I

Despre diferenţa dintre cunoaşterea pură

şi cea empirică

Nu încape nici o îndoială că orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, căci prin ce altceva ar putea fi deşteptată spre funcţionare facultatea noastră de cunoaştere, dacă nu prin obiecte care exercită influenţe asupra simţurilor noastre şi care, pe de o parte, produc ele însele reprezentări, pe de altă parte, pun în mişcare activitatea noastră intelectuală, pentru a le compara, a le lega sau a le separa, prelucrând astfel materialul brut al impresiilor sensibile într-o cunoaştere a obiectelor care se numeşte experienţă? Astfel, cronologic, nici o cunoaştere nu precede în noi experienţa, şi cu ea începe orice cunoaştere.

Dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă totuşi că ea provine întreagă din experienţă. Căci s-ar putea prea bine ca tocmai cunoaşterea noastră prin experienţă să fie un compositum din ceea ce primim noi prin impresii şi ceea ce facultatea noastră proprie de cunoaştere (nefiind provocată decât de impresii sensibile) produce din ea însăşi, adaos pe care noi nu-l distingem de acea [B 2] materie primă mai înainte ca un lung exerciţiu să ne fi făcut atenţi asupra-i şi abili de a-l separa.

Este deci cel puţin o problemă care reclamă încă o cercetare mai îndeaproape şi care nu poate fi rezolvată imediat, la prima vedere: problema dacă există o astfel de cunoştinţă independentă de experienţă şi chiar de orice impresii ale simţurilor. Astfel de cunoştinţe se numesc a priori şi se deosebesc de cele empirice, care îşi au izvoarele lor a posteriori, adică în experienţă.

Această expresie nu este totuşi încă destul de precisă pentru a desemna adecvat întregul sens al problemei de faţă. Căci se obişnuieşte, desigur, să se spună despre multe cunoştinţe derivate din izvoare empirice că noi suntem capabili să le avem sau că le avem a priori, fiindcă nu le deducem nemijlocit din experienţă, ci dintr-o regulă generală pe care totuşi axn împrumutat-o de la experienţă. Astfel se zice despre cineva care a săpat la temelia casei sale: el putea să ştie a priori că se va prăbusi, adică el nu avea nevoie să aştepte experienţa pentru a şti că ea se va surpa de fapt. Dar cu totul a priori el nu putea totuşi şti aceasta. Că şi corpurile sunt grele şi că, prin urmare, ele cad când li se sustrage suportul, acest lucru trebuia să-l cunoască totuşi mai dinainte cu ajutorul experienţei.

În cele ce urmează vom înţelege deci prin cunoştinţe a priori nu pe acelea [B 3] care au loc independent de cutare sau cutare experienţă, ci pe acelea care sunt independente absolut de orice experienţă. Acestora le sunt opuse cunoştinţele empirice sau cele care sunt posibile numai a posteriori, adică prin experienţă. Dar printre cunoştinţe a priori se numesc pure acelea în care nu este amestecat absolut nimic empiric. Astfel, de exemplu, judecata: orice schimbare îşi are cauza ei, este o judecată a priori, dar nu pură, fiindcă schimbarea este un concept care nu poate fi scos decât din experienţă.

II

Noi suntem în posesia unor anumite cunoştinţea priori, şiînsuşi simţul comun nu este niciodată lipsit de astfel de cunoştinţe

