuată prin întâiul pas spre descoperirea acestui drum nou trebuie să li se fi părut matematicienilor extraordinar de importantă şi prin aceasta a devenit de neuitat. Primul care a demonstrat triunghiul isoscel (fie că s-a numit Tha1es sau altfel) a avut o revelaţie; el a găsit [B XII] că nu trebuie să urmărească cu atenţie ceea ce vedea în figură sau chiar simplul concept al ei şi să înveţe, aşa-zicând, din acestea proprietăţile ei, ci că trebuie s-o producă prin ceea ce el însuşi gândea şi reprezenta în ea a priori prin concepte (prin construcţie), şi că, pentru a şti sigur ceva a priori, nu trebuie să atribuie lucrului decât ceea ce rezultă în mod necesar din ceea ce a pus el însuşi în lucru, în conformitate cu conceptul său.
Fizicii i-a venit mult mai greu să găsească marele drum al ştiinţei, căci abia a trecut un secol şi jumătate de când propunerea ingeniosului Bacon de Verulam în parte a provocat această descoperire, în parte, fiindcă i se dăduse de urmă, a stimulat-o; şi ea poate fi explicată tot printr-o revoluţie subită a modului de gândire. Nu vreau să consider aici fizica decât întrucât e întemeiată pe principii empirice.
Când Galilei a lăsat sferele sale să ruleze pe planul înclinat cu o greutate aleasă de el însuşi, sau când Torricelli a lăsat aerul să susţină o greutate pe care a gândit-o mai dinainte egală cu o coloană de apă cunoscută lui, sau când, mai târziu, Stahl a transformat metalele în var şi [B XIII] varul iar în metal, sustrăgându-le şi restituindu-le ceva[8], toţi fizicienii au început să vadă clar. Ei au înţeles că raţiunea nu sesizează decât ceea ce produce ea însăşi după planul ei, că trebuie să meargă înainte condusă de principiile judecăţilor ei după legi imuabile şi să constrângă natura a-i răspunde la întrebări ei, iar nu să se lase dusă, aşa-zicând, de nas de către ea: căci altfel, observaţii întâmplătoare, care nu sunt făcute după un plan schiţat de mai înainte, nu pot sta împreună într-o lege necesară, pe care raţiunea o caută şi de care are nevoie. Raţiunea trebuie să se apropie de natură ţinând într-o mână principiile ei, conform cărora numai fenomenele concordante pot dobândi valoare de legi, şi în cealaltă mână experimentul, pe care şi l-a imaginat potrivit acelor principii, pentru a fi ce-i drept instruită de ea, dar nu în calitate de şcolar, căruia dascălul îi poate spune ce vrea, ci de judecător în exerciţiul funcţiunii, care constrânge martorii să răspundă la întrebările pe care el le pune. Şi astfel chiar şi fizica datorează în cele din urmă atât de benefica revoluţie a modului ei de gândire [B XIV] acelei idei fericite că raţiunea trebuie să caute în natură (nu să-i atribuie fictiv), ghidându-se după ceea ce ea însăşi pune, ceea ce vrea să înveţe de la aceasta şi despre care n-ar putea şti nimic doar prin sine. Numai în chipul acesta fizica a fost adusă pe drumul sigur al unei ştiinţe, după ce timp de atâtea secole nu fusese altceva decât o simplă dibuire.
Metafizica, o cunoaştere raţională speculativă cu totul izolată şi care se ridică complet deasupra a ceea ce ne învaţă experienţa, şi anume prin simple concepte (nu ca matematica, prin aplicarea lor la intuiţie), unde deci raţiunea însăşi trebuie să fie propriul ei şcolar, n-a avut până acum o soartă atât de favorabilă ca să fi putut apuca pe drumul sigur al unei ştiinţe; deşi este mai veche decât toate celelalte şi ar dăinui chiar dacă toate celelalte s-ar scufunda în prăpastia unei barbarii care distruge totul. Căci în ea raţiunea se poticneşte neîntrerupt, chiar când vrea să cunoască a priori (cum are pretenţia) acele legi pe care le confirmă cea mai vulgară experienţă. În ea trebuie să ne întoarcem de nenumărate ori din drum, deoarece găsim că nu duce într-acolo unde vrem să ajungem; iar în ce priveşte acordul partizanilor ei în [B XV] afirmaţiile lor, ea este încă atât de departe de el, încât este mai curând o arenă care pare a fi anume menită pentru a se exercita în lupte de paradă şi în care niciodată vreun luptător n-a putut să-şi câştige nici cel mai mic loc şi nici să-şi fundeze pe victoria lui o posesiune durabilă. Nu există deci nici o îndoială că metoda ei nu a fost până acum decât dibuire şi, ceea ce-i cu mult mai rău, o dibuire între simple concepte.
