Descoperirea şi explicarea aparenţei dialectice în toate dovezile transcendentale

despre existenţa unei fiinţe necesare …………………………………………………………… 468

Secţiunea a şasea. Despre imposibilitatea dovezii fizico-teologice ……………………… 471

Secţiunea a şaptea. Critica oricărei teologii întemeiate pe principii speculative ale

raţiunii ………………………………………………………………………………………………………….. 477

Supliment de la dialectica transcendentală ………………………………………………………… 483

Despre folosirea regulativă a Ideilor raţiunii pure ………………………………………………… 483

Despre scopul final al dialecticii naturale a raţiunii omeneşti ……………………………….. 498

II. METODOLOGIA TRANSCENDENTALĂ

Capitolul întâi. DISCIPLINA RAŢIUNII PURE …………………………………………….. 520

Secţiunea întâi. Disciplina raţiunii pure în folosire dogmatică …………………………. 522

Secţiunea a doua. Disciplina raţiunii pure sub aspectul folosirii ei polemice ………. 536

Despre imposibilitatea unei satisfacţii sceptice a raţiunii pure în conflict cu ea însăşi . 547

Secţiunea a treia. Disciplina raţiunii pure cu privire la ipoteze …………………………. 553

Secţiunea a patra. Disciplina raţiunii pure cu privire la demonstraţiile ei ………… 560

Capitolul al doilea. CANONUL RAŢIUNII PURE ………………………………………….. 567

Secţiunea întâi. Despre scopul final al folosirii pure a raţiunii noastre ………………. 569

Secţiunea a doua. Despre idealul binelui suveran ca principiu care determină

scopul final al raţiunii pure …………………………………………………………………………….. 573

Secţiunea a treia. Despre părere, ştiinţă şi credinţă …………………………………………… 581

Capitolul al treilea. ARHITECTONICA RAŢIUNII PURE …………………………….. 588

Capitolul al patrulea. ISTORIA RAŢIUNII PURE …………………………………………. 599

Traducerea citatelor latine ……………………………………………………………………………………….. 603

Cum am devenit traducător ! de Nicolae Bagdasar ……………………………………………………. 605

[B II] BACO DE VERULAMIO

^[1]

Instauratio magna. Praefatio

De nobis ipsis silemus: De re autem, quae agitur, petimus: ut homines eam non opinionem, sed opus esse cogitent; ac pro certo habeant, non sectae nos alicuius, aut placiti, sed utilitatis et amplitudinis humanae fundamenta moliri. Deinde ut suis commodis aequi – in commune consultant – et ipsi in partem veniant. Praeterea ut bene sperent, neque instaurationem nostram ut quiddam infinitum et ultra mortale fingant, et animo concipiant; cum revera sit infiniti erroris finis et terminus legitimus.

BACON DE VERULAM

Instauratio magna. Prefaţă

Asupra noastră păstrăm tăcerea. În ceea ce priveşte însă lucrul despre care e vorba dorim: ca oamenii să-l gandească nu ca pe o simplă opinie, ci ca pe rezultatul unei îndelungate străduinţe şi să fie convinşi că noi nu clădim temeliile unei secte filosofice ca oricare alta sau ale unei p1ăcute distracţii, ci pe acelea ale bunăstării şi ale demnităţii omeneşti. Mai dorim ca oamenii, îngrijindu-se de propriul lor interes, să delibereze laolaltă şi să treacă ei înşişi de partea noastră. Şi, pe lângă toate acestea, mai dorim ca ei să fie liniştiţi, să nu-şi închipuie şi să nu conceapă în mintea lor Instauratio noastră ca pe un lucru infinit si supraomenesc, când ea este de fapt sfârşitul si hotarul legitim pus nesfârşitei erori.