Avem nevoie aici de un criteriu cu ajutorul căruia să putem distinge sigur o cunoştinţă pură de una empirică. Experienţa ne învaţă, în adevăr, că ceva are o însuşire sau alta, dar nu şi că nu poate fi altfel. Dacă, deci, în primul rând, se găseşte o judecată care este gândită în acelaşi timp cu necesitatea ei, ea este o judecată a priori, iar dacă, pe lângă aceasta, nu este derivată decât din una care este ea însăşi valabilă ca judecată necesară, ea este absolut a priori. În al doilea rând, experienţa nu dă niciodată judecăţilor ei universalitate adevărată sau strictă, ci numai una resupusă şi relativă (prin inducţie), astfel încât propriu-zis trebuie să se spună: pe cât am observat [B 4] până acum, nu se găseşte nici o excepţie la cutare sau cutare regulă. Dacă deci o judecată e gândită cu universalitate strictă, adică astfel încât absolut nici o excepţie nu e îngăduită ca posibilă, atunci ea nu e dedusă din experienţă, ci e valabilă absolut a priori. Universalitatea empirică nu este deci decât o înălţare arbitrară a valabilităţii, de la ceea ce e valabil în cele mai multe cazuri la ceea ce e valabil în toate cazurile, ca, de exemplu, în judecata: toate corpurile sunt grele; când, dimpotrivă, universalitatea strictă aparţine esenţial unei judecăţi, atunci această universalitate indică un izvor special de cunoaştere a judecăţii, anume o facultate de cunoaştere a priori. Necesitatea şi universalitatea strictă sunt deci criterii sigure ale unei cunoştinţe a priori şi sunt inseparabil unite între ele. Dar fiindcă în folosirea lor e mai uşor uneori să se arate limitarea lor empirică decât contingenţa în judecăţi sau fiindcă uneori e mai convingător să se arate universalitatea nelimitată pe care o atribuim unei judecăţi decât necesitatea ei, atunci e recomandabil să ne servim separat de cele două criterii amintite, fiecare din ele fiind prin el însuşi infailibil.

Se poate uşor arăta că există într-adevăr în cunoaşterea omenească astfel de judecăţi necesare şi, în cel mai strict înţeles, universale, prin urmare judecăţi pure a priori. Dacă vrem un exemplu din ştiinţe, atunci nu avem decât să privim toate judecăţile matematicii; dacă vrem un exemplu din cea mai comună folosire a intelectului, [B 5] atunci pentru aceasta poate servi judecata că orice schimbare trebuie să aibă o cauză; ba, în cea din urmă, însuşi conceptul de cauză conţine atât de evident conceptul unei legături necesare cu un efect şi pe cel al unei stricte universalităţi a regulii, încât acest concept de cauză s-ar pierde cu totul, dacă l-am deduce, aşa cum a făcut H u m e, dintr-o asociaţie frecventă a ceea ce se întâmplă cu ceea ce precedă şi dintr-o obişnuinţă izvorâtă din aceasta (prin urmare, dintr-o necesitate numai subiectivă) de a lega reprezentări. Fără a avea nevoie de astfel de exemple pentru a dovedi realitatea unor principii pure a priori în cunoaşterea noastră, am putea, de asemenea, demonstra că aceste principii sunt indispensabile pentru posibilitatea experienţei însăşi, prin urmare că sunt a priori. Căci de unde ar putea lua experienţa însăşi certitudinea ei, dacă toate regulile potrivit cărora procedează ar fi la rându-le empirice, prin urmare contingente; de aceea, acestea cu greu pot fi considerate ca având valabilitate de prime principii. Totuşi ne putem mulţumi aici de a fi expus folosirea pură a facultăţii noastre de cunoaştere ca fapt împreună cu criteriile ei. Dar nu numai în judecăţi, ci şi în unele concepte se revelă o origine a priori a unora dintre ele. Dacă suprimaţi din conceptul vostru de corp dobândit cu ajutorul experienţei în mod succesiv tot ce este în el empiric: culoarea, duritatea sau moliciunea, greutatea, chiar impenetrabilitatea, rămâne totuşi spaţiul; pe care corpul (care a dispărut acum cu totul) îl ocupă, şi pe [B 6] acesta nu-l puteţi suprima. Tot astfel, dacă suprimaţi din conceptul vostru empiric despre orice obiect corporal sau necorporal toate însuşirile pe care vi le face cunoscute experienţa, totuşi nu-i veţi putea lua pe aceea prin care îl gândiţi ca substanţă sau ca inerent unei substanţe (deşi acest concept cuprinde mai multă determinare decât acela al unui obiect în genere). Trebuie deci să mărturisiţi, convinşi de necesitatea cu care acest concept vi se impune, că el îşi are sediul în facultatea voastră de cunoaştere a priori.

III

Filosofia are nevoie de o ştiinţă care să determine

posibilitatea, principiile şi întinderea

tuturor cunoştinţelora priori

Ceea ce e cu mult mai important decât tot ceea ce precede este că anumite cunoaşteri părăsesc până şi câmpul tuturor experienţelor posibile, şi prin concepte, cărora nicăieri nu le poate fi dat un obiect corespunzător în experienţă, [A 3] au aparenţa de a extinde sfera judecăţilor noastre dincolo de orice limite ale experienţei.

Şi tocmai în aceste cunoaşteri din urmă, care depăşesc lumea sensibilă, în care experienţa nu poate servi de călăuză, nici de control, se află cercetările raţiunii noastre, pe care, din [B 7] punctul de vedere al importanţei, le considerăm cu mult mai de preferat, şi ţinta lor finală cu mult mai sublimă decât tot ceea ce intelectul ne poate învăţa în domeniul fenomenelor; astfel că noi, chiar cu riscul de a ne înşela, mai curând cutezăm totul decât să abandonăm cercetări atât de importante pentru un motiv oarecare de îndoială sau de dispreţ si indiferenţă. Aceste probleme inevitabile ale raţiunii pure însăşi sunt Dumnezeu, libertatea şi nemurirea. Iar ştiinţa al cărei scop final este îndreptat, cu toate pregătirile ei, propriu-zis numai spre rezolvarea acestor probleme, se numeşte metafizică. Metoda ei este la început dogmatică, adică îşi asumă cu încredere executarea operei fără a examina în prealabil dacă raţiunea poate sau nu duce la bun sfârşit o întreprindere atât de mare.

Pare fără îndoială natural că, de îndată ce am părăsit terenul experienţei, vom înălţa repede, cu cunoştinţe pe care le posedăm fără să ştim de unde şi pe creditul unor principii a căror origine nu o cunoaştem, o clădire, fără a ne fi asigurat mai dinainte, prin investigaţii făcute cu grijă, de temeliile ei, că deci ne vom fi pus cu mult mai înainte întrebarea: cum poate ajunge intelectul la toate aceste cunoştinţe a priori şi ce sferă, valabilitate şi valoare pot avea ele? [A 4] De fapt nu este nimic mai natural, dacă prin cuvântul natural se înţelege ceea ce ar trebui să se întâmple [B 8] în mod just şi raţional; dar dacă prin acest cuvânt se înţelege ceea ce se întâmplă de obicei, atunci, dimpotrivă, nimic nu e mai natural şi mai inteligibil decât că această cercetare a trebuit să fie multă vreme omisă. Căci o parte a acestor cunoştinţe, ca cele matematice, posedă de mult certitudinea, şi prin aceasta dă o bună speranţă şi pentru altele, deşi acestea ar putea fi de natură cu totul diferită. Mai mult, după ce am depăşit sfera experienţei, suntem siguri că nu vom fi contrazişi de experienţă. Imboldul de a extinde cunoştinţele noastre este atât de mare, încât numai când ne izbim de o contradicţie clară putem fi opriţi în înaintarea noastră. Contradicţia poate fi însă evitată, dacă facem ficţiunile noastre cu prudenţă, fără ca, din această cauză, ele să rămână mai puţin ficţiuni. Matematica ne dă un strălucit exemplu cât de departe putem ajunge în cunoaşterea a priori, independent de experienţă. E drept că ea se ocupă cu obiecte şi cunoaşteri numai întrucât acestea pot fi reprezentate în intuiţie. Dar această împrejurare e lesne trecută cu vederea, fiindcă amintita intuiţie însăşi poate fi dată a priori, prin urmare abia se distinge de un simplu concept pur. Încurajat de o astfel de dovadă despre puterea raţiunii, impulsul de a extinde cunoştinţele noastre nu mai vede limite. Porumbelul uşor, lovind în zbor liber aerul a cărui rezistenţă o simte, şi-ar putea imagina că el ar reuşi [B 9] şi mai bine în spaţiul vid. Tot astfel, Platon a părăsit lumea sensibilă, fiindcă ea pune intelectului limite prea înguste şi s-a aventurat dincolo de ea pe aripile Ideilor în spaţiul vid al intelectului pur. El nu a observat că prin eforturile sale nu câştigă drum, căci nu avea nici un suport, aşa-zicând, ca bază, pe care să se fixeze şi la care să poată aplica forţele sale, pentru a urni intelectul din loc. Dar e soarta obişnuită a raţiunii umane, în speculaţie, de a termina edificiul ei cât mai repede posibil şi de a cerceta abia după aceea dacă şi temelia ei a fost bine pusă. Iar apoi se caută tot felul de pretexte pentru a ne mângâia asupra solidităţii ei sau mai curând pentru a respinge o astfel de examinare tardivă şi primejdioasă. Ceea ce însă ne dispensează în cursul construcţiei de orice grijă şi bănuială şi ne dă iluzia unei aparente temeinicii este lucrul următor: O mare parte şi poate cea mai mare din activitatea raţiunii constă în analizele conceptelor pe care le avem despre obiecte. Aceasta ne procură o mulţime de cunoştinţe care, deşi nu sunt nimic mai mult decât lămuriri sau explicări a ceea [A 6] ce a fost gândit deja în conceptele noastre (deşi încă în mod confuz), cel puţin cu privire la formă sunt apreciate la fel cu noile cunoştinţe, cu toate că în ce priveşte materia sau conţinutul ele nu extind conceptele pe care le avem, ci numai le analizează. [B 10] Fiindcă această metodă dă o reală cunoştinţă a priori, care reprezintă un progres sigur şi util, raţiunea, sub puterea acestor iluzii, înşală, fără a observa ea însăşi, cu afirmaţii de cu totul altă natură, în care raţiunea adaugă, şi anume a priori, la concepte date alte concepte cu totul străine, fără să se ştie cum ajunge ea la ele şi fără a-şi pune nici măcar în gând o astfel de întrebare. De aceea, voi trata chiar la început despre diferenţa dintre aceste două moduri de cunoaştere.