[B III, A III] Excelenţei Sa1e

Ministrului Regal de Stat

Baron von Zedlitz

[B IV, A IV] Excelenţă,

A contribui la dezvoltarea ştiinţelor înseamnă a lucra în interesul propriu al Excelenţei Voastre; căci acest interes e strâns legat de ştiinţe nu numai prin înaltul post al protectorului, ci şi prin cele cu mult mai intime ale amatorului şi cunoscătorului luminat. De aceea mă şi servesc de singurul mijloc care stă oarecum în puterea mea, spre a-mi arăta mulţumirea pentru încrederea binevoitoare cu care Excelenţa Voastră mă cinsteşte, [A V] crezându-mă în stare să contribui cu ceva în acest scop^[2].

[B VI] Aceleiaşi binevoitoare atenţii cu care Excelenţa Voastră a onorat întâia ediţie a acestei opere dedic şi pe a doua şi totodată toate [A VI] celelalte interese ale carierei mele literare şi sunt cu cel mai adânc respect

al Excelenţei Voastre

preasupus şi plecat servitor

IMMANUEL KANT

Königsberg, 23 aprilie 1787

[A VII] PREFAŢĂ

[la ediţia întâi din anul 1781]

Raţiunea omenească are într-un gen al cunoaşterii ei soarta particulară că e copleşită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt impuse de natura raţiunii însăşi, la care însă ea nu poate răspunde, fiindcă depăşesc întreaga capacitate a raţiunii omeneşti.

În această încurcătură ajunge fără vina ei. Ea porneşte de la principii a căror folosire e inevitabilă în cursul experienţei şi este totodată destul de încercată prin această experienţă. Cu ajutorul lor se ridică (aşa cum şi natura ei o cere) tot mai sus, spre condiţii mai îndepărtate. Dar observând că în acest fel opera ei [A VIII] trebuie să rămână pentru totdeauna neterminată, fiindcă întrebările nu încetează niciodată, ea se vede constransă să se refugieze la principii care depăşesc orice folosire posibilă a experienţei şi totuşi par atât de puţin suspecte, încât şi simţul comun este de acord cu ele. Dar în felul acesta ea se prăbuşeşte în întuneric şi contradicţii,din care poate deduce că undeva trebuie să se fi bazat pe erori ascunse, pe care însă nu le poate descoperi, fiindcă principiile de care se foloseşte, depăşind orice limită a experienţei, nu mai recunosc nici o piatra de încercare a experienţei. Arena acestor certuri fără sfârşit se numeşte metafizică.

A fost o vreme când era numită regina tuturor ştiinţelor, şi dacă se ia intenţia drept faptă, atunci merită făra îndoială, din cauza importanţei eminente a obiectului ei, acest nume de cinste. Acum tonul la modă al epocii cere să i se arate tot dispreţul, şi matroana se tânguie, alungată şi părăsită, ca Hecuba: modo maxima rerum, [A IX] tot generis natisque potens – nunc trahor exul, inops – Ovid., Metam.^[3]

Iniţial, sub dominaţia dogmaticilor, puterea ei era despotică. Dar fiindcă legislaţia purta încă urmele vechii barbarii, ea degeneră, prin războaiele interne, încetul cu încetul, în completă anarhie, şi scepticii, un soi de nomazi care dispreţuiesc orice cultivare statornică a pământului, rupeau din când în când legătura civilă. Din fericire însă, fiindcă erau puţini, ei n-au putut impiedica pe dogmatici să încerce a-l cultiva mereu din nou, deşi nu după un plan stabilit de comun acord. În timpurile moderne se părea, ce-i drept, la un moment dat, că tuturor acestor dispute trebuia să li se pună capăt printr-o anumita fiziologie a intelectului omenesc (de către celebrul Locke) şi să fie decisă pe de-a-ntregul legitimitatea acelor pretenţii; dar, deşi naşterea acelei pretinse regine a fost derivată din experienţa vulgară comună şi prin aceasta pretenţia ei ar fi trebuit să devină cu drept cuvânt suspectă, s-a întâmplat totuşi, fiindcă această genealogie îi fusese atribuită [A X] de fapt în mod fals, ca ea să-şi afirme pretenţiile. Astfel încât totul recăzu în viermănosul dogmatism şi de aici în dispreţul din care se căutase a se scoate ştiinţa. Acum, după ce toate căile (precum se crede) au fost zadarnic încercate, domneşte în ştiinţă dezgust şi total indiferentism, mama haosului şi a nopţii, dar care sunt totuşi în acelaşi timp originea, sau cel puţin preludiul unei apropiate transformări şi renaşteri a acestor ştiinţe, după ce prin sârguinţă rău aplicată deveniseră obscure, confuze şi inutilizabile.