IV

Despre diferenţa dintre judecăţile analitice

şi judecăţile sintetice

În toate judecăţile în care este gândit raportul dintre un subiect si un predicat (nu consider decât judecăţile afirmative, căci la cele negative aplicarea este apoi uşoară), acest raport este posibil în două feluri. Sau predicatul B aparţine subiectului A ca ceva ce e cuprins (implicit) în acest concept, sau B se găseşte cu totul în afara conceptului A, deşi stă în legătură cu el. În cazul dintâi numesc judecata analitică, în celălalt, sintetică. [A 7] Judecăţile analitice (afirmative) sunt deci acelea în care legătura predicatului cu subiectul este gândită prin identitate, iar acelea în care această legătură este gândită fără identitate trebuie să fie numite judecăţi sintetice. [B 11] Pe cele dintâi le-am putea numi şi judecăţi explicative, pe celelalte judecăţi extensive, fiindcă cele dintâi nu adaugă prin predicat nimic la conceptul subiectului, ci numai îl descompun prin analiză în conceptele lui parţiale, care erau deja gândite în el (deşi confuz); pe când cele din urmă adaugă la conceptul subiectului un predicat care nu era deloc gândit în el şi nu putea fi scos prin descompunerea lui. De exemplu, când afirm: toate corpurile sunt întinse, aceasta e o judecată analitică. Căci eu n-am nevoie să depăşesc conceptul pe care-l leg de cuvântul corp pentru a găsi unită cu el întinderea, ci numai să descompun acest concept, adică să devin conştient de diversitatea pe care o gândesc totdeauna în el, pentru a întâlni în cuprinsul lui acest predicat: această judecată este deci analitică. Dimpotrivă, dacă afirm: toate corpurile sunt grele, atunci predicatul e cu totul altceva decât ceea ce gândesc în simplul concept de corp în genere. Adăugarea unui astfel de predicat dă deci o judecată sintetică.

[A 8] De aici rezultă clar: 1) că judecăţile analitice nu extind deloc cunoştinţa noastră, ci că conceptul, pe care îl am, este descompus şi îmi este făcut inteligibil mie însumi; 2) că în judecăţile sintetice trebuie să am, afară de conceptul de subiect, încă ceva (X) pe care se sprijină intelectul, pentru a cunoaşte că un predicat, care nu se află în acest concept, îi aparţine totuşi.

Judecăţile empirice sau de experienţă nu prezintă în această privinţă nici o dificultate. Căci acest X este experienţa completă despre obiectul pe care-l gândesc printr-un concept A, care constituie numai o parte a acestei experienţe. Căci deşi în conceptul de corp în genere nu includ deloc predicatul greutăţii, totuşi el desemnează experienţa completă printr-o parte a ei, la care deci eu mai pot adăuga alte părţi ale aceleiaşi experienţe, ca aparţinând aceluiaşi concept. Eu pot cunoaşte conceptul de corp mai dinainte în mod analitic, prin notele întinderii, impenetrabilităţii, formei etc., care toate sunt gândite în acest concept. Acum însă îmi lărgesc cunoştinţa şi, întorcându-mi privirea spre experienţă, din care scosesem acest concept de corp, găsesc unită cu notele de mai sus totdeauna şi greutatea. Experienţa deci e acel X care stă în afara conceptului A şi pe care se întemeiază posibilitatea sintezei predicatului greutăţii B cu conceptul A.

[B 12] Judecăţile de experienţă, ca atare, sunt toate sintetice. Căci ar fi absurd să întemeiez o judecată analitică pe experienţă, fiindcă nu mi-e îngăduit să ies din conceptul meu pentru a formula judecata şi deci nu am nevoie pentru aceasta de o mărturie a experienţei. Că un corp este întins e o judecată care e cert a priori şi nu e o judecată de experienţă. Căci, înainte de a trece la experienţă, eu am toate condiţiile pentru judecata mea în conceptul din care pot scoate predicatul potrivit principiului contradicţiei, şi prin aceasta pot totodată deveni conştient de necesitatea judecăţii, necesitate asupra căreia experienţa nu m-ar putea instrui. Dimpotrivă, deşi în conceptul de corp în genere nu include predicatul greutăţii, acel concept indică totuşi un obiect al experienţei printr-o parte a ei, la care eu deci mai pot adăuga alte părţi ale aceleiaşi experienţe decât cele aparţinând acelui concept de obiect. Eu nu pot cunoaşte mai dinainte conceptul de corp în mod analitic prin notele întinderii, impenetrabilităţii, formei ş.a.m.d., care toate sunt gândite în acest concept. Dar dacă acum îmi lărgesc cunoştinţa şi îmi întorc privirea spre experienţă, din care scosesem acest concept de corp, atunci găsesc unită cu notele de mai sus totdeauna şi greutatea, şi adaug deci sintetic pe aceasta ca predicat la acel concept. Pe experienţă deci se întemeiază posibilitatea sintezei predicatului greutăţii cu conceptul de corp, fiindcă ambele concepte, deşi unul nu e cuprins în celălalt, totuşi îşi aparţin, deşi numai întâmplător, unul altuia, şi anume ca părţi ale unui tot, adică ale experienţei, care ea însăşi este o legătură sintetică a intuiţiilor.