E zadarnic, în adevăr, să afectăm indiferenţă cu privire la astfel de cercetări, al căror obiect nu poate fi indiferent naturii omeneşti. Acei pretinşi indiferentişti, oricât ar intenţiona să se facă de nerecunoscut prin schimbarea limbajului de şcoală într-un ton popular, nu mai pot gândi ceva fără să recadă inevitabil în afirmaţii metafizice, împotriva cărora afişau totuşi atâta dispreţ. Totuşi, această indeferenţă, care are loc în mijlocul înfloririi tuturor ştiinţelor şi care atinge tocmai acele ştiinţe la ale căror cunoştinţe, dacă ar putea fi dobândite, s-ar renunţa între toate mai puţin, [A XI] este un fenomen care merită atenţie şi meditare. Ea nu este vădit efectul superficialităţii, ci al judecăţii^[4] mature a epocii, care nu se mai lasă înşelată de o ştiinţă falsă; ea este o invitaţie adresată raţiunii să ia din nou asupra ei cea mai dificilă dintre toate sarcinile, adică pe aceea a cunoaşterii de sine şi să instituie un tribunal care s-o garanteze în pretenţiile ei legitime, dar care să poată respinge toate uzurpările [A XII] neîntemeiate nu prin hotărâri arbitrare, ci după legile ei eterne şi imuabile, iar acest tribunal nu este altul decat Critica raţiunii pure însăşi.

Dar prin aceasta eu înţeleg nu o critică a cărţilor şi sistemelor, ci a capacităţii raţiunii în genere cu privire la toate cunoaşterile la care poate năzui independent de orice experienţă, prin urmare rezolvarea problemei posibilităţii sau imposibilităţii unei metafizici în genere şi determinarea atât a izvoarelor cât şi a sferei şi limitelor ei, toate acestea însa din principii.

Am apucat pe acest drum, singurul care rămăsese, şi mă măgulesc că, urmându-l, am înlăturat toate rătăcirile care până acum dezbinaseră raţiunea cu sine însăşi în folosirea ei în afara experienţei. Nu m-am sustras întrebărilor ei, scuzându-mă cu neputinţa raţiunii omeneşti, ci le-am specificat în întregime după principii şi, după ce am descoperit punctul neînţelegerii raţiunii cu sine însăşi, le-am rezolvat [A XIII] spre deplina ei satisfacţie. Fireşte, din răspunsul la acele întrebări n-a rezultat, aşa cum se putea aştepta, deliranta pasiune de a şti a dogmatismului; căci ea nu ar putea fi satisfăcută altfel decât prin magie, la care eu nu mă pricep. Dar nici n-a fost, desigur, intenţia menirii naturale a raţiunii noastre; şi datoria filosofiei era să suprime iluzia provenită dintr-o înţelegere greşită, chiar dacă prin aceasta ar pieri o iluzie atât de lăudata şi de bine vazută. În această treabă marea mea preocupare a fost o expunere amănunţită, şi îndrăznesc să spun că nu ar trebui să existe nici o singură problemă metafizică care să nu fi fost rezolvată aici sau, cel puţin, pentru a cărei rezolvare să nu se fi oferit cheia. De fapt, şi raţiunea pură este o unitate atât de perfectă, încât dacă principiul ei ar fi insuficient chiar numai pentru una singură din toate problemele care îi sunt date de natura proprie, l-am putea arunca, deoarece atunci nu l-am putea aplica cu deplină încredere la nici una din celelalte probleme.