[A 9] Dar acest mijloc de explicare lipseşte cu totul la judecăţile sintetice a priori. Dacă trebuie să ies din conceptul [B 13] A pentru a cunoaşte pe un altul B ca unit cu el, pe ce să mă sprijin şi prin ce sinteza devine posibilă, fiindcă aici eu nu am avantajul de a căuta acest ceva în domeniul experienţei? Fie judecata: tot ce se întâmplă îşi are cauza sa. În conceptul de ceva ce se întâmplă gândesc desigur o existenţă pe care o precede un timp etc., şi din aceasta pot fi scoase judecăţi analitice. Dar conceptul de cauză arată ceva diferit de ceea ce se întâmplă şi nu e deloc cuprins în această reprezentare din urmă. Cum ajung eu să afirm despre ceea ce se întâmplă în genere ceva cu totul diferit şi să cunosc că deşi conceptul de cauză nu e cuprins în conceptul de ceea ce se întâmplă, totuşi îi aparţine? Ce este aici X-ul, pe care se sprijină intelectul, când crede a găsi în afara conceptului A un predicat B care îi este străin şi pe care totuşi îl consideră unit cu el? Nu poate fi experienţa, fiindcă principiul amintit nu numai că adaugă această a doua reprezentare la cea dintâi cu mai mare generalitate decât o poate da experienţa, ci şi cu expresia necesităţii, prin urmare cu totul a priori şi din simple concepte. Pe astfel de principii sintetice, adică extensive, se bazează însă întregul scop final al cunoaşterii noastre [A 10] speculative a priori, căci judecăţile analitice sunt desigur foarte importante şi necesare, dar numai [B 14] pentru a ajunge la acea claritate a conceptelor care e necesară pentru o sinteză sigură şi întinsă ca o achiziţie într-adevăr nouă.

V^[16]

În toate ştiinţele teoretice ale raţiunii sunt cuprinse,

ca principii, judecăţi sinteticea priori

1. Toate judecăţile matematice sunt sintetice. Această judecată pare să fi scăpat până acum observaţiilor analiştilor raţiunii omeneşti, ba chiar pare să fie direct opusă tuturor presupunerilor lor, deşi ea e incontestabil certă şi, în consecinţele ei, foarte importantă. Căci găsindu-se că raţionamentele matematicienilor procedează toate conform principiului contradicţiei (ceea ce e cerut de natura oricărei certitudini apodictice), s-a ajuns la convingerea că şi principiile ar fi cunoscute pe baza principiului contradicţiei; în aceasta ei se înşelau, căci o judecată sintetică poate fi cunoscută fără îndoială potrivit principiului contradicţiei, dar numai cu condiţia de a se presupune o altă judecată sintetică din care să poată fi dedusă, dar niciodată în sine.

Trebuie să se observe mai întâi că judecăţile matematice autentice sunt totdeauna judecăţi a priori şi nu empirice, deoarece conţin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experienţă. [B 15] Dacă însă nu se va admite aceasta, ei bine, atunci ei restrâng judecata mea la matematica pură, al cărei concept cere ca ea să nu conţină cunoştinţă empirică, ci numai cunoştinţă pură a priori.

S-ar putea crede fără îndoială la început că judecata 7 + 5 = 12 este o judecată pur analitică, care rezultă din conceptul sumei de şapte şi cinci în virtutea principiului contradicţiei. Totuşi, dacă o privim mai îndeaproape, găsim că conceptul sumei de 7 şi 5 nu conţine nimic mai mult decât unirea celor două numere într-unul singur, prin care nu se gândeşte câtuşi de puţin care este acel număr unic care le cuprinde pe amândouă. Conceptul de doisprezece nu este câtuşi de puţin gândit prin faptul că eu gândesc pur şi simplu acea reunire de şapte şi cinci, şi oricât de mult aş analiza conceptul pe care-l am despre o astfel de sumă posibilă, totuşi nu voi găsi în el pe cel de doisprezece. Trebuie să depăşim aceste concepte, luând în ajutor intuiţia care corespunde unuia din cele două concepte, de exemplu cele cinci degete ale mâinii noastre sau (ca Segner în aritmetica lui) cinci puncte şi adăugând astfel una câte una unităţile lui cinci date în intuiţie la conceptul de şapte. Eu iau mai întâi numărul 7, şi ajutându-mă, pentru conceptul de 5, de degetele mâinii mele ca intuiţie, adaug atunci una câte una la numărul 7, cu acel procedeu figurativ, unităţile pe care mai înainte le reunisem [B 16] pentru a forma numărul 5, şi văd astfel rezultând numărul 12. Că 5 trebuia să fie adăugat la 7 am gândit, ce-i dreptul, în conceptul de sumă: 7 + 5, dar nu că această sumă este egală cu numărul 12. Judecata aritmetică este totdeauna sintetică, convingându-ne de acest lucru cu atât mai clar când luăm numere ceva mai mari, căci atunci este evident că, oricum am învârti şi răsuci conceptele noastre, nu am putea niciodată găsi suma cu ajutorul simplei analize a conceptelor noastre, fără a recurge la intuiţie.

Tot atât de puţin analitic este vreun principiu al geometriei pure. Că linia dreaptă este cea mai scurtă între două puncte e o judecată sintetică. Căci conceptul meu de drept nu conţine nimic cantitativ, ci numai o calitate. Conceptul “cea mai scurtă” se adaugă deci pe de-a-ntregul şi nu poate fi scos cu ajutorul nici unei analize din conceptul de linie dreaptă. Trebuie să se recurgă deci la intuiţie, cu ajutorul căreia, numai, e posibilă sinteza.

Câteva puţine propoziţii fundamentale, pe care le presupun geometrii, sunt, într-adevăr, realmente analitice şi se întemeiază pe principiul contradicţiei; dar ele servesc totuşi, ca propoziţii identice, numai la înlănţuirea metodei şi [B 17] nu ca principii; de exemplu a = a, întregul este egal cu sine însuşi, sau (a + b) > a, adică întregul este mai mare decât partea. Dar chiar şi acestea, deşi valabile numai prin concepte, sunt admise în matematică numai fiindcă pot fi prezentate în intuiţie. Ceea ce ne face aici să credem de obicei că predicatul unor astfel de judecăţi apodictice ar fi cuprins deja în conceptul nostru şi că judecata ar fi deci analitică este numai ambiguitatea expresiei. Noi trebuie anume să adăugăm prin gândire la un concept dat un anumit predicat, şi această necesitate e deja inerentă conceptului. Dar chestiunea nu este de a şti ce trebuie să adăugăm la un concept dat, ci ce gândim realmente în el, deşi în mod confuz, şi atunci se vădeşte că predicatul ţine de acele concepte ce-i drept în mod necesar, dar nu ca gândit în conceptul însuşi, ci cu ajutorul unei intuiţii care trebuie să fie adăugată conceptului.

2. Ştiinţa naturii (physica) cuprinde, ca principii, judecăti sintetice a priori. Voi aduce ca exemplu numai două judecăţi, cum este judecata: în toate schimbările lumii corporale cantitatea materiei rămâne aceeaşi, sau: în orice comunicare a mişcării acţiunea şi reacţiunea trebuie să fie totdeauna egale între ele. În amândouă este clară nu numai necesitatea, prin urmare originea lor a priori, ci este clar şi că sunt judecăţi sintetice. [B 18] Căci în conceptul de materie eu nu gândesc permanenţa, ci numai prezenţa ei în spaţiu prin umplerea lui. Astfel, eu depăşesc în realitate conceptul de materie pentru a-i adăuga a priori prin gândire ceva ce nu gândeam în el. Judecata nu este deci analitică, ci sintetică, şi totuşi gândită a priori; şi la fel stau lucrurile şi cu celelalte judecăţi ale părţii pure a fizicii.

3. În metafizică, chiar dacă nu o considerăm decât ca o stiinţă până acum în faza de constituire, totuşi indispensabilă prin natura raţiunii omeneşti, trebuie să fie cuprinse cunoştinţe sintetice a priori; ea nu urmăreşte nicidecum numai să descompună concepte pe care ni le formăm a priori despre lucruri şi nici să le expliciteze analitic, ci vrem să extindem cunoştinţele noastre a priori, în care scop trebuie să ne servim de astfel de principii care adaugă conceptului dat ceva ce nu era cuprins în el şi, cu ajutorul judecăţilor sintetice a priori, să mergem chiar atât de departe, încât experienţa însăşi să nu ne mai poată urma, de exemplu, în judecata: lumea trebuie să aibă un prim-început etc.; şi astfel metafizica constă, cel puţin în ce priveşte scopul ei, numai din judecăţi sintetice a priori.

_____________________________________________________________________________________________

VI

[B 19] Problema generală a [Criticii] raţiunii pure

Se câştigă deja foarte mult când o mulţime de cercetări pot fi reduse la formula unei singure probleme. Căci prin aceasta nu numai că ne înlesnim chiar nouă propria noastră muncă, determinându-ne-o precis, ci şi oricui altuia, care vrea s-o examineze, judecata dacă am împlinit sau nu satisfăcător proiectul nostru. Adevărata problemă a raţiunii pure e cuprinsă în întrebarea:

Cumsunt posibile judecăti sintetice a priori?

Dacă Metafizica a rămas până acum într-o stare atât de şovăitoare de incertitudine şi contradicţii, trebuie să atribuim faptul pur şi simplu cauzei că această problemă şi poate chiar diferenţa dintre judecăţile analitice şi judecăţile sintetice nu i-a trecut nimănui mai devreme prin minte. Salvarea şi ruina Metafizicii depinde de soluţionarea acestei probleme sau de o dovadă suficientă că posibilitatea, pe care vrea s-o ştie explicată, nu există în realitate. David Hume, care dintre toţi filosofii se apropiase cel mai mult de această problemă, dar nu o gândise nici pe departe destul de determinată şi în generalitatea ei, ci se oprise numai la judecata sintetică a legăturii efectului cu cauzele lui (principium causalitatis), crezu [B 20] a fi stabilit că o astfel de judecată este cu totul imposibilă a priori, şi după raţionamentul lui, tot ce numim Metafizică nu s-ar întemeia decât pe simpla iluzie a unei cunoaşteri pretinse raţionale a ceea ce de fapt e împrumutat numai din experienţă şi care, datorită obişnuinţei, a dobândit aparenţa necesităţii; el nu ar fi ajuns niciodată la această afirmaţie, care distruge orice filosofie pură, dacă ar fi avut înaintea ochilor problema noastră în generalitatea ei; căci atunci ar fi sesizat că, după argumentul său, nu ar putea exista nici matematica pură, fiindcă aceasta conţine în mod cert judecăţi sintetice a priori, şi atunci bunul lui simţ s-ar fi ferit desigur să facă această afirmaţie.

În soluţionarea problemei de mai sus este totodată inclusă şi posibilitatea folosirii pure a raţiunii în constituirea şi dezvoltarea tuturor ştiinţelor care conţin o cunoştinţă teoretică a priori despre obiecte, adică e cuprins răspunsul la întrebările:

Cum este posibilă matematica pură?

Cum este posibilă fizica pură?

Fiindcă aceste ştiinţe sunt real date, se cuvine să se pună întrebarea: cum sunt ele posibile? că trebuie să fie posibile e dovedit de realitatea lor^[17]. Dar în ce priveşte [B 21] Metafizica, slabul ei progres de până acum şi fiindcă despre nici una, expusă până acum, nu se poate spune, în ce priveşte scopul ei esenţial, că există de fapt, pot face pe oricine să se îndoiască cu drept cuvânt de posibilitatea ei.

Dar într-un anumit sens, această specie de cunoştinţă trebuie considerată totuşi ca dată, şi Metafizica este reală, deşi nu ca ştiinţă, totuşi ca dispoziţie naturală (metaphysica naturalis). Căci raţiunea omenească înaintează irezistibil, fără a fi împinsă de simpla vanitate de a şti multe, ci mânată de propria nevoie, până la astfel de probleme, care nu pot fi soluţionate prin nici o folosire empirică a raţiunii şi principii împrumutate din experienţă; şi astfel la toţi oamenii, de îndată ce în ei raţiunea se înalţă până la speculaţie, a fost de fapt o metafizică oarecare în toate timpurile şi va rămâne totdeauna. Şi despre aceasta se pune întrebarea:

[B 22] Cum este posibilă metafizica ca dispoziţie naturală?

cum se nasc adică din natura raţiunii generale omeneşti întrebările pe care şi le pune raţiunea pură şi la care ea e mânată, de propria ei nevoie, să răspundă cât poate mai bine